Album de versuri

de Stéphane Mallarmé

Editura ART

Ediţie bilingvă, revăzută şi adăugită
Traducere, prefaţă, glose şi iconografie de Şerban Foarţă

http://www.editura-art.ro/carte/album-de-versuri

 

 

 

CELE DINTÂI POEME

 

Ghinionul

 

Deasupra oarbei turme umane străluceau

Săbaticele coame ale acèlor care

Cerşesc azur, cu pasul în strâmtul nostru şleau.

 

Desfăşurate vânturi, a negru steag, din zare

Îi biciuiau cu viscol şi cu îngheţ avar,

Lăsându-le în carne adânci peceţi bizare.

 

Mereu întru speranţa unui maritim far,

Umblau fără de pâine, fără toiag, nici urne,

Lămâie daurită, muşcând un vis amar.

 

Căzură,-n mare parte, prin trecători nocturne,

Prea-lacomi, scurs, să-şi vadă un sânge ne’nţelept,

Cu doar sărutul Morţii pe buze taciturne!

 

Dezastrul lor, un înger cu gladiu gol şi drept

Scriindu-l, prea-puternic, la zări ce nu declină:

O purpură încheagă-n consimţitorul piept.

 

Durerea, ca şi visul, o sorb din cupa plină

Şi când, ritmându-şi plânsul, în voluptate ard

Mulţimea-ngenunchează, iar maica lor se-nclină.

 

Ei singuri, răzbunaţii unui destin bastard;

Ci gustul jertfei, câtor mezini n-au să-l inculce,

Martiri, aceştia, ieftini ai strâmbului hazard.

 

Aceeaşi sare plânsă le sapă faţa dulce,

Şi mistuie cenuşă cu-acelaşi zel, dar zeu

Ignobil sau rizibil, ursita ce-o să-i culce.

 

Ei ar trezi ca orice barabanciu plebeu

Servila-nduioşare în ginţi cu vocea ternă,

Fraţi buni, dar fără vultur, cu însuşi Prometeu!

 

Doar că,umblând aiurea,-n pustiu fără citernă,

Îi hăituie cu şfichiul monarhul Ghinion,

Neauzitul râset al căruia-i prosternă.

 

Amanţi, le sare-n greabăn ca terţ companion!

Apoi, trecută apa, în mlaştina scălâmbă

Pe-notătorii càndizi i-afundă-n mâl aton.

 

Prin el, când unul suflă în prea-ciudata-i drâmbă,

Copii, maimuţărindu-l, cu mâna pâlnie-n cur,

În îndărătnic hohot, pe toţi, de râs ne strâmbă.

 

Prin el, când una-şi pune la veşted sân obscur

O virginală roză ce-i dă luciri mai faste,

Damnata floare-ncepe să îmbăleze-n jur.

 

Şi-acest pitic scheletic, ornat cu pene caste

Şi-nciubotat, subsuoara-i ivind nu peri, ci viermi,

E, pentru ei, noianul amărăciunii vaste.

 

Loviţi, pe cel potrivnic n-au să-l desfidă, fermi,

Ci spada lor scrâşnită e-aşijderi blândei lune

Ce-ţi fulguie-n armură un roi de câlţi inermi.

 

Mâhniţi, fără trufia ce poate să-i răzbune

Şi trişti să riposteze cu clonţul la refec,

Râvnesc la ură,-n locul invidiei mai bune.

 

Sunt hazul puşlamalei, al vechiului edec,

Al ţâncului, al curvei, al înrăitei pegre

Ce dănţuie în zdrenţe când vinul e pe sec.

 

Poeţii demni de milă sau blam, uitând ce negre

Sunt zilele acestor mult prea nevolnici zei,

Îi ţin de fără-sare şi minţi nu prea alegre.

 

„De ce, scârbiţi de-atâtea precare odisei,

Nu freamătă ca mânzul în clocotul furtunii

Ci pleacă în galopuri împlătoşate, ei.

 

Tămâia noastră-i pentru puternici, dar pe unii

Ca ăştia e mai bine prin bâlciuri să-i vedeţi

În peticite roşuri, cum, pe la curţi, nebunii!“

 

Iar, când, să-i scuipe-n faţă, n-au mai rămas isteţi,

Sfâşiţi şi îndurare cerşindu-i ’naltei suliţi

Cereşti, aceşti apostoli ai nostimei tristeţi

 

Se spânzură, ridicol, de un fanal, pe uliţi.

 

 

DUPĂ-AMIAZA UNUI FAUN

 

Eclogă

Faunul

 

Le-aş vrea, aceste nimfe, perpetue.

                                      Un duh,

Rozalbul lor, că pare-mi să joace,-ntr-un văzduh

Topit de somn.

 

                   O umbră iubisem? Greu-mi dubiu,

Morman de noapte veche, sfârşeşte-ntr-un conubiu

De crengi subţiri ce, ele, crâng însuşi, spun că eu

Îmi dăruisem singur, vai mie! drept trofeu

Exsangua greşeală a rozelor în floare.

Să cugetăm…

         

                   acelea de care-ngaimi, sunt, oare,

Aievea, sau fantasma dorinţei în desfrâu!

Himere curg, biet faun, cum un albastru râu

Din ochii reci ai celei mai caste: dar secunda,

Cea veşnic suspinândă, spui tu că-i însăşi unda,

În lâna ta, a zilei văratice? Nici gând!

În leşinatul aer stătut şi alungând

Răcoarea matinală, de-i ţine piept, nu-i apă

 

Pe care,-n murmur, naiul meu vrednic să n-o-ncapă,

Prin tufe revărsând-o-n acorduri; nici alt vânt,

’Nainte ca-n aceste ţevi, două, să-l avânt

 

Iar el să-şi schimbe-n ploaie aridă claru-i sunet,

Decât, la zarea unde nu mişcă nor, nici tunet,

Învederat, factice şi prea-senin, acest

Inspiratoriu suflu, redevenit celest.

 

O, ţărmi siculi de mlaştini placide, cât vă pradă,

La-ntrecere cu vara, erotica-mi paradă,

Tacit, sub scânteinde petale, POVESTIŢI

„Că eu tăiam seci lujeri de trestie,-nvestiţi

Cu har: când, printr-un aur de albăstrii verzişuri

Fântânilor lungi viţe-nchinându-le,-n desişuri,

Tresar ovine alburi, la ceas când nu mai pasc:

Şi că,-n preludiul unde, lin, fluierele nasc,

Nu lebede, naiade! se ’nalţă ori defluă

În ape.“

 

          Totul arde-n roşcata oră fluă,

Nedând pe faţă arta prin care anula

O prea-dorită nuntă, de cel voind un la:

Putea-voi, oare, singur, atunci, şi drept, să intru

În antică lumină şi, prin fervori ca dintru

’Nceput, să fiu, ingenui crini! unul dintre voi.

 

Nu, dulce, mai-nimicul pe care buze moi

Ni-l susură, sărutul perfidelor aceste,

Dar pieptu-mi care, fără vreo plagă s-o ateste,

Ascunde,-augustă, urma cutărui dinte cast;

Ei bine! Fie-i sfetnic de taină stuful vast

Şi geamăn, cel pe care întru azur se cântă:

Ce, luând ardoarea feţei asupră-i, se încântă

Că frumuseţea, într-un lung solo, am putea

S-o amăgim, pe-aceea din jur, ca, astfel, ea

Cu melodia noastră credulă să se-ncurce;

Iar precât poate-amorul în modulări să urce,

Că face-vom ca visul firesc de umăr lis

Ori coapsă-ntrevăzută de ochiul meu închis,

Într-un prelung, apatic, van murmur a se stinge.

 

În aşteptarea-mi, cată, fugarnică Syringe,

Nai veşted, ca în floare, din nou, să dai pe lac!

 

Despre zeiţe, mândru de larma-mi, n-o să tac;

Şi făr’ de cingătoare,-n icoane prea-fidele,

Lăsa-voi umbra, încă, a multora din ele:

Din struguri, când, aşijderi, tot soarele l-am scurs

Şi ca să-i dau părerii de rău un mai bun curs,

Râzând, ridic ciorchinii goliţi la dunga verii

Şi, lacom de beţie, până-n târziul serii,

Suflând în piei strălimpezi, privesc prin ele,-n piez.

 

O, nimfe, să mai umplem vagi AMINTIRI, de miez.

„Din trestii, dând în lături prea multele lor pleoape,

Ocheam spinări divine stingându-şi setea-n ape,

Cu strigăte grozave subt păduratic cer,

Cât păru,-n îmbăierea-i, pierea, o, giuvaer,

În reci fiori şi sclipăt de nestemate-n rouă!

Purced; când, jos (răpuse de boala de-a fi două),

Le văd cum, adormite-ntre galeşele lor

Cutezătoare braţe, se-nlănţuie cu dor;

Le-nhaţ, întrepătrunse cum sunt, şi,-n zbor, la rugii

Sleindu-şi, pe neplacul frivolelor refugii

De umbră,-ntreg parfumul în soarele-n declin,

Ca jocul să ne fie de spuza zilei plin.“

 

Mi-eşti dragă, ah, mânie-a fecioarelor, savoare

Sălbatică a sacrei poveri ce, goală,-n soare,

Îi scapă gurii mele fierbinţi; zvâcneşte cum

Un fulger! carnea-n spaima ei tainică, acum:

Din pieptul prea-sfioasei la glezna celei rele,

De care o candoare se pierde, ude, ele,

De lacrimi şui sau aburi ce mai voios preling.

„Păcatu-mi e că, vesel viclene frici să-nving,

Am vrut să se dezbine ceea ce zeii,-n buna

Lor voie, guri şi plete, pofteau să fie una:

Că nu dau să-mi înăbuş un aprig râs născând

În tainiţa ferice a uneia (pe când

Abia de-o ţin de-un deget, pentru ca ea să-şi scalde,

Palori de fulg în roşul surorii ei mai calde,

Pe ceàlaltă, naivă şi fără eritem:)

Când, vai, din braţe-nvinse ca de un rău extrem,

Mi se şi smulg, ingrate de-a pururi şi de stâncă

La biet suspinu-mi care mă mai îmbată încă.“

 

Atâta rău! Plăcere, cu altele voi bea,

Doar să-şi înnoade coama-n, cornută, fruntea mea:

Că, purpuriu de coaptă, alean al meu, ştii bine,

Nu-i rodie să nu crape în zumzet de albine;

Şi-ndrăgostitul sânge, de cine-l vrea, un roi

Hrăneşte, al dorinţei fără sfârşit, în noi.

La ora-n care aur scrumit e crângu-n zare,

Serbarea se-nteţeşte în stinsele frunzare:

O, Etna! ale tale, ce vechea-ţi lavă laşi

S-o calce zâna Vineri, cea cu ingenui paşi,

Când, trist, un somn detună, iar flama e-n eclipsă.

A mea-i regina!

                   Certă, osânda?…

                                      Sau că,-n lipsă,

În suflet, de cuvinte şi cu un prea greu trup

Dospind în pacea lungii amiezi, şi ca să-mi rup

Din gânduri sacrilegiul: nu-mi mai rămâne mie

Decât să zac în setea nisipului. Şi fie

Ca viniferul astru să-l simt, pe gât, curgând!

 

Adio, cuplu! Umbră am să te văd, curând.

 

 

 

 

 

ALTE POEME ŞI SONETE

[Triptic]

I

Orice Orgoliu toarce ’n seri,

Înăbuşită lumânare

O fumegândă amânare

Ineluctabilei căderi!

 

Eredul vechii încăperi

Cu mari trofee-n dezlânare

Nici baremi încălzită n-are

S-o afle ’ntors când nu mai speri.

 

Supliciu revolut ce nù şi-a

Scurmat îndeajuns cenuşa

În urna lepădării, cât

 

Subt pavăză de marmuri sumbre

Nu fulgeră alt nimb decât

Cel al consolei în penumbre.

 

II

Din linie şi gest abrupt

De sticlării prea efemere

Ivit spre-a nu-ndulci veghere,

Stagnează gâtul, întrerupt.

 

Guri două nu cred să fi supt,

Nici mama, nici amantu-i, miere

La sânu-aceleiaşi Himere,

Eu, silf plafonului, innupt!

 

Cristalul care n-o să-ncapă

Făr’ de imensul vid vreo apă

Înăbuşă-se dar, naiv

 

Sărut din cele mai funebre!

N-ar uşura suspin captiv

Vestind o roză în tenebre.

 

III

Un voal abşters în ceasul vag

Al Jocului suprem tresaltă

Absentul pat ca pe-o înaltă

Trădare să ni-l dea-n vileag.

 

La geam acest alb vălmăşag

Al uneia cu nu o altă

Ghirlandă, pare că se-nvoaltă

Nu a linţoliu ci a steag.

 

Dar cui i-e visul, doar, menoră

Îi doarme ’n oră o mandoră

Cu trist melodiosu-i hău

 

Că ’nspre-o fereastră nu alt pântec

Decât matern numai al său

L-ar fi putut ivi, în cântec.