Alex CONDRACHE

Marea conspiraţie                                                       

            Se făcea că eram în apartamentul meu proaspăt închiriat, afară ploua, în casă ploua, aşa că am urcat în pod cu scopul precis de a convinge ploaia să nu mai îmi umfle parchetul cu stropii ei cristalini. Dar, ca să vezi, cine ar fi crezut că în pod sunt  porumbei, şi vii şi morţi şi dinăia ce cresc pe lângă fast-food-uri de arată ca zombi.

            Dragii copii, nu e o poveste cu final fericit. Cînd am deschis trapa de la pod, m-am umplut de rahat (la propriu), atunci am înţeles ce înseamnă să ai o viaţă plină de rahat. De fapt el e peste tot! Ne trece pe sub picioare cînd curge prin canalizare, e prin iarbă, în staţiile de tramvai, ne trece prin pereţi de fiecare dată când vecinii de deasupra trag apa. Eu stau la patru aşa că sunt un pic mai ferit. În schimb eu trăiesc sub un munte de căcat de porumbel. Mă apasă în fiecare noapte, se chinuie să se infiltreze prin pereţi, să îmi invadeze gura, urechile, să îmi omoare prietena şi să îmi spurce mâncarea. E viu, e în valuri, porumbeii complotează, sunt răi, stafii şi graşi. Sunt cohorte întregi.

            Ce poate fi mai rău de atât? Vecinii. Ei te ajută, îţi ţin scara să urci la monştri şi apoi te lasă printre ei. Eşti doar tu şi colegul tău, amândoi mici şi speriaţi de porumbeii vii, de cei proaspăt morţi, morţi de mult şi de cei în descompunere. Ei şi noi, noi şi ei şi rahatul lor. Oricât aş striga vecinul meu nu îmi va ţine scara din nou, a fugit.  El nu vine iar noi nu suntem curajoşi, ne schimonosim, scuipăm şi ne îmbiem reciproc să coborâm. Între timp, au apărut în scenă şi gândacii: mari, urâţi şi ameninţători. Iar noi suntem atât de tineri...

            Totul e o mare minciună!

            Cine ar fi crezut că păsările astea nu sunt aşa cum par? Noi îi hrănim, ne lăsăm odraslele să-i fugărească, să-i mângâie, să-i pupe, îi eliberăm din cuşti pe la nunţi. Dar ei nu sunt aşa cum îi vedem noi! Trăiesc în praf, în propriul găinaţ, se bat pe mâncare şi nici nu le pasă când unul dintre ei moare. Nu ai să vezi nicioadată patru porumbei cărându-l în cioc pe al cincilea ca să-l arunce într-o apă, sau pe un foc. Nu! Îl lasă unde crapă, nu-i deranjează că putrezeşte lângă locul unde ei îşi clocesc ouăle, nu-i deranjează că puii lor se plimbă prin viermii vecinilor sau rudelor. Vă spun eu, sunt date dracu’ animalele astea.

            Despre porumbei le ştie şi nea Matei pe toate. El stă în faţă la Leonardo, în centru, şi pune la dispoziţie contracost un cântar. E foarte grijuliu cu ei, le aduce de acasă seminţe şi apă. Porumbeii nu se fersec să i se urce-n cap, să se uşureze pe lângă el. Nu poţi să-ţi dai seama dacă e o strategie de marketing pentru a sensibiliza trecătorii, dacă sunt o pasiune a lui, sau el o fi vreun fel de rege al lor care îi ghidează prin podurile blocurilor unde ei îşi fac de cap găinăţându-se şi murind în voie.

            Printr-un noroc chior, nea Matei e cerşetor liber profesionist pentru că nu aparţine nici unui şmecher. Câştigurile lui pleacă de la 10 la 50 de lei pe zi, doar când e vreme rea lucrurile merg mai rău. El îşi face sandwich-uri, se spală, ai putea spune că e plătit de primărie să distreze populaţia, însă – şi pentru el – tot ce contează e să facă bani. Sau poate stă în centru ca să fie mereu cu porumbeii, dar în scârbele astea nu poţi avea niciodată încredere, nu poţi risca să te ataşezi de ele.

            Regele porumbeilor are ceva milităresc în el: e mereu ras, iarna poartă bocanci, e drept, solid, iar formele feţei sunt dure şi acoperite cu un strat generos de carne. Cu siguranţă ar putea să câştige bani lucrând ca paznic, dar aşa e mai profitabil, mai lejer şi unde mai pui că aici e locul principal de întâlnire al micilor bestii. În fond, Nea Matei intră în legătură cu căpeteniile porumbeilor. Doar ei vin şi mănâncă în centru, doar lor li se cuvine să doarmă în podurile imense de la operă, Dom, Macdonalds şi altele, doar ei se uşurează în capul slinoşilor de la mesele din centru. Porumbeii mai sărăcuţi, de altfel majoritari, se mulţumesc cu zone ca Şagului, Soarelui, Traian etc. Lor li se cuvine doar tomberoanele, resturile din pieţe şi cojile împărţite de babele singure si semidepresive. Ei au datoria să se uşureze în capul majorităţii populaţiei, dar nici într-un caz în capul unui proprietar de Audi 6. Domnul Matei ştie şi asta. E clar că ştie, prietenii lui i se aşează pe mâini, pe cap, îl privesc în ochi. E evident că îi spun multe.

            Acasă la cerşetorul nostru, stau cei de fast-food. Unii oameni povestesc că nea Matei doarme cu ei, le face cuiburi printre farfurii şi în dulapuri, îi ajută să iasă din ou şi e în pragul depresiei când moare unul.

De fapt nu e aşa. Ei  au locul lor în pod unde duc lupte crâncene cu şobolanii. Cei din pătura mijlocie a societăţii nu s-ar încumeta la aşa ceva, însă cu totul altfel reacţionează porumbelul de Fast-Food. Reprezentantul Fast-Food  e un fel de oaie neagră în rasa lui. Are ochii roşii, tulburi şi bulbucaţi, e necumpătat – ba chiar cu tendinţe de sinucigaş (de unde şi curajul de-a înfrunta şobolani), are penele adunate în mici smocuri cleioase de parcă s-ar fi tăvălit în petrol. Cum a ajuns aşa? E simplu: dependenţa. Îşi administrează zilnic doze şi supradoze de chebab, şaorma, hamburger, sosuri şi cartofi prăjiţi. Sunt cei mai răi, nu respectă reguli şi nu se feresc de la nici o fărădelege. Un porumbel obişnuit şi întreg la cap nu s-ar încurca niciodată cu aşa un animal. Nea Matei îi găzduieşte pentru că îi plac ciudăţeniile, dar cine ştie ce motive ascunse mai are pentru că relaţia lor ascunde cu siguranţă ceva necurat.

            Nea Matei are şi el ciudăţeniile lui. În centru mănâncă după moda anilor nouăzeci, felii de pâine babane, tăiate prost, unse din belşug cu margarină şi presărate cu vegeta. Îşi permite şi altceva, dar asta impresionează trecătorii şi apoi, devine nostalgic când simte gustul cauciucat al margarinei, combinat cu coaja proaspătă. Parcă anii de după revoluţie ar fi amestecaţi cu sandwich-ul său. Cine îl mai cunoaşte, ştie că în perioda aia lucra la Elba, era cu o tipă şi „mai făcea embargoul” la sârbi.

            Ne-am putea întreba de ce nu mănâncă porumbei dacă tot are atâţia acasă. Situaţia e neclară: pe de o parte l-am putea bănui că îi iubeşte, pe de alta poate ştie şi el că supa e greu de înghiţit, ca petrolul, iar carnea ţi se lipeşte de cerul gurii ca ciocolata Wynni din Profi. Dacă totuşi s-ar încumeta să-i mănânce, cel mai la îndemână i-ar fi porumbeii de fast-food însă s-ar putea îmbolnăvi de cancer sau poate i s-ar năclăi şi lui părul, i s-ar înroşi ochii şi s-ar apuca să fure, să sară prin copaci, să schingiuiască mâţe şi să violeze babe.

             E destul de greu să ne gândim la nea Matei ca la un violator de babe, văzut de la locul lui din vitrina de la Leonardo, ţi se pare că te uiţi la nişte ochi proaspăt scoşi din frigider încălziţi poate, doar de un strop de răutate. E şi el un om, a avut nevastă, e drept că gurile rele spun că era un fan al băuturilor spirtoase, şi că din cauza ei eroul nostru a ajuns în halul în care e, însă asta ar putea fi subiectul unei telenovele. Cu adevărat important este relaţia deosebit de suspectă pe care acesta o are cu micile bestii.