Literatura şi extremismul

Cătălina BĂLAN

1. Se spune că în literatură, ca autor, nu trebuie să ai limite. Nimic nu este interzis. Care e punctul tău de vedere?

Nimic nu este interzis. Un scriitor se bucură de libertatea de a putea scrie orice, oricând, oriunde. Cel puţin deocamdată :D. Chiar dacă se spune că nu trebuie să ai limite, sunt sigură că toată lumea are. Chiar dacă nu recunoaşte. Literatura a “fumat” până acum tot ce ar putea fi considerat “fără limite”. Să fim serioşi, nu mai impresionează pe nimeni chestiunile astea care se vor a fi şmechere. Iar dacă scrii bine, fie cu limite, fie fără limite, oricum eşti apreciat. Deci nu vă simţiţi presaţi de limite! În word se poate retuşa foarte uşor orice!

2. Ce e permis în literatură şi în realitate nu?

       Nu te opreşte nimeni să faci ce vrei, nici în literatură, nici în realitate. Doar că în realitate, dacă îţi permiţi prea multe, poţi fi considerat idiot, nebun, impertinent. Uneori poate chiar poţi fi închis, căci na, unele lucruri sunt pedepsite prin lege! Sau pur şi simplu poţi fi exclus din societate, ignorat. Asta nu înseamnă că trebuie să fii ipocrit, Doamne fereşte! Există o cale de mijloc. Uneori eşti forţat de împrejurări să te cenzurezi. Dar aşa este lumea.

3. Cunoaşteţi cazuri când normalul din literatură reprezintă extremă în viaţă?

Tot “normalul” din literatură este inspirat din viaţă, pentru că din altă parte nu are de   unde. Sigur, acum o să-mi săriţi în cap cu ficţiunea. Da, dar în ficţiune despre ce poţi să scrii dacă nu despre bine şi rău, despre monştri fioroşi, despre extratereştri. Elemente pe care oamenii, pe Pământ, le cunosc. Şi depinde de la caz la caz. Poate pentru unii pare exagerat ceea ce pentru alţii nu pare. De exemplu, bunică-mea ar spune că exagerez dacă îmi iau chipsuri la televizor şi mănânc cu picioarele pe masă. Pentru mine nu este o exagerare. Nici în romanele mele nu cred că ar fi. Normalul din literatură depinde de ce reprezintă normalul pentru scriitor, dar şi pentru cititor.

Un exemplu concret ar fi în “Cititorul”, de Bernhard Schlink. Mi se pare dubios ca un băiat de 15 ani să se îndrăgostească de o femeie cu 20 de ani mai bătrână. El, fiu de conferenţiar la facultatea de filozofie, ea taxatoare de tramvai. 

Alt exemplu este  “Conjuraţia imbecililor”, de John Kennedy Toole. Tot ce se întâmplă în cartea asta este exagerat. Sunt nişte situaţii neobişnuite, care pe un om normal l-ar scoate din minţi. Ar fi fost o catastrofă dacă eram eu în locul lui Ignatius. Dar când citeşti, intri în atmosferă şi lucrurile ţi se par fireşti. Ar fi dificil să faci asemenea imbecilităţi în viaţa reală, pentru că «ai fi pus la locul tău ce medicamentul potrivit».

4. Ce puteţi face în literatură şi în viaţă nu?

Ooo, în literatură câte poţi face fără să fii criticat, ba chiar plăcut. Dacă aş trăi într-un roman, aş avea un conac, sau un palat. Aş fi proprietarul multor hectare de pământ arabil, păduri etc. Aş fi fiica unui rege. M-aş îmbrăca numai de la casele de modă cele mai fitzoase (toate astea ar avea loc tot în secolul 21, bineînţeles. Nu m-aş putea lipsi de internet, telefon şi card de credit:D). A, şi să nu uit, aş rezerva o insulă în Pacific ca să-i deportez acolo pe enervanţi, fără posibilitatea de a se întoarce! Din păcate, în realitate ar fi cam greu să fac toate astea, aşa că încerc să trăiesc şi fără.

5. Scriitorilor li se iartă mai uşor faptele extreme în realitate?

Nu. Am învăţat că în viaţă nu ţi se iartă nimic. În zilele noastre, plăteşti pentru toate greşelile tale, întreit, înmiit, indiferent cine eşti. Şi nici atunci nu ai garanţia că eşti iertat. Oamenii te taxează pentru orice. Trebuie să fii prudent!