PREZENTARE:

După ani de emigraţie americană, Marius vine în România într- o vizită de afaceri. Dar nu doar atât. Ca dovadă, şi- a adus cu el un Chevrolet Corvette roşu, unul din visele materializate ale adolescenţei lui. Ceea ce nu ştie încă este că în fosta lui ţară nu- l aşteaptă doar amintirile luminoase şi plăcerea de a- şi etala prosperitatea şi succesul american, ci şi umbrele trecutului.
Noapte bună, copii! este periplu în timp şi spaţiu prin partea întunecată a Los Angeles- ului, prin jocurile nu întotdeauna simple şi vesele ale copilăriei din satul bănăţean al bunicilor, printr- un alt sat, din Moldova, unde se cer încheiate socoteli vechi, prin lumea literară a Iaşiului, în care încearcă să supravieţuiască unul dintre tovarăşii de demult ai lui Marius, ultimul rămas în ţară. Iar în vîrtejul de întîmplări cînd tragice, cînd comice, apar cîteodată lucruri neînţelese şi înfricoşătoare.
La începutul acestei istorii erau patru – patru copii care visaseră să ajungă Dincolo. Ca noi toţi, o întreagă generaţie care am tînjit şi mai tînjim încă după Tărîmul Făgăduinţei.

FRAGMENT:

Undeva în spate se auzi şuieratul trenului, apoi pufăitul lui ritmic, ce se pierdu încet în depărtare. Cei doi călători care coborîseră în halta minusculă se uitară în jur. Nici ţipenie de om. Clădirea galben- portocalie a gării era părăsită de vreo cîţiva ani, de cînd Căile Ferate Române concediaseră mii de angajaţi din toate haltele şi cantoanele. Între timp oamenii din sat smulseseră din căsuţa gălbuie tot ce era lemn – de la uşi, cu tot cu tocuri, şi ferestre, cu tot cu cercevele, pînă la podelele de scînduri unse cu petrosin –, spărseseră tot ce era de sticlă şi mînjiseră pereţii cu inscripţii obscene sau pur şi simplu informative, mîzgălite cu pixuri şi carioci: „Maricica suge pula”, „Ionela + Remo = LOVE”, „Hyp Hop”, „Am stat aci şi trenu a ntîrziat” şi în continuare, scris de altă mînă, „Prostovane”, ba chiar şi un îndemn suprarealist: „Trăiască Ceauşescu Împuşcatu”. Pe ici, pe colo, unde tencuiala gălbuie căzuse în bucăţi mari, ce zăceau pe pămînt, pereţii dezgoliţi lăsau să se vadă cărămizile roşii ale unei construcţii părăsite de noroc. Printre dalele de beton din faţă crescuseră buruieni înalte, acum pe jumătate uscate, iar placa de tablă înălţată pe doi stîlpi avea vopseaua scorojită aproape complet, de abia distingeai numele înscris pe ea: „Iacobenii Noi hc”. Oricum, ea nu folosea nimănui: cine venea aici ştia unde a ajuns, iar cine nu ştia nu era interesat să afle şi nici nu venea aici.
Călătorii proaspăt sosiţi ieşiră din gară şi o porniră spre sat. Era un pic înainte de prînz. Era vară, era cald, nu mai plouase de vreo lună şi colbul de pe drum se făcuse gros de- un lat de palmă. În jur nu se vedea nici ţipenie de om – doar cei doi bătrîni ce coborîseră din personalul Iaşi- Dorohoi. Mergeau pe drumul gălbui şi prăfos, iar soarele ardea deasupra lor. Erau desculţi. Păşeau agale. Nu se grăbeau nicăieri. Răsfirau din mers, cu un fel de plăcere, praful drumului, împrăştiindu- l cu degetele de la picioare.
Cei doi purtau nişte pantaloni negri, dintr- un postav nu foarte gros, şi cămăşi albe, ţărăneşti, din in, cam murdare pe la mîneci. Ca să se ferească de soare, îşi puseseră pe cap nişte pălării de paie cu boruri largi. Unul din ei, mai scund şi cu o barbă albă şi ţepoasă, lungă de vreo două degete, ducea în spinare un rucsac Adidas mic, albastru, cu tot felul de fermoare şi buzunăraşe. Celălalt era mai înalt şi mai lat în spate. Nu avea barbă şi, dacă îl priveai mai îndeaproape, îţi dădea impresia că pielea lui smeadă nici nu fusese atinsă vreodată de lamă sau brici. Bătrînul cel înalt ducea în mîna dreaptă un toiag zdravăn, din lemn de alun, deşi nu părea să aibă mare nevoie de sprijin. Poate că se folosea de el ca să alunge cîinii. De la o anumită vîrstă un toiag e întotdeauna bun la ceva.
Tot aşa, dacă te uitai mai îndeaproape, vedeai că amîndoi aveau ochi albaştri, mari şi cumva nevinovaţi, parcă mult mai tineri decît trupurile în care stăteau – trupuri ce trăiseră în lume cel puţin trei sferturi de veac, ba poate chiar mai mult. Cei doi nu umblau gîrboviţi şi chipurile lor senine – dar mai ales ochii, ochii... – îţi dădeau impresia că nici unul din ei nu e conştient de anii pe care îi duce în cîrcă.
— Uf, Doamne, da’ cald mai poate să fie, zise bătrînul cu rucsac albastru, dar nu ca şi cum s- ar fi plîns, ci pe un ton de constatare.
Ce- i drept, nici unul din ei nu dădea semne că ar fi necăjit de arşiţă. Nu transpiraseră şi nu gîfîiau sub soarele arzător.
Tovarăşul celui ce vorbise nu spuse nimic. Părea adîncit în gînduri. Mai merseră aşa o vreme, unul lîngă altul, pe şleaurile drumului înecat în praf. Apoi tot bătrînul mai scund, cel cu rucsacul, deschise vorba:
— Şi ce noroaie s- or face aici cînd încep ploile!  
— Trebuiau să asfalteze drumul, răspunse liniştit celălalt.
— Da, sigur că trebuiau... Ce crezi, l- or asfalta vreodată?
— L- or asfalta. În vreo opt- zece ani, poate...
— Da, în vreo opt- zece ani, aprobă sfătos primul bătrîn. Aşa mă gîndeam şi eu... Dar dacă îl schimbă pe primar?
— Pe Apetroaie? tresări bătrînul cel înalt şi smead, vînturînd toiagul de alun prin praf. Păi, bine- ar face să- l schimbe. Măcar că... deh, ce să zic?
— Să fie părintele Saveliuc mai vrednic?
— Vrednic este, Petre... spuse cu îngăduinţă bătrînul cel smead. Vrednici sînt toţi. Ce, nu- i cunoşti? Numa’ că tot opt- zece ani cred eu că le ia.
— Tot. Aşa zic şi eu, întări cel numit Petre.
Şi îşi continuară drumul în tăcere, ajungînd la primele case din sat.
*   *   *
Acum mai bine de o sută de ani, la sfîrşitul veacului al nouăsprezecelea, pe vremea cînd se construia calea ferată între Iaşi, centrul urban al Moldovei istorice, şi oraşul Dorohoi, s- a întîmplat că satul Iacobenii Noi – cum scria şi pe tabla mare din haltă, ca să îl deosebească, desigur, de Iacobenii Vechi – nimerise cam în afara traseului noii maşinării pe şine şi fusese ocolit astfel de progres. Ocolit, dar nu foarte tare, căci, ca să nu rămînă bieţii săteni izolaţi de civilizaţie, măcar că erau doar o mînă de oameni – ia, să fi fost vreo două- trei sute de suflete acolo, la vreo optzeci, o sută de case –, se proiectase o haltă şi pentru satul lor, nici prea aproape, dar nici prea departe de el. Mergeau sătenii pe jos vreun sfert de oră – un kilometru şi ceva –, dar după aceea trenul îi ducea într- un ceas direct la Iaşi. Iar Iaşiul, oraş mare, fostă capitală de principat, centru universitar vechi şi apoi, odată cu trecerea timpului, centru industrial mai nou, însemna şi atunci, ca şi acum, lumea civilizată: macadam, birje, cafenele, magazine, doamne elegante şi boieri cu baston, mănuşi şi ghete, apoi – mai tîrziu – asfalt, trotuare, blocuri, magazine mari, şcoli pentru copii, universitate din ce în ce mai veche, iar mai apoi multe uzine, întreprinderi şi locuri de muncă pentru toţi. În anii comunismului trei sferturi din bărbaţii din Iacobenii Noi munceau în întreprinderile din Iaşi, făceau naveta cu trenul acela şi băteau zilnic drumul pînă la haltă şi înapoi – primăvara, toamna şi iarna în cizme, cu noroiul sau zăpada pînă la genunchi, vara în pantofi sau chiar desculţi. Cei mai descurcăreţi reuşiseră să primească apartamente în Iaşi.
După revoluţia din 1989 aproape toţi sătenii au ajuns şomeri. O parte din ei rămăseseră (sau se întorseseră) în satele lor şi îşi lucrau pămîntul acasă, unii – puţini – trăgeau mîţa de coadă printre ruinele zonei industriale a Iaşiului, iar alţii – şi mai puţini – încă aveau o slujbă de un fel sau altul în oraş. Cei din Iacobenii Noi nu făceau excepţie. După ce terminau şcoala generală în comună, la Vlădeni, copiii lor făceau liceul în Iaşi sau nu- l făceau deloc. Fiecare om din Iacobeni avea o rudă acolo, în marele oraş. Se chema că erau aproape orăşeni – aveau civilizaţia aproape. Şi nu se ştie niciodată cînd ai nevoie de civilizaţie. Sau cînd are ea nevoie de tine.
Tot de civilizaţie ţinea pe de o parte asfaltarea drumului de căruţe ce ducea pînă la gară, iar pe de altă parte a celui ce ducea în Vlădeni, adică în reşedinţa de comună, unde existau şi gimnaziu, şi primărie, şi post de poliţie. Apoi prin Vlădeni mai trecea şoseaua mare ce lega Iaşiul de Botoşani – cealaltă legătură cu civilizaţia. Căci, nimerindu- se mai aşa, între drumuri, Iacobenii Noi era ocolit şi de şosea. Odinioară în sat ajungea un autobuz IRTA, o „rată” care venea dimineaţa şi după- amiaza, ca să ducă şi să aducă elevii de gimnaziu din Iacobeni în Vlădeni, dar primăvara şi toamna, cînd se umflau apele Jijiei, nu te puteai baza pe vrednicia şoferului, aşa că elevii se porneau să bată pe jos, prin glod şi băltoace de jumătate de metru, cei cinci kilometri pînă la luminile cunoaşterii din „Şcoala generală cu clasele I- VIII Vlădeni, Iaşi”.
Aşadar, de cînd se întinseseră pe şesurile şi colinele din zonă, şerpii gemeni ai liniei ferate schimbaseră de aproape un secol ritmul de viaţă al satului, apropiindu- l de lumea largă şi de civilizaţia modernă. Iar după 1990, cînd comunismul biruitor a fost biruit, dar nu l- a înlocuit nimic, Iaşiul a început să decadă şi, odată cu el, lumea din jurul marelui oraş s- a prăbuşit şi ea, rămînînd fără ţel şi repere. Sigur, sătenii îşi lucrau pămînturile recuperate de la colectiv. Nu cîştigau mare lucru, dar măcar aveau ce mînca. Numai că aproape toţi duceau dorul slujbelor cu program de lucru aproximativ şi salariu fix şi îi invidiau pe cei cîţiva norocoşi care rămăseseră angajaţi acolo, fie la stat, fie la vreo firmă particulară, şi care făceau în continuare naveta cu personalul de Iaşi, acum aproape gol. Îşi aminteau cu toţii de anii cînd, la orele de navetă, nu găseai loc liber în nici un compartiment şi cînd în Iacobenii Noi coborau seară de seară vreo sută şi mai bine de femei şi bărbaţi cu haine unsuroase, lăsînd în urmă, în trenul ce se urnea greoi, un damf de mahorcă, alcool prost, transpiraţie şi ulei ars, laolaltă cu covoarele de coji de seminţe ce decoraseră podelele trenului ani de- a rîndul.
Prin urmare, calea aceea ferată, cu tot cu halta ei, aşa prăpădită cum era, rămînea o promisiune: dacă vreodată, cine ştie, lucrurile se vor schimba în bine, ei, cei din Iacobeni, erau acolo, aproape. N- aveau decît să se urce dimineaţa în tren – mai exact, în personalul 6496 Dorohoi- Iaşi – şi să o pornească spre oraş, de unde să se întoarcă iarăşi seara cu personalul 6495 (indiferent dacă se va mai numi sau nu aşa), obosiţi, poate chiar uşor băuţi, dar legaţi de lumea mare şi de viaţa ei dinamică, energică, interesantă. Cînd trenul oprea acolo, în haltă, şuierînd lung, şuieratul lui era un fel de semnal: „Eu sînt aici la ora potrivită, ca şi acum o sută de ani, şi o să vin şi mîine, şi poimîine, şi peste încă o sută de ani, gata să vă duc oricînd vreţi acolo, în Oraş”. Asfaltarea drumului pînă la haltă, altfel complet inutilă din punct de vedere administrativ, ar fi fost un fel de promisiune că lucrurile se vor schimba, un semn al venirii unor vremuri mai bune – sau mai degrabă o ademenire a vremurilor bune pe netezimea asfaltului proaspăt turnat. Dar pentru sătenii din Iacobeni era totuna. Şi- apoi era mai bine să ai un drum asfaltat – ba chiar două – decît să nu ai deloc.