Cristina ISPAS

Confesiuni şi nu prea

Fie şi numai după titlul volumului, postoi parovoz (stai, trenule!), preluat de la un cântec rusesc, la care se adaugă titlurile celor trei cicluri de poeme incluse: postoi parovoz iarăşi, Dogmatista şi RAS/putin, şi reiese clar că o referinţă bazală va fi la Moni Stănilă cultura rusă. Ceea ce n-ar trebui, de fapt, să mai surprindă pe nimeni. Trendul recuperării culturii ruseşti (nu a celei clasice, intrată demult într-un circuit imuabil, ci recrearea unei legături prezente, vii) s-a făcut destul de vizibil în ultimii ani în România, înscriindu-se într-o logică mai veche a istoriei culturii, care reînnoieşte (lăsând, fireşte, la o parte, ebuliţia avangardelor ca prim factor) fie recuperând ceva din trecut, „ceva” care este reintegrat, în contexte extravagante, reformat, preschimbat, ajustat, rectificat etc., fie forând pur şi simplu, zgomotos sau nu, în carcasa unui tabu. Sintagma ”cultura rusă” este însă mult prea generoasă. E nevoie şi de câteva indicii paratextuale, cum ar fi  subtitlul confesiunile dogmatistei, susţinut şi de scurta biografie a autoarei, absolventă de  teologie, pentru a restricţiona aria de interes a volumului la dogma creştină (nu cred că e riscant spus nici direct ortodoxia slavă, din care se adapă de secole şi spiritualitatea românească). Apariţia lui RAS/putin, personaj istoric controversat, călugăr necălugărit, mistic corupt  etc., limpezeşte definitiv apele, pentru că nu va fi vorba aici de nişte simple confesiuni dogmatice, ci de unele mai puţin … ortodoxe. Confesiunea (poezia) devine astfel abatere (clinamen) de la dogmă. Din acest punct încolo, nimic altceva în afara textului, nu mai poate fi de folos.

 Încă din primul poem se adaugă la ecuaţia de mai sus un element cu atât mai perturbator, cu cât la prima vedere ar fi mai degrabă familiar în context: Voronin. Fostul preşedinte comunist filorus al Republicii Moldova face figuraţie chiar în deschidere, adăugând astfel volumului, împreună cu „putin” din „RAS/putin”, care poate fi decriptat acum ca fiind semnificantul fostului preşedinte al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, şi o dimensiune socială, reactivă, militantă. Într-un ecart semnificativ însă faţă de primii douămiişti, faţă de Marius Ianuş în special, Moni Stănilă se va dovedi de fapt incapabilă de „atitudine”, privirea ei fiind una de stânga nostalgică, mai degrabă resemnată, aruncată din propriul trecut mutilat direct spre Republica Moldova (the new black, chiar şi pentru Ianuş, dacă ne gândim mai bine): „ne-a lovit / vântul acela tăios de noiembrie / ne-a smuls fesurile sovietice / şi le-a purtat peste câmp // erau duşmanii noştri / şi singura căldură era în plămâni” (p. 32). Şi totuşi, în ciuda „fesurilor sovietice”, care nu reuşesc să ţină de cald, pentru că „zboară”, şi în ciuda celor doi ex-preşedinţi (care au aici rolul de a simboliza trecutul ce nu poate fi îngropat, pentru că el revine, de unde şi titlul primului poem din carte am re(de)venit), configuraţia spirituală a eu-lui liric se revendică tot din structura, dar din cea mai adâncă, abisală, a sufletului rusesc, atunci când îşi pune masca (şi empatizează cu) misticul Rasputin (ar merita făcută aici o comparaţie cu Che Guevara, mult mai în vogă, pentru a profila mai bine noul „erou” pe care subtil îl propune Moni Stănilă). Fundalul dezolant, rece, întunecat şi pesimist, în care se înscenează pe rând toate etapele vieţii, începând cu copilăria, este însă mai degrabă derutant în contextul unei reveniri la seninătate, în ultimii ani, în tratarea topicilor legate de „comunism”, seninătate care nu trebuie confundată cu umorul isteric de la începutul anilor ’90. La Moni Stănilă, versurile care evocă lumea copilăriei au încă sâmburele macerat în cel mai consistent patetism, istoria însăşi fiind privită nu cu ochiul îngheţat al unui sceptic, cum ar putea părea la acea primă privire căreia de obicei îi scapă nuanţele, ci cu cel deformat, monstruos, al unui romantic: „o să nasc din fiecare por al pielii / copiii care mâine vor refuza intrarea în europa / şi vor fraterniza cu ruşii” (p. 68), în contextul în care umanismul nu mai joacă decât cel mult rolul unui reper rătăcit: ”mimarea unei relaţii fireşti / între noi interdicţii” (p.17), iar istoriile personale sunt marcate de-acum pentru totdeauna, la fel ca şi marea istorie, de previzibil şi fatalitate: ”partea în care cineva bate la uşă plângând / cerându-şi iertare n-a fost / niciodată în filmul acesta / şi fiecare zi e doar reluarea” (p. 49). De aceea, revoltatul nu mai poate fi acum decât un „RAS/putin singuratic”, un personaj întors spre sine, ale cărui acţiuni au încetat demult să mai aibă sens: „rasputin coboară din tramvai / înfăşurat în pelerină // mănâncă o îngheţată la vafă / şi nu scoate o vorbă / e supărat că nu mai aude voci / se aşează pe bancă şi stă cu ochii / pironiţi în asfalt” (p. 76). Blândul şi nebunul RAS/putin joacă singur ultima scenă, refulând istoria, pentru a rătăci, pentru totdeauna, pe culoarele propriei minţi: „îşi apasă urechile şi / aude cum o pasăre / se loveşte de geam // ziua asta nu aduce cu ea decât ploaia / care îi cade pe umeri şi îl îmbracă / până când zâmbeşte sub apă / mişcându-se lent” (p.77). De altfel, pentru romantici, sfârşitul istoriei coincide cu începutul ei (ce altceva poate însemna zâmbetul acesta sub apă dacă nu regressus ad uterum sau, altfel spus, regressus ad infinitum). În aceste condiţii, aşteptarea, care altădată reprezenta o speranţă, nu mai reuşeşte nici ea să convingă, fiind mai degrabă un fel de rezistenţă în sine, nu se ştie la ce, fără obiect: ”mi-am dat seama că în buricele degetelor / senzorii lucrează mai repede / că oamenii sunt decorativi / şi niciodată n-o să spui / că privirea electrocutează // mâine îmi voi deschide telefonul şi mailul / aşteptând să se întâmple ceva” (p. 25). Întregul universul pare fisibil şi în acelaşi timp retractil, marcat cum este de oboseală şi ameninţat de anonimat (sau de lipsa eroilor salvatori, un mit pe care istoria l-a şi compromis de altfel, demult): ”doar geanta pe care o târâi după mine / mă ajută să nu mă pierd / printre pietonii oraşului” (p. 12). Oboseala se infiltrează, dizolvă şi neutralizează orice sentiment, trimite orice emoţie în derizoriul agitaţiei cotidiene: ”să mergem la tata / printre o mie de alte lucruri / să mergem la el” (p. 25). Poemele acestea, în care eu-l se situează undeva între indiferenţa „pietonilor” şi aspiraţia, i s-ar putea spune radicală, în sine, a ”nebunului” RAS/putin, sunt şi cele mai veridice din volum. Ele reprezintă ”căldura din plămâni”, forţa senzitivă, poezia, în timp ce textele în care se insistă mai mult pe realitatea obiectivă, exterioară, chiar dacă pare paradoxal spus, pe realitatea ideologică, sunt foarte bine simbolizate de ”fesurile sovietice”, care nu reuşesc să-şi îndeplinească rolul. Sublimată, lupta se duce aşadar, în subsidiar, între instinct (un instinct mustind de morală) şi dogmă. Confesiunea, aşa cum o înţelege Moni Stănilă, ar reprezenta astfel o sumă de stări, prin esenţă indisciplinate, prin esenţă devieri de la dogmă, prin esenţă poetice. Oricum, dacă ar fi să căutăm un concept precursor pentru modul în care înţelege Moni Stănilă ideea de confesiune, este clar că nu ne vom referi la ceea ce s-a numit în anii ’50-’60 „poezia confesională”, sintagmă care trimitea la poeţi precum John Berryman, Sylvia Plath, Robert Lowell, Anne Sexton sau Allen Ginsberg etc., regăsibilă la noi într-o formulă evident adaptată la Marius Ianuş, Dan Sociu, T.S. Khasis, Diana Geacăr etc. Elementul autobiografic aici aproape lipseşte, fiind redus la prea puţine detalii personale (RAS/putin însuşi, călugărul nonconfomist, care este oricum numai un alter ego, unul dramatic, dar cel mai aproape autoarei, ca spirit, este introdus la persoana a treia), miza nefiind de data aceasta autenticismul cu care ne-a obişnuit o parte semnificativă a poeziei postdecembriste. De atlfel, în multe texte din „postoi pavoroz” realitatea se lasă intarsiată cu minuscule lucrături fabuloase. Ar trebui mai degrabă să ne întoarcem la Sfântul Augustin, care prin confesiune înţelege în acelaşi timp şi mărturisire de sine, dar şi mărturisire a credinţei, acceptare a adevărului ei, acceptare a dogmei, ca să înţelegem mai bine rătăcirea lui RAS-putin.

În concluzie, deşi este clar că volumul poetei timişorence pare să se bazeze mult mai puţin pe o provocare estetică (care nici nu mai e aşa de importantă astăzi, accentul rămânând însă pe „provocare”), cât mai ales pe una într-o ordine socială, trebuie spus că textele iau numai rarisim aspectul unor impromptuuri, versurile fiind tăiate corect şi respectând regula finalurilor neaşteptate, cu camera scoasă de pe stativ. Moni Stănilă are prin urmare, la debut, câteva atuuri: un timbru personal foarte puternic şi o prospeţime care se simt prin toţi porii textelor ei, în ciuda aproape sufocării acestora (deocamdată) sub eşafodajul tematic al volumului, despre care cred că am vorbit destul, dar tocmai pentru a păstra proporţia.

postoi parovoz. confesiunile dogmatistei

charmides, ninpress, 2009