Sorin DINCO
Cea mai tare din parcare...
Întreruptă de mai multe ori din motive pe care a trebuit să învăţ să le uit, nu să le elucidez, copilăria mea este, într-o zonă a ei de răscruce, ca şi embrionar legată de fiarele acum mâncate de pământ ale unui Aro 244 roşu. Pe vremea când ronţăiam ca un hoţ biscuiţii goliţi de crema lor cea dulce şi inutilă, a eugeniilor abandonate de colegii mei de clasă prin sau pe sub bănci, ba chiar în coşul de gunoi, am dezvoltat o pasiune fără seamăn pentru un Aro 244 roşu. Eram în creştere, mi-era foame, iar ciorba de la căminul-internat nu-mi ajungea timp de şase-şapte ore, cât înduram zilnic în „şcoala bună” în care m-au plasat ai mei, uzând de pile.cunoştinţe.relaţii în acest scop. Marea aventură a vieţii mele a început cu o foame teribilă (şi acum, după atâţia ani, uneori când mi-e foame tare intru în panică: se activează în memorie clipele groaznice de atunci, când ajunsesem să mănânc la propriu şi frunze din copaci).
În parcarea unui hotel din Tulcea, în primăvara lui 1984, am descoperit un Aro 244 roşu. Era maşina ceapeului de la noi. Aveam vreo 11 ani şi, cum spuneam, mi-era foame şi mi-era dor de ai mei. Nu mă acomodasem deloc cu oraşul, era mare şi pustiu, era rece şi ud. Un semn că lucrurile astea s-ar fi putut schimba era prezenţa acelei maşini în parcarea pe care o străbăteam aproape zilnic. Odată venise şi până în faţa internatului, o văzusem oprind, în vreme ce priveam dunga lungă a Dunării, venind de undeva, ducându-se altundeva. Ea a urcat la mine în cameră şi a revărsat din braţe pungi, sacoşe, genţi cu mirosul tuturor bunătăţilor de acasă. Nu aveam voie să păstrăm în cameră mâncare de acasă, aşa că trebuia să o consumăm în secret şi cât mai repede. Momentele de fericire se consumau în graba asta, la comun.
Ajunsesem, în nici două luni de când învăţam la şcoala aia înaltă, să cunosc toate maşinile Aro 244 roşii din oraş, astfel că reuşisem să mă vindec de starea aia de nelinişte interioară, care mă lovea brusc, din tâmple şi până în picioare, ori de câte ori vedeam un aro-244-roşu pe stradă sau în vreo parcare. Îl vedeam şi prima reacţie nu era de bucurie, ci de resemnare, de înăbuşire a speranţei: nu, nu e el, e doar o asemănare. Dar am învăţat să-l recunosc din prima, să nu mai trec prin chinurile alea. Am învăţat toate curburile lui, toate micile zgârieturi, ondulări ale caroseriei, tonalităţi ale motorului sau nuanţe ale roşului. Designul lui pătrăţos, şantierist şi ursuz se transformase pentru mine într-o prezenţă caldă, rotundă, prietenoasă. Îl puteam recunoaşte dintr-o mie, cum se spune, deşi îl vedeam foarte rar. Mai ales în campaniile agricole (şi mereu era o campanie agricolă sau alta). Când îl găseam singur în parcare, fără şofer, mă aşezam pe bordura de lângă el şi aşteptam, mirosind parfumul lui de motorină (şi acum, motorina mi se pare cel mai omenos miros posibil). Uneori, atât cât puteam aştepta, venea şoferul şi încă un nene sau doi. Îmi spuneau că ea nu a putut veni, că poate săptămâna viitoare, când era nu ştiu ce plenară sau consfătuire la direcţie. Apoi, aroul-meu-244-roşu se ambala uşor şi pleca niţel cam trist din parcare, promiţându-mi din ţeava de eşapament că data viitoare va veni cu veşti bune.
Respiram adânc fumul din ţeavă, îmi plăcea enorm să îl simt în nări, să-mi intre în plămâni şi nu aşteptam o săptămână să-l caut din nou în parcare. Imediat a doua zi, treceam pe acolo. Dorinţa reîntâlnirii cu el era mai convingătoare decât orice raţiune a vreunui calendar. Parcurgeam atent parcarea, fie şi numai să verific dacă un alt aro-244-roşu e pe acolo, să-l compar, să mi se reconfirme ceva, nu mai ştiu ce. Cred că cel mai trist moment a fost când, într-o zi, am surprins-o apropiindu-se de aroul-meu-244-roşu, al cărui motor era deja pornit, pregătit să iasă din parcare. Eram foarte încurcat: nu ştiam de ce „fuge” de mine şi nici dacă trebuie „să fug” după ea. M-a văzut, însă, şi s-a întors puţin supărată, poate chiar enervată. Era ca şi urcată în maşina ceapeului. A coborât spăşită, a venit spre mine şi m-a luat de braţ, m-a tras deoparte şi mi-a spus că nu avea nimic la ea, nu ştiuse că urma să vină la oraş, nu pregătise nimic. O priveam şi chiar nu-mi mai amintesc cum, dar cred că am înţeles-o şi am băgat în buzunar nişte bani pe care mi-i lăsase cu promisiunea că va veni cu următoarea plenară sau consfătuire la direcţie. Ce-i sigur e că a doua zi, cu restul banilor cheltuiţi într-o cofetărie, molfăiam dintr-o pungă de pufuleţi în aceeaşi parcare, aşteptând un aro-244-roşu. Aşa, mi-am aprofundat alte cunoştinţe, în materie de automobile: într-o zi, în timp ce mă holbam la o toyota, citind în ceasurile ei de pe bord cam cât prinde pe oră, mi-a venit ideea să schimb parcarea. Trebuia să găsesc direcţia aia unde avea ea treabă. Era clar că acolo voi întâlni mai des aroul-meu-244-roşu. Şi am schimbat parcarea...
Prin ’85/’86, din motive de criză de carburanţi, prioritate fiind campaniile agricole, maşina ceapeului a fost retrasă din uz şi dată la casat. Eu nu ştiam încă astea şi am continuat să schimb parcările, să-mi aprofundez cunoştinţele în materie de automobilism, să-mi suplinesc nevoile de calciu în oase cu frunze, muguri, rădăcini. Nimic exagerat – foamea te-nvaţă, cum se spune... Acum, mă gândesc că undeva, în solul patriei ăsteia, un ciob de fier încă mai luptă cu rugina şi păstrează mirosul acela de motorină. Ea e în altă patrie, tot de foame.
9 martie 2010
Desen (dreapta) de Sorin DINCO