Veronica D. NICULESCU

Fragment cu codiţe

 Locuiau la parter, iar pe strada cu două benzi treceau maşinile, rare, ca nişte veşti de departe. Vâjâitul motorului se auzea limpede în liniştea cartierului cuminte, întâi încet, ca zumzăitul unei muşte, apoi tot mai tare, pentru ca în câteva secunde maşina să ţâşnească exact pe sub balconul lor, pentru a se pierde de-ndată în gura autostrăzii care începea la doi paşi. Îşi alegeau fiecare câte o bandă şi făceau concurs, sprijinite de balustradă. Li se cojeau coatele aşteptând. Un punct Dacia care trecea pe banda ta. Două puncte camioanele. Trei autobuzele, fiindcă pe-atunci erau puţine şi frumoase, sclipeau pe ele dungile roşii, iar înăuntru – ştiau ele bine, de când mergeau la ştrand sau la pădure – înăuntru erau taxatoare cu cocul prins în agrafe colorate aduse din Algeria, zâmbind amabile de pe scaunul acela separat, din spate, pe care visau să stea toţi copiii. Zece puncte maşina de gunoi, fiindcă trecea rar, cel mult o dată la două zile. Duminica dimineaţa era bine să îşi aleagă prima bandă, dinspre bloc, fiindcă mergeau maşinile la târg.

Dar asta jucau numai când nu se duceau şi ele la bâlci. Pe jos, doar stăteau chiar la ieşirea din oraş. Cu paşi vioi însăilaţi pe poteca sculptată în timp de tălpile orăşenilor, străbăteau lanul de grâu, hotarul cel verde. Şi-l amintea, tăios, înalt, cu gust surprinzător, de păstaie de mazăre. Praf galben li se aduna în găurelele pantofilor de lac şi-n jurul gleznelor, în cutele de la şosete. Mama venea greu din urmă, începuse să se îngraşe sau poate era doar obosită. Stăteau la coadă la bărci; până ajungea şi ea, ele erau deja în faţă. „Două!”. Vâjjj, cu fruntea despicau cerul şi râsetele lor se înălţau până la soare, care pe vremea aceea zâmbea şi el, încântat de vizita bărcuţelor zburătoare. Vâjjj! Codiţele li se împleteau cu văzduhul, în cinci, în şapte, în douăzeci şi nouă! Apoi îşi luau ţigănii de plastic roz şi verzi, pe care le aruncau după o săptămână, exact când banii le-ar fi ţinut de foame.

Fiindcă vremurile, la începutul anilor ‘80, deşi colorate, erau grele. Mama le ducea pe jos la grădiniţă, nu mai erau bani şi de bilet de autobuz. Ţinea minte cum tatăl, când venea - mereu târziu - de la muncă, se trântea pe canapeaua de burete şi dădea drumul la un radio mai obosit ca el. Voci care sunau altfel ieşeau din cutia de lemn; spuneau lucruri grave, de vreme ce mama şi tata schimbau priviri serioase. Ei îi scăpa câte un "Doamne fereşte!", spre disperarea lui: "ţţţţ!" - că nu se mai auzea.

Şi-apoi venea ziua când el intra pe uşă râzând altfel, ghiduş. Îl gâdilau pînă cînd, miracol!, bancnote albastre de-o sută de lei zburau prin aer. „Sunt ai cui îi prinde!”. Fâlfâiau banii spre tavan şi mama îşi privea bărbatul din uşă, cu îngăduinţă. Mişunau fetele ca şoriceii, îngrămădindu-se pe sub fotolii, cu mâinile strecurate între canapea şi perete, târându-şi buclele blonde pe sub mese, pe sub scaune; cârcei dureroşi li se puneau în tălpi, dar ce distracţie era!

Dura puţin. Epuizate de râs, prăbuşite pe covor, o urmăreau apoi pe mama făcând liste: asta e întreţinerea, asta pentru televizor, asta pentru lumină, asta la chirie. Stratul de bani se subţia, faţa mamei îşi pierdea treptat seninătatea, chipul îi îmbătrânea de parcă bancnotele din teanc erau file de calendar.

A doua zi, în fiecare a doua zi, cu uriaşa monedă de trei lei în buzunarul şorţuleţului de “ceauşelă”, pipăind cu buricele degetelor relieful soarelui şi al tractorului, fetiţa marinar ţopăia spre grădiniţă, cu gândul la batoanele cu gem de la chioşc. În astfel de zile, tristeţea era doar praf alungat dintr-o suflare, iar fericirea prindea gust de îngheţată ciclamen, de bomboane poleite, de ciocolată în formă de iepure. Din când în când, scârţâia din pantofi noi, cu catarame sclipitoare.

În poză: O fetiţă de 6-7 ani, pe care o chema Veronica Dijmărescu.

- Premiul din clasa I – „Făt-Frumos din lacrimă”.