Ancheta Tiuk!
Şocul copilăriei
Ce te-a şocat cel mai tare în copilărie?
Veronica D. NICULESCU
Animalul captiv sub pleoapele unei fetiţe cuminţi
Şocurile, jocurile...
Nici un oraş nu are frumuseţea celui în care ai copilărit, şi cu atît mai mult în cazul în care nu te mai întorci niciodată acolo. Piteştiul, cu văile şi dealurile sale, oraşul din Trivale, oraşul din Trideal, rămîne pentru mine paradisul cu fluturi cît elicopterele şi flori cît bisericile, cu plăpumi nesfîrşite de verdeaţă, cu rîul năvalnic pe-o parte, cu pădurea pe cealaltă.
Vreo zece ani aveam în ziua aceea, cînd mă întorceam singură de la piaţa de lîngă gară, cu o punguţă în mînă, fredonînd vreun cîntecel şi gustînd din cireşele nespălate, urcînd pe scările de piatră mărginite de-o balustradă înaltă, înspre cartierul meu, oprindu-mă cînd şi cînd să-mi ridic sub genunchi elasticele care ar fi trebuit să-mi ţină pe loc şosetele albe trei sferturi, mereu prea largi pentru nişte picioruşe subţiri cu rotule ca de ied. Atunci l-am văzut.
În depărtare, în iarbă, pe panta blîndă, un animal fantastic cu două capete, misterios umbrit de piersici sălbatici şi duzi pitici, pulsînd dintr-o singură inimă, oftînd cu o singură răsuflare.
Ea stătea culcată pe spate, cu coapsele albe dezvelite, cu fusta verde în cascade mătăsoase curgînd pe lîngă şolduri. Chipul îi era acoperit de capul lui, părul i se amesteca cu al lui, iar de la umeri în jos trupurile li se împleteau, se sudau ca unul – aşa stătea straniul animal bicefal. Nu departe de ei, eu, o fetiţă pitulată lîngă balustradă, cu ochi mari şi o cireasă în mînă, cu ochi uriaşi privind la creatura nemaivăzută, absolut neclintită – o fi vie, n-o fi vie? Am privit îndelung apariţia magică, probabil respiram deja deodată cu ea, inima stătea să-mi plesnească odată cu a sa, cînd deodată, alături, vocile precupeţelor au spart vraja: „Dar nu le e ruşine? Dar chiar nu le e ruşine?”. Animalul fantastic, neclintit. „Hei, voi, nu vă e ruşine? Sînt copii aici, vă vede lumea!”. Animalul fantastic, neclintit.
Astfel l-am lăsat pe panta blîndă, ştiind, ştiind, ştiind cu o încîntare nemaiîntîlnită că el, animalul magic, e cel căruia ar trebui să-i aparţină lumea asta din care era pe nedrept alungat, şi nu precupeţele care, aproape cu forţa, mă smulseseră din preajma sa, din cotlonul meu cît un buric unde în cîteva clipe mă legasem pe viaţă de minunatul balaur, precupeţe gureşe care mă purtau acum, ca pe-o sacoşă greoaie, spre casă.
Şocurile, jocurile... Poate că-n tot ce m-a „şocat” în copilărie am regăsit, mascat sub diferite tipare, acelaşi triunghi: o apariţie fantastică; o fetiţă privind cu uimire şi încîntare; nişte oameni prea mari stricînd jocul. Aducînd şocul pe tărîmul magiei. Brutali, cu mîinile lor bătucite şi cu vocile aspre punînd mereu pe un raft al ruşinii adevărata frumuseţe, făcînd-o pentru o vreme chiar să deraieze, chiar să ia forma dorită de ei, înşelător, înşelător, dătător de spaime reale.
Animalul meu straniu încă respiră acolo, pe-o pantă verde, lîngă piaţa de la gară. Neclintit, nevăzut, respiră liniştit ca-n poveste, captiv sub pleoapele unei fetiţe cuminţi, da, grozav de cuminţi, cu o cireaşă în mînă. Pe el îl invoc atunci cînd îmi caut inocenţa de dinainte de voci şi caut să-mi alung spaimele de după.
Scris pentru Tiuk! pe 10 februarie 2010, ascultînd Celelalte Cuvinte.