Dan IANCU

tata. doar fotografii

Ed. Agol, Bucureşti, 2009

(fragment)

 

uneori rosturile se pierd

printre degetele clipelor

indiferente precum înţelesurile

dizolvate în ziua ce se trece

rămîn cuvintele

ca băşicile de la peşti

forfotind sub apa rece a robinetului

 

de obicei mă gîndesc la cum povesteai, cu vîr-sta deveneai mai eroic şi băsmeai. nici nu încer-cam să-ntrevăd adevărul istoric birocratic minu-ţios. cu cît era mai departe de realitatea zilelor epicul era dens şi lustruit ca o vînă de alun uscat cu care băteam la unchiu’ porumbul. asta era în vara-n care a murit dan şi eu rîdeam fără să mă-nţeleg departe de hohote. nimic n-avea rost dintr-un cancer zîmbitor la şaptesprezece ani. nici rostul unuia după şaptezeci nu-l du-ceam. nu mai rîdeam privindu-te cum te laşi dezbrăcat tăiat şi umplut cu formol.

 

nici nu plîngeam...

eram atît de departe

unul de altul

nici nu ştiu dacă ne-am fi recunoscut pe stradă
mama tăcut se strecura

în afara amintirilor

aşa cum faţa mea o uitai

preţ de o frază

 

ar trebui să fim puşi unul peste altul fii peste taţi un şir adînc al jurămintelor pe coapsele războa-ielor al tămîierilor celui ce taie al celor ce calcă al celor ce urlă al celor ce uită. de ce oare mor-ţii se pun cu braţele pe piept, a frică? de ce nu larg desfăcute, a zbor? oricum nu ne vom mai distinge unul de altul ţărînă fiindu-ne.

 

eu eram întîiul născut

...şi sunt ultimul

vremea cenuşiu băltind în rigole

cartierul adunat peste oameni

luminile de un galben bălos

tu spunîndu-mi că ne dor picioarele

şi nu se ştie în care primăvară vom ieşi la plimbare

eu privesc pe fereastră

decupînd din speranţă seminţe

 

desigur că nu aveam cum să-ţi tai primăvara din anotimpuri. oricum ar fi fost ea venise alături, prin parc, pe la colţuri, nicicum în camera cu tonuri albastre în care-mi închipiam că murise bunicul. pe tine nu mi te-nchipiam murind, doar mureai pur şi simplu uitîndu-te.

 

erai prea tîrziu

ca să mai schimbăm ceva între noi

nici măcar un nu

 
îl ştii pe gabi

ăla care m-a cărat

de-a lungul înmormîntării tale

i-a murit mama

una din mame

tatăl îţi seamănă

în pretinsa conştiinţă a morţii

 

încep să mă apropii. de fapt să conştientizez că ne pulverizăm oricît de tandru ar fi lutul. ţărîna e praf apă urme. din... şi în e un soi de uitare.

 

azi mama a fost la tine

eu la mama lui gabi

pe care o cunoscusem

blîndă şi iubitoare de alţii

cînd va fi după tine

se va fi petrecut

tot praful din care suntem
în jurul meu

tot mai multe unghere

locuri uşi ziduri

necunoscute feţe

încep să nu mai cunosc

în cuvinte durerea borăşte

un zîmbet puhav cerşeşte

în colţul străzii

 

de cele mai multe ori mă-ntrebam oare ce vezi cît mai era lumină. doar pereţii? întrebarea co-rectă era cîtă lumină comună mai ajungea în tine printre amintirile ce ieşeau la suprafaţă ne-legate de nimeni din cei deocamdată prezenţi. şi aici spun prostii. fiecare cu prezentul său. une-ori eram altul, un străin căruia-i povesteai despre fiul tău cel de peste mări şi ţări undeva lîngă o a-pă destul de albastră. mă povesteai în trecutul prezent. eu nu eram nici coajă celui din tine.

 

pe zi cum trece

mă despart de oameni

uitîndu-mă