Mugur GROSU

Sunt ridicol, şi nu mă tratez

Revista Observator Cultural a găzduit în ediţia cu numărul 508 un articol stupefiant, semnat de Alexandru Şipa: „Harry Tavitian sau ridicolul la Ateneul Român“ – o „anti-cronică“ a unui spectacol pe care autorul nu s-a sfiit să spună că l-a urmărit doar pe jumătate. Chiar şi aşa, în locul cronicii unei jumătăţi de spectacol, domnul Şipa a preferat să umple o cantitate impresionantă de spaţiu cu aprecieri pe care le-am putea uşor confunda cu atacul la persoană. Mă voi feri de această capcană, şi nu voi emite niciun comentariu legat de persoana care-a semnat articolul(şi despre care aflu, din propriile sale mărturisiri, că se mândreşte cu realizări profesionale absolut remarcabile, precum „Premiul I – etapa judeţeană – muzică uşoară la Cântarea României, 1987“). Mai mult, voi porni de la premiza că domnul Şipa are dreptate, şi că prestaţia lui Harry Tavitian la Concertul de Crăciun de la Ateneu a fost un spectacol ridicol. Situaţie în care mă văd nevoit să mă auto-denunţ: şi eu sunt ridicol! Pentru că m-am numărat printre „intelectualii perverşi“ (cum îi numea domnul Şipa, în ‘91, pe fanii lui Tavitian) care-au urmărit şi concertul acesta cu sufletul la gură, până la ultima undă, şi l-au aplaudat cu inima plină de-abjecţii intelectuale dintre cele mai fine. Sunt ridicol, şi o spun cu mândrie, ba mi-aş pune şi-o insignă în piept, ca pe vremea Golaniadei. Şi-aş împărţi sute de insigne ca asta şi celorlalţi ridicoli din sală, care-au rămas în Ateneu să asculte şi-au aplaudat cu aceeaşi abjecţie nesătulă. Şi aş trimite nişte insigne din astea şi redacţiei Observator Cultural, pentru ridicolul de-a fi publicat, în ediţia anterioară, o cronică suspect de elogioasă a acelui spectacol ridicol. Şi-am fost la fel de ridicoli, cu toţii, ca pe vremea când insistam să ovaţionăm pe-ntuneric, când nu ştiu ce labe oculte din spatele scenei tăiau, pe neanunţate, lumina chiar la concertele lui Tavitian (ce act de cenzură mai diabolic ar fi putut născoci comunismul decât tăierea luminii la astfel de festinuri porceşti, unde serveam uriaşe raţii de libertate şi mai cerşeam, cu neruşinare, şi supliment?). Asta-mi aminteşte de-un alt mare ridicol, Niccolo Paganini, pe seama căruia confraţi mai puţin hăruiţi, dar smintiţi că le-ar putea lua pâinea de la gură, consacraseră zvonuri sinistre, ajunse şi-n presa vremii, cum că ar fi un ocnaş care şi-a măcelărit soţia, sau chiar posedat de diavol. Şi căruia labe la fel de oculte şi „nepervertite intelectual“ aveau grijă ba să-i cresteze corzile de la vioară, ba să-i bată cuie-n pantofi chiar înainte de intrarea pe scenă, ba să umple oraşele de afişe că nu-şi va mai ţine concertul. Ridicol a fost şi Thelonious Monk, la începuturi, când pricepuţii epocii îi reproşau că-i lipsit de cea mai elementară tehnică muzicală, etichetându-l drept un pustnic naiv, sau un savant idiot, ale cărui idei muzicale ar fi fost mai degrabă intuitive decât rod al studiilor, cunoaşterii şi exerciţiilor intense... Chiar şi prestigioasa revistă Down Beat a dat-o în bară, descriindu-l iniţial pe Monk drept unul care, „în general, cântă prost, deşi interesant, la pian“, acuzându-l că ar şi falsa, încălcând cele mai elementare norme de interpretare!... În fapt, ceea ce pricepuţii epocii nu pricepuseră de la început era că Monk nu avea nici cel mai mic interes pentru gâdilarea urechilor, şi nicio consideraţie pentru auditoriul leneş: „cum să foloseşti notele diferit. Despre asta e vorba. Doar să foloseşti notele diferit“. Şi tot aşa. Permiteţi-mi să salut această onorabilă castă a ridicolilor, şi să mă bucur din toată inima că am privilegiul să fac parte din ea. Măcar pentru faptul că Harry Tavitian mi-a dat peste cap toată viaţa încă din primele întâlniri, de la care-au trecut peste trei decenii... Sunt ridicol pentru că n-am niciun chef să mă vindec de asta, şi să mă umplu de-nţelepciunea ţeapănă a unor semne de circulaţie.. Sunt ridicol pentru că soarele nu mi-a cerut niciodată părerea unde şi când să răsară. Şi bine-a făcut!