From Russia with Love

traducere din rusă de Ruslan Carţa

Ed. Art, Bucureşti, 2009

 

Victor Erofeev

 

Masajul chinezesc

 

În percepţia internaţională, China constă din trei elemente: taoişti, comunişti şimaseuze. Pare evident că e o etichetare absurdă, însă tocmai intensitatea absurdului e cea care alcătuieşte esenţa vieţii. Chen Lan aparţinea celei de-a treia componente.Avea douăzeci de ani. În realitate însă,Orientul constă în ambiguităţi verbale. Chen nu era decât o senzaţie auditivă. Lucruri perfect banale trebuie repetate de zeci de ori.Orientul se amuză de neputinţa ta şimisterul lui. Şi tot n-amreuşit să-i aflu numele real. Lan înseamnă „orhidee“. Cu taoiştii urma să amo discuţie peste două zile. La mănăstire mă aştepta înţelepciunea duhnind a mirodenii combinată cu putoarea pelerinilor, înţelepciune adeseori nu foarte diferită de prostia unui boschetarmoscovit. Două fete bine făcute în uniforme roşii-maro de la recepţia centrului de fitness al hotelului, mi-au râs în faţă jenate

de îndată ce bâiguisemceva despremasaj. Masajul costa 200 de yuani, dar în lista de preţuri, la coloana pentru bacşişuri, figura o sumă ciudată pentru bacşiş: 480. Am

ales-o pe Chen dintre cele două maseze propuse mie şi dramaturgului, tovarăşulmeu de drum, în semiîntunericul unui coridor.Au aterizat în faţa noastră îmbrăcate în trening, cumişcări line, ca nişte iepe blânde. Una dintre ele purta pe cap o coadă albă vopsită: părea o frumuseţe ruptă din comicsurile japoneze despre vicisitudinile vieţii disco. Cealaltă avea o faţă semiturtită cu ochi absenţi, înrămată de o tunsoare scurtă.M-amtemut că dramaturgul o să facă primul alegerea corectă şi i-am atins repede umărul lui Chen.

Changsha e recunoscută drept campioană înmaterie demasaj chinezesc. Se pare că oraşul acesta sudic colcăie de hoţi: case cu faţade jerpelite şi zăbrele de sus până jos –

nu e oraş, cimegaînchisoare, cu nenumărate panouri: masaj, masaj,masaj.Dar specificul masajului local nu se lăsa divulgat.

            Adoua zi, urma să vizitez patria celui de-al doilea element chinezesc: satul de baştină al luiMao. În faţa ochilor, fleşcăiau deja câmpurile de orez. Uitându-mă uneori la

oameni prin geamul maşinii, credeamcămă aflu în Kazahstan, unde, de altfel, n-amfost niciodată. Marele monument al luiMao este învăluit de legenda celor trei minuni,

despre care mi-a povestit ghida robustă: când se apleca, scotea la vedere o bună parte din fundul tare şi bine făcut. Trei fluturi, trei turturele, trei curcubee se arătaseră pe cer în momentul în care de pe idolul de granit alunecase cearşaful. Transpus în rusă, specificul limbii chineze vorbea nu doar despre absenţa timpurilor, dar şi a timpului, şi

totodată despre vitalitatea brutală a verbelor chinezeşti, asemănătoare cu vuietul cascadelor pictate pe pereţii abrupţi aimunţilor din apropiere.Ghidei nu-i tăcea gura.

Într-o dimineaţă înceţoşată, chiar dacă îi lipseamotorul, autocamionul, în bena căruia urma să fie adus monstrul de granit, s-a pornit.Nu exclud faptul că minunea principală

se găsea sub partea de fund acoperită a călăuzei înseşi, dar la acea vreme chipul tăcut almasezei Chen umbrise deja în mod miraculos orice fund, la fel şi peMao cu vasele

ei de bucătărie rustice. Ce-i drept, pionieriţele chinezoaice, crescute în jurul monumentului ca omare de flori de nu-mă-uita, cu dinţii lor strâmbi, erau atât de incitate

să se pozeze cumine ca amintire, încât începusemsă am ameţeli destul de serioase. Pionieriţelor le-a luat locul armata de greieraşi chinezi: soldaţi deştepţi, absolvenţi ai

institutelor de politehnică, veniseră să depună jurământul de credinţă luiMao, şi m-am gândit că toţi aceşti comunişti chinezi l-au înălţat atât de sus peMao (cu fluturii, curcubeele şi autocamionul lui) transformându-l în dumnezeu, pentru a nu-i încurca să-şi ducă viaţa mai departe. Amintrat într-o cameră aproape identică cu camera mea de hotel, doar că avea şi saună, îngustă cât un dulap. Ne-am ridicat de pe cele două părţi opuse ale patului dublu şi ne-amuitat unul la celălalt. Avea părul natural, de culoare închisă, şi ochii ageri, uşor hăituiţi ai unei prăzi micuţe aflate în împrejurări de viaţă, sau poate genetice,

necunoscute mie. Fata ca ofrandă mă poate excita sau indispune – depinde de dispoziţie.Amdat din cap zâmbind în semn de salut în direcţia dulapului îngust şi fierbinte ca un posibil precursor al masajului Changsha. Ea a clătinat fermdin cap.Am întrebat-o, în engleză, ce-ar vrea să facă cu mine. N-a înţeles. Ne-am scufundat într-o stare de claustrofobie lingvistică: liful s-a oprit şi numai mergea, nici în sus, nici în jos.Atunci şi-a luat halatul alb, cadrilat, de bumbac, şi l-a desfăcut în faţamea. M-am dezbrăcat supus şi amintrat înmânecile lui. Mi-a propus să mă întind pe burtă.

            Masajul Changsha s-a dovedit a fi un lucru neplăcut: fata mi se urcase pe picioare şi prinsese să-mi maseze spatele prin halatul de baie. Aveam impresia că, uscat fiind, eram şters cu insistenţă şi absolut inutil cu un prosop. Răbdam, fără să înţeleg rolul celor 480 yuani. Mi-am blestemat fanteziile erotice şi m-amdezis încă o dată de orice formă de sex comercial. Când, în sfârşit, a încetat să-mimai frământe spatele, s-a auzit sunetul telefonului.Aridicat receptorul şi calmă a spus ceva. M-amprins: mă verificau. N-am sufocat-o cumva într-o izbucnire de demenţă? Încă nu, dar eram pe punctul de a o face. Punând receptorul în furcă, fata mi-a făcut semn indiferentă spre ceasul său ieftin, pe care nici măcar nu şi l-a scos de la mână. Timpul expirase. Era gata să plece.Nu ştiu de ce, dar i-am arătat cu degetul spre telefon. După ce fatami-a format numărul, l-am rugat pe posesorul vocii masculine să urce la noi. M-am aşezat în fotoliu; mi-amaprins o ţigară. Tânărul, îmbrăcat în haine albe, amintind de un bucătar de corabie, îşi făcu apariţia. Îi lipsea doar căciula înaltă cu pompon. Abia dacă silabisea în engleză, cred însă că se considera englez. I-am spus că vreau să prelungesc timpul masajului, că îmi place

masajul; să o lase să continue. Ea asculta toate acestea în chineză şi, fără să-şi mai ascundă mirarea, şi-a pironit privirea asupramea. „Cumvă numiţi?“, amîntrebat-o eu.

Chinezul i-a tradus. „Chen Lan“,mi-a răspuns ea. „Puteţi pleca, i-am spus bucătarului. Dacă e ceva, vă sun.“

            Când amrămas singur, m-am întins pe spate, mi-am desfăcut cu grijă halatul la piept şi i-am zis în rusă:

            — Ei, Chen Lan, dă-i bătaie!

            Fata ezita.

            — Îndrăzneşte, Chen Lan!

            Îmbrăcată în costumul său sportiv făcut în China, cu faţa deja lăţită în întregime din cauza zâmbetului, se căţără ca omaimuţică deasupramea şi începu să-mi maseze pieptul. Masajul Changsha lua o înfăţişare familiară pentru mine. Mişcările-i deveniseră atente. Încet-încet, am uitat că mâine trebuia sămerg în satul de baştină al lui Mao, iar poimâine sămă întâlnesc cu taoiştii. Era de parcăm-ar fi scanat, extrăgându-mi cunoaşterea ascunsă. Chen dădea ascultare acestei cunoaşteri, sorbea din ea, privindu-mă din când în când în ochi. Se pare că ne lăsaserăm duşi de val. Se apropia de treapta aceea după care începea să se deschidă măreaţa cale chineză la preţ de 480 yuani, şi m-a privit întrebător.Mâinile-i deveniseră şi ele surse de cunoaştere.Calea chineză se umpluse de care, de boi înjugaţi, ricşe, pelerini, maşini caraghioase. Telefonul suna, cineva bătea în uşă. Şi-a venit în fire abia după ce m-a transformat într-o fântână arteziană.

            Stătea în faţa patului, cumâinile lăsate în jos, cu faţa destinsă. I-am dat 500 de yuani bacşiş şi l-am chemat prin telefon pe bucătarul de corabie.Acesta a intrat în cameră

cu o faţă placidă, deşi uşor speriată. L-am rugat să-mi programeze un nou masaj pentru mâine-seară, dacă fata este liberă.Au schimbat câteva vorbe între ei. Bucătarul mi-a

transmis că fata poate să-mi facă masajul în camera de hotel, la acelaşi preţ. I-am dat şi lui nişte bani. Pentru traducere. A doua zi mi-am petrecut-o cu Mao. A fost o zi albastră

şi aurie. Pionieriţe, armată, câmpuri de orez. Nici n-am observat când a început ploaia. La reşedinţa lui Mao, destul de bizară, m-am pozat alături de conducător, cuprinzându-l de după gâtul din plastic, fără să fiu neapărat dezgustat, şi am aşteptat poza care m-a costat 10 yuani.

            Dramaturgul, tovarăşul meu de drum, mi-a povestit la întoarcere şedinţa sa demasaj ce putea fi rezumată într-o singură frază:

            — Nici măcar nu m-a lăsat să-mi scot chiloţii!

            Seara a avut loc ceremonia ceaiului. Jurnalistul din Beijing, pe care capul meu vraişte se încăpăţâna să-l asocieze cu o raţă Beijing, îmi povestea cu o durere prost

disimulată că despre Revoluţia culturală de acum nu se poate vorbi nici de bine, nici de rău.M-am gândit că Chen Lan are părinţi care au trăit în timpul Revoluţiei culturale

şi din nou mi-a apărut în faţa ochilor imaginea măreţei căi chineze pline cu boaşe de boi, scutere şi maşini caraghioase.

            — Ştiţi ce timpuri au venit acum în China? m-a întrebat raţa de Beijing.

            M-am întristat dinainte.

            — Timpul în afara timpului.

            —Groaznic! Chinezii inundă Siberia.Chinezii se căsătoresc cu bătrâne uatrogenare şi se stabilesc pe pământuri ruseşti. Iată ameninţarea chineză.

            —Asta înseamnă dragoste, mi-a zâmbit larg chinezul.

            Pentru chinezi, rusoaicele nu au vârstă.

            —Mulţumesc pentru sinceritate! amşoptit eu.Mulţumesc!

            Ciao! E timpul să plec.

            Pe holul de la etajulmeu treceau doi tineri chinezi înalţi în costume de oţel, cravate identice şi cămăşi scrobite.Dinspre gât spre ureche li se întindeau fire transparente. „Pederaştii!“, le-amaruncat eu. Deja îmi făceam griji pentru ea. Dictatură, fir-ar să fie! Şi dacă nu vine? Şi dacă au împuşcat-o deja în spatele acelei clădiri proaspăt construite, cu pietricele, peştişori roşii şi jeturi de apă susurând, care se zăreşte de la fereastra mea de la etajul optsprezece?

            Fata mi-a bătut la uşă exact la ora unsprezece seara, cum a promis. Purta o bluză verde, cu dantelă albastră şi un fluture din dantelă de aceeaşi culoare pe decolteu. Verdele o prindea foarte bine. În mâini ţinea un pachet. Îmbrăţişând-o, mi-am dat seama că Lan nu e deloc înaltă. Părea mai degrabă o fată de dimensiuni miniaturale. Am scos hârtia de cadou. În cutia lunguiaţă era un stilou negru, cu peniţă aurită. În timp ce examinam stiloul, Lan s-a îndreptat spremasa de scris, s-a aşezat, a smuls o foaie din carnet şi, luându-şi un creion, a început să scrie ţinându-l strâns în pumn. Degetele subţiri ale mâinii stângi, cu o brăţară de argint la încheietură, ţinând coala de hârtie, semănau cu nişte insecte exotice gingaşe. O bună bucată de timp, Chen a înşirat hieroglife, fără să-mi dea vreo atenţie. Apoi, improvizând o semnătură după cum am putut să-mi dau seama, lângă care a desenat şi o floare, a împăturit cu îndemânare foaia şi cu un zâmbet sfios

mi-a întins-o. Scena aceasta îmi amintea de scrisoarea Tatianei către Oneghin, scrisă în prezenţa lui Oneghin şi tot atunci înmânată adresantului. Desfăcând bileţelul, amvăzut hieroglifele îngrijite, semănând cu nişte căsuţe – i se părea oare că, în scris, cuvintele ei îmi deveneau mai pe înţeles decât dacă ar fi fost rostite? Un stilou făcut cadou mi se părea că are o semnificaţie directă şi în acelaşi timp misterioasă. De unde aflase că sunt scriitor? Încă nu-mi dădeam seama că mâinile ei pot să citească; oricum, n-aveam nevoie de masaje clarvăzătoare. În lumina lămpii demasă, amobservat că îşi vopseşte uşor părul în nuanţă roşcată, că îşi ţine buzele lipite chiar şi atunci când surâde, iar ochii mă priveau provocator. Am perceput provocarea din privirea ei cu o spontaneitate masculină: am apucat-o demână, am scos-o de la masă. În secunda următoare, ne-am trezit într-o cadă

încăpătoare, aşa cum poţi întâlni în hotelurile standard de cinci stele. Ea prinse a ciripi repede în chineză, în ochi îi apăruse îndoiala, amestecată cu un soi de îndărătnicie, dar n-am lăsat-o să se răzgândească – deasupra noastră, din pălăria imensă a duşului începuse deja să curgă apa. Apa, credinciosul meu aliat, transformase aventura într-un joc de copii: pufnea pe nări, clipea din ochi, părul i se lipise de frunte şi de obraji; şi, ca orice fată cu părul ud, avea o înfăţişare plină de uimire, întrebătoare.O distracţie copilărească, ce s-a încheiat însă la fel de repede precum începuse. S-a lipit demine cu sânii ei mici şi tari. Părul negru pubian îl avea ras după moda occidentală. Am spălat-o din cap până-n tălpi, am înfăşurat-o în prosop şi am dus-o în pat.

            În pat s-a transformat într-o fetiţă obraznică, însetată de mângâieri, gata să adopte cele mai perverse poziţii. Dar în toate acestea exista o nuanţă specific asiatică: ochii,

mâinile, trupul ei nu aveau nimic cu păcatul creştin; mişcările, acţiunile ei, oricât de îndrăzneţe ar fi părut, erau neprihănite. În asta constau, la drept vorbind, slăbiciunea

şi forţa eroticii orientale: în Orient nu există curvăsărie. Erotica are picanteriile ei – scoate din trupul tău lucruri care ţi-ar putea părea imposibile.Dar ea şi-a păstrat mereu

continuitatea liniară.

            În gravurile pornografice din Occident, începând cu secolul al XVII-lea, pictorii exagerau dimensiunile membrului în erecţie, îl ridicau până aproape de cer şi reprezentau

nudurile feminine ca pe un fruct oprit din care se muşcase. În acest fel, se producea nu doar lungirea membrului, ci şi a privirii. Fanteziile erotice europene se bazează

pe răpirea pudorii feminine. Dar după orgasm, atunci când ochiul oboseşte odată cu trupul, trupul prădat îşi pierde farmecul, se devalorizează.O femeie dezbrăcată stând capră, în mintea europenilor, e diferită de o logodnică. Pe când în arta miniaturală medievală a Orientului, începând cu Persia şi India şi terminând cu China şi Japonia,

sistemul acesta de coordonate lipseşte. El este înlocuit doar de alegerea partenerului: prohibiţiile dispar în momentul în care aceştia se dezbracă. După care urmează

emoţiile şi desfătarea. Iată de ce în picturile erotice orientale, în comparaţie cu cele occidentale, membrul pare mult mai verosimil.Aici el nu are nevoie să se rupă-n figuri –

va fi acceptat aşa cum este.

            Totuşi, atunci când în pat se unesc două culturi diferite, când fanteziile erotice creştine şi inocenţa orientală dau nas în nas, e de aşteptat să se producă fie o înălţare, fie o

prăbuşire. Stând pe faţamea cu despicătura ei minunat de tăcută, cu care nu era nevoie să vorbesc în chineză, Chen Lan mă pregătea de zbor.

            Deodată, s-a întins spre noptieră, a tras unul dintre sertare, a scotocit prin altul, dar n-a găsit. Nu era greu să-ţi dai seama ce căuta, însă, atunci când a sunat şi a vorbit

la telefon, sensul cuvintelor ei era de nepătruns, până-n momentul în care s-a auzit soneria.Asărit din pat şi, înfăşurându-se în prosop, a alergat să deschidă.A intrat omul

de serviciu, ne-a măsurat cu ochii săi spălăciţi, a dat din cap exagerat de politicos spre patul în care eu stăteam cu plapuma trasă până sub bărbie şi, ca răspuns la întrebarea

ei, a început să vorbească repede, clătinând din cap. Când acesta a ieşit, ea s-a aşezat pe marginea patului, m-a măsurat pentru ultima dată cu privirea şi, dându-şi jos prosopul,

s-a aruncat în îmbrăţişarea mea.

Epoca în care trăimne-a învăţat să fimde o laşă precauţie. De data asta, laşitatea n-a funcţionat. La urma urmelor, patul era plin de sânge.

            Stăteam pe pat şi ne priveam tăcuţi. Tăcerea n-a fost nici lungă, nici scurtă – pierdusem noţiunea timpului. În sfârşit, am înţeles că trebuia să plece. Ora de masaj

expirase.

Ştiam deja că toţi ceilalţi îşi dăduseră seama. În liniştea camerei, se auzi sunetul telefonului – era bucătarul de corabie. M-a întrebat cum stau treburile şi unde este fata.

M-a rugat să-i dau ei receptorul. Se pare că n-au avut o discuţie prea plăcută. Când şi-a întors faţa spre mine, era total schimbată. Fără să ridice din umeri, fără grimase şi

fără nici un cuvânt, a început să se îmbrace. Atunci am apucat-o de mână şi am ridicat degetul arătător.

            Ce-mi mai rămânea de făcut? Numai puteam comunica cu ea prin intermediul bucătarului. O pierdeam – ar fi fost problematic s-o găsesc a doua zi în secţia de masaj.

Să-i explic prin gesturi să vină încă o dată la mine? Dar până şi gesturile, pentru lumea rusească şi cea chineză, au semnificaţii diferite. Mi-am ridicat degetul şi am format

un număr de telefon. Era noapte de-a binelea, dar altă soluţie nu aveam.O sunam pe traducătoarea mea chineză oficială, caremă însoţise în călătorie încă de la Beijing. Ca

toţi chinezii care lucrează cu ruşii, avea pseudonim rusesc. Mi s-a prezentat ca fiind Veronika. Era căsătorită cu un rus, trăia în Rusia, n-o preocupa timpul fără de timp chinez, despre care îmi tradusese în timpul ceremoniei ceaiului. Am trezit-o din somn. S-a gândit probabil că o vreau. N-ar fi surprins-o. Era o femeie matură, frumoasă. Într-o

iarnă, în satulmeu de vacanţă din suburbia Moscovei, am derapat pe drumul îngheţat şi am îngropat maşina sub un morman de zăpadă. Am alergat după paznicul de la poartă,

care însămi-a spus că n-o să se descurce de unul singur. Am alergat la cazangerie, am sunat de mai multe ori la uşă, în sfârşit a ieşit o femeie somnoroasă, ciufulită, şleampătă

– şi-a pironit ochii asupramea. Fiindcă nu înţelegea ce-i spuneam, am întrebat-o:

            —Aveţi bărbaţi?

            Turbată de furie, mi-a trântit uşa metalică în nas. Veronika a venit îmbrăcată într-un capot. Se vede că îmi analizase rugămintea dinmaimulte unghiuri. Prezenţa tinerei chinezoaice din cameramea i-a provocat stupoare. Încurcându-mă în cuvinte, încercam să-i explic ce voiam de la ea.

            — Tradu-i, te rog, i-am zis Veronikăi, că mâine…

            —Mâine avem mănăstirea taoistă,m-a întrerupt ea.

            — Până la ce oră?

            — Până târziu.

            — Drăcia dracului! Nu merg la nici o mănăstire!

            — Dar ce s-a întâmplat?

Lan, înfăşurată în prosop, se uita când lamine, când la ea. Apariţia unei compatrioate de-a ei o făcea şi pe ea  să se jeneze. Lan a dat să plece. Simţeam că n-o să mă descurc cu două femei.

            — Ce s-a întâmplat? Mi-ar fi luat prea mult timp să intru în toată povestea. Am smuls plapuma de pe pat. A văzut sângele. Ca orice om cinstit, trebuie să mă căsătoresc

cu ea, am spus eu.

            — Dar eşti deja căsătorit!

            — Da! Dar asta poţi să nu-i traduci.

            Chen Lan i-a spus ceva Veronikăi.

            — Chen trebuie să plece.

            —Roag-o să aştepte două minute. Pentru a părea mai convingător, i-am arătat lui Lan două degete. Lan a dat din cap.Am alergat spre masă, i-am întins Veronikăi scrisoarea.

            — Tradu!

            Veronika şi-a plimbat ochii peste text.

            — E o scrisoare ciudată, a spus ea.

            — Tradu! am repetat eu ferm.

            — În mare, scrie că s-a îndrăgostit de tine. Din cauza emoţiilor, Veronika a început să vorbească cu un accent chinezesc mai puternic decât obişnuia.

            — Am înţeles asta. Destul de prosteşte, am zis eu. Altceva!

            —Dar nu ştie cum să procedeze. Doar eşti căsătorit, ai doi copii.

            — Ei? De unde ştie toate astea?

            —Despre asta nu scrie…Cumcă n-ar fi vrut să vină, dar a făcut-o pentru că i-a fost milă de tine…

            —Să-i fie milă de mine? De ce?

            — E foarte sinceră în ce scrie aici. Nu ştiu cum să-ţi traduc. Scrie ceva despre faptul că tu ai putea să faci mult mai multe lucruri, dar îţi înjoseşti harul. M-am uitat îngrozit la această fiinţă pipernicită de douăzeci de ani, această prostuţă provincială înfăşurată într-un prosop bej.

            —Apropo, câţi ani are?

            —Nouăsprezece, mi-a tradusVeronika. Mai spune că ştie de cartea ta tradusă în chineză şi întreabă de unde ar putea să o cumpere.

            — Mi-a făcut cadou un stilou. De unde ştie despre carte? E cumva agent chinez de informaţii?

            Veronika tăcea.

            —Întreab-o pe orhidee cumde a rămas virgină până la nouăsprezece ani? Lucra ca maseză, lua bacşişuri de 480 de yuani, cum să interpretez toate astea? Veronika tăcea. Chen Lan părea că vrea să spună ceva; făcu un gest cu mâna, prosopul alunecă de pe corp şi Veronika îi văzu sânii mici şi dunga neagră de păr. Fără să-şi ridice prosopul, Lan fugi la baie. Se auzi clănţănitul yalei.

            —Ar fi fost mai bine dacă tăcea, am spus eu. Dacă nu scria şi nu spunea nimic… Spune-i că aş vrea să o invit la cină mâine, bine?

            Când Chen a apărut în cameră, îmbrăcată în bluza verde cu fluture albastru, Veronika i-a tradus rugămintea mea. Chen a acceptat imediat invitaţia.

            — La ce oră?

            — La opt, e bine?

            Chen dădu din cap.

            — Unde?

            — Ea propune să mergeţi aici jos, la restaurant.

            — În văzul tuturor? Bine, fie…

            Au ieşit împreună.

            Dimineaţa amplecat cuVeronika la mănăstirea taoistă. Am avut ceva mai mult de mers decât până laMao. Eram înconjuraţi de munţi micuţi şi verzi. Nu-mi împlinisem

somnul. „Atât de mici şi atât de puternici, ca nişte…ce prostii mai îndrug!“ – moţăiam eu pe bancheta din spate. Când maşina s-a oprit, a început calvarul. Trebuia să urcăm pe munte. Împreună cu noi mai urcau câteva sute de oameni. Bărbaţi în blugi îşi duceau copiii în braţe.O adunătură de pelerini şi turişti. Vânzătorii din ceainării ne invitau să intrămla o gustare sub tendă. Veronika flirta, vorbea peltic. Eramud leoarcă. Capul mi se învârtea. De mult numai urcasem pe munte. „Încearcă să fumezi mai puţin şi să înoţi mai mult“, mi-am zis eu a nu ştiu câta oară. Am ajuns în vârf. Aici fâlfâiau steguleţe. Se vedeau înălţându-se baloane cu dragoni imprimate pe ele. Lângă templu, oamenii aruncau în cuptoare aşchii de lemn. Aşchiile trosneau şi săreau în aer; oamenii, căzând în genunchi şi lipindu-şi frunţile de pământ, încremeneau în rugăciune, iar apoi se ridicau şi dispăreau în fum. Ne-am îndreptat spre templu printre mirosuri dulcege insuportabile,

priviţi fiind de fiinţele cereşti din aur cu burţile lăsate. Întâmpinaţi cu plecăciuni, am fost conduşi în camera din spate. În faţa noastră, pe covor stăteau doi saci mari – era bătrânul stareţ, firav, cu chip vesel şi cu o şapcă albastră pe cap. De-o parte şi de alta a stareţului, şedeau doi tineri novici, cu ochii rotunzi, cu părul negru şi neted, tunşi castron.

            — Cum a fost drumul până aici? a zâmbit stareţul.

            —Uşor, am răspuns eu. O să stăm în transă? Nu mai  vreau să mă gândesc la dorinţa de a numai vrea să gândeşti. Îmi iese de la sine. Stareţul, înţelegător, îşi ridică sprâncenele subţiri. Acesta a fost începutul discuţiei pure. Am tăcut amândoi. Mi-ar fi plăcut să le cânt ceva din fluier, dar stau prost cu auzul muzical. Puştii novici mă cercetau cu o curiozitate melancolică. Servitorul ne-a adus ceaiul.

            —Cum se spune în rusă la „ceai“? m-a întrebat stareţul.

            Probabil că ştia răspunsul.

            — Čai, am desfăcut eu mirat braţele.

            — Ei, vedeţi, a spus stareţul.

            —Am observat că în chioşcurile de suveniruri de lângă temple se vând medalii şi steluţe roşii cu Mao. Să înţeleg că e prietenul taoiştilor?

            — Marele conducător Mao Zedong, a spus stareţul, nu doar că ne este prieten, ci şi învăţător. El a făcut din China o ţară măreaţă.

            — Minunat. Mă bucur pentru China.

            —Luaţi individual, oamenii nu au nici o importanţă, m-a privit drept în ochi interlocutorul meu.

            —Fiecare răspunde pentru sine, i-am trântit eu deviza taoistă.Un fir de păr din nara mea emai important pentru mine decât salvarea omenirii.

            —Cu mai privi lucrurile, omul este o victimă. Victima dezonoarei sau gloriei, a banalităţii sau artei. Dar există şi lucruri mai importante, care se situează deasupra noastră.

            —Vorbiţi ca un cinic. Aţi început-o ca un ascet, dar aţi sfârşit-o ca un hedonist. Lasă-ţi trupul să facă ce vrea! Îmi plac contradicţiile voastre. Dacă vrei să devii puternic,

declară-te slab.

            —Curs introductiv de filozofie chineză pentru universităţile americane, s-a prins tânărul novice care stătea de partea stângă a stareţului.

            —Cine altcineva dacă nu taoiştii, predică frumuseţea necunoaşterii, l-am privit eu pieziş. Deci care e acel lucru mai important decât noi? l-am întrebat pe stareţ.

            —De pildă,muntele pe care dumneata şi cumine stăm.

            Altfel, ce ardem noi aici lângă templu?

            — Viciile? Iluziile?

            —Vanitatea, a spus stareţul. O auziţi cum trosneşte?

            —Sunteţi un fundamentalist taoist! amexclamat eu râzând cu neîncredere. Din cauza unor teorii de felul acesta, lumea s-a transformat în iad.

            — N-o să-i traduc asta, a spus Veronika. Ar fi prea nepoliticos, chiar dacă îţi dau dreptate.

            Stareţul n-a dat atenţie vorbelor mele.

            —Dumneavoastră scrieţi cărţi, a spus el. Dacă vă puneţi în ele tot sufletul, cărţile, la fel, pot deveni mai importante şi mai presus de persoana dumneavoastră.

            —Aşa este, am bălmăjit eu.

            —Suntem cu toţii inconsecvenţi. Rătăcim ca nişte arici prin ceaţă[1].

            — Chiar aşa a spus? am întrebat-o pe Veronika.

            —Da, a spus ea hotărâtă. Doar că eu apelez mereu la traducerea liberă.

            —Când era vorba deMao, tot la traducerea liberă ai apelat?

            —Desigur. Din chineză nu ai cum să traduci ad literam.

            Uneori se întâmplă să traduci exact invers.

            —Înseamnă că ceea ce a spus el n-au fost vorbele lui? am întrebat eu, terminându-mi de băut ceaiul.

             Într-un anumit sens, nu.

            — Pierdem vremea aici.

            Tinerii novici ascultau atent discuţia noastră însufleţită, sesizând bine iritabilitatea din vocea mea.

            —Se zice că la Moscova e tot timpul frig, a spus gânditor stareţul. Nu vă îngheaţă picioarele acolo?

            —Sigur că ne îngheaţă, i-am răspuns eu. Însă picioarele unui individ luat separat nu au mare importanţă.

            Stareţul a izbucnit dintr-odată în hohote de râs.

            — Acum vă cred că sunteţi scriitor, a spus el. Dar mai aveţi de făcut câţiva paşi pentru a ajunge în vârful muntelui.

            — Credeţi că o să reuşesc?

            — Naiba ştie.

            Ne-am despărţit într-un mod ceremonios.

            Pe drumul de întoarcere, amintrat cu Veronika într-o bodegă să mâncăm nişte colţunaşi cu carne.

            — Ţin să-ţi mulţumesc pentru acel „naiba ştie“, am spus eu, strâmbându-mă din cauza duhorii care năvălea dinspre uşa deschisă a bucătăriei.

            —Dacă îţi îngheaţă picioarele, amputea să le dezmorţim la saună până la cină.

            Ajunşi lamaşină,Veronika i-a spus şoferului nişte vorbe vesele, iar acela a pornit spre Changsha, gonind cu o viteză atât demare, încât m-am gândit că n-apuc s-omai

văd pe Chen Lan.

            —Aşa se întâmplă tot timpul, a spus Veronika, când mergeam pe coridorul care ducea spre saună în halite şi şlapi albi. Cu cât oamenii cred mai tare în Dumnezeu,

cu atât îi auzi spunând mai multe prostii. După mine, stareţul e un mare idiot.

            Am tăcut.

            — Dar nici tu n-ai fost mai bun.

Şi-a scos halatul şi a intrat în saună. Fumam şi prin uşa de sticlă vedeam cum corpul ei cu şolduri proeminente îi devine trandafiriu. S-a întins pe banca de lemn şi ridicându-şi picioarele, s-a sprijinit cu călcâiele în perete. I-am văzut pubisul cu părul în formă de evantai şi, fără sămă

grăbesc, mi-am stins ţigara.

            — Nu eşti supărat?

            Veronika şi-a strâns picioarele, făcându-mi loc lângă ea pe bancă.

            —Continui să crezi că într-o zi o să ai revelaţia adevărului. Stareţul a ghicit asta. Eu, la fel.

            —Eşti atee.

            —Nu contează. Dacă înţelepciunea orientală ar fi cunoscut adevărul, în China n-ar mai fi avut loc Revoluţia culturală cu minunatele ei monstruozităţi. Ştii, şi familia

mea a avut de suferit. Tatăl meu era profesor.

            — Monstruozităţile pot face şi ele parte din adevăr.

            —La ce naiba îmi trebuie un asemenea adevăr? a spus ea copilăreşte. Înţelepţii chinezi neagă existenţa timpului şi întorc viaţa pe dos, Dumnezeu însă le-a interzis oamenilor să cunoască adevărul – îmi flutura ea mânuţa-i chinezească prin faţa ochilor –, a astupat orice gaură ca să nu putem trage cu ochiul.

            I-am fluierat:

            —La ce naiba îmi trebuie o asemenea claustrofobie?

            —Ia mai bine stropeşte pietrele cu apă!mi-a ordonat ea pe un ton surprinzător de matern.

            Deodată a devenit şi mamă, şi fetiţă. Şi copil, şi pisicuţă. Ba se scula, ba se culca, ba se întindea, ba se apleca, ba se îndrepta de spate – corpul i se mişca precum un titirez

într-o cuşcă îngustă. Mă împingea,mă plesnea pe umăr, îmi râdea în faţă. Picioarele i se desfăceau, şi eu vedeam tot ce se poate vedea la o femeie. Nu s-a potolit până când

nu s-a aşezat pe vine şi-a început să mă sugă. Aproape că era să întârziem la cină. Am plecat grăbit spre recepţie să mă întâlnesc cu Chen Lan. A venit îmbrăcată în aceeaşi bluză verde cu fluture albastru. De data asta însă, avea ochii fardaţi şi date cu roz-aprins. În restaurant era forfotă. Prin sala mare a restaurantului treceau nu doar chelnerii, ci şi vizitatorii. Trebuia să ne alegem singuri mâncarea expusă în vitrină, de la gustări la desert. Cu greu am găsit o masă liberă. Chelnerul ne-a întins câte o foaie liniată: mergeai la vitrină şi-ţi notai ce doreşti. Ochii ne fugeau. Părea că toate bunătăţile culinare ale Chinei se adunaseră în acea seară în vitrină. Atâta haleală, din belşug, nu mai văzusem nicăieri: nici în Occident, nici în Rusia. În vitrină stăteau peşti de cele mai neobişnuite

forme şi mărimi: de la viermi până la rechini. La felul întâi am ales friptură de broască ţestoasă. Până atunci nu mai mâncasem niciodată ţestoase. Deci puteam să-mi pun o dorinţă.

            Cât timp eu şi Chen Lan arătam cu degetul în vitrina de sticlă, totul era bine, însă imediat ce ne-am aşezat la masă îşi făcu apariţia fantoma îndrăgostită a discuţiei pure.

Ne-amzâmbit unul altuiamai bine de cinciminute. Lan se purta absolut degajat, deşi chelnerii şi bucătarii se şuşoteau, holbându-se la ea de după vitrină. O aşteptam

pe Veronika, pe care o rugasemsă ne fie traducătoare la cină, dar aceasta nu venea. Chelnerul ne-a salvat de zâmbete, aruncându-ne pe masă diferite aperitive.Am început

să mâncăm; Chen n-a remarcat cât de bine mă descurcam cu beţele. Probabil credea că toată lumea mănâncă cu beţe.

I-am cerut chelnerului o vodcă chinezească –mi-a adus-o într-o sticluţă albastră cu dop roşu. Am turnat în pahare; Chen mi-a spus ceva. Gândindu-mă că Veronika n-o să

mai apară, l-am chemat pe chelner, dar acela nu ştia în engleză decât  denumirile mâncărurilor din peşte. Chen purta paharul cu vodcă dintr-omână-n alta, de parcă nu

ştia ce să facă cu el. Înţelegeam că agenţii de securitate ai acestui hotel de talie internaţională şi-au pus pe noi microfoanele de ascultare la distanţă, dar acestea tăceau.

Tăcerea este stimulatorul bufoneriilor. Am început să-i arăt lui Chen cum ştiu să ciocnească şi să bea ruşii; dădea din cap fără să priceapă ceva.Când eram deja ajuns la disperare şi renunţasem să-imai explic cumse bea vodcă – lăsând-o pe Chen să-şi poarte în continuare paharul dintr-o mână în alta – în uşa de sticlă a apărut Veronika.

            Ca un colac de salvare. Fără să mai bag ceva în gură, m-am aruncat în întâmpinarea ei. Era şi ea îmbrăcată într-o bluză verde – amândouă erau verzi.

            —Ascultă, m-a întrebat Veronika preocupată, tărăgănând litera „u“, cine a scris Donul liniştit?

Mi s-a părut că vrea să-şi etaleze în faţa luiChen intimitatea dintre noi, antrenându-mă într-o discuţie intelectuală.

            — Nu ştiu.

            A căscat gura de uimire.

            — Cum adică nu ştii?

            —Nimeni nu ştie.

            Şi-a deschis şi mai tare gura ei roşie, senzuală. Aşezându-se la masă, a sunat pe cineva.

            — Şolohov! a spus ea triumfător.

            —Bine, amspus eu împăciuitor.Acumocupă-te de noi.De ce Chen Lan nu vrea să bea?

            —Niciodată n-am băut vodcă, a răspuns Lan, în seara asta însă o să beau.

            — Şi eu o să beau, a spus Veronika.

            Am început să mâncămşi să bem vodcă. Ce-aş putea spune despre mâncarea din broască ţestoasă? Eu unul n-aş recomanda-o. Mi s-a părut gelatinoasă.Chiar şi friptă.

Mai bine să te limitezi la supa de broască ţestoasă. Dar tot mi-am pus o dorinţă.

            —Aş vrea să urc la tine după cină.Am nevoie însă şi de ajutorul Veronikăi.

            — Sunt de-acord, a spus Veronika.

Terminând de mâncat desertul, am urcat la etajul optsprezece. Agenţii în costume băţoase de oţel, văzându-ne pe toţi trei împreună, s-au uitat tăcuţi unul la altul. Cum am ajuns în cameră, Chen s-a îndreptat spre masă şi a luat creionul în mână.

            —Aş vrea ca el să înţeleagă tot, a spus ea.

            Din când în când, şovăia în faţa textului şi atunci pe câmpul paginii desena criniidin vaza de pe masă.Veronika stătea tăcută, ţinându-şi palmele între genunchi…Chen îi întinse foaia scrisă.

            —Aşa, în linii mari, a spusVeronika aruncându-şi ochii peste text…

            — Dar nu-mi face traducere liberă.

            —Da…hm…da…m-a privitVeronika. După mine, e nebună.

            — Citeşte! am spus eu, trăgând din ţigară.

            Chen s-a întins spre ţigara mea.

            — Fumezi? m-am mirat eu.

            —Aş vrea să încerc.

            —Pe scurt, a spus Veronika, povesteşte că s-a născut într-o familie de ţărani săraci. A avut o copilărie grea. Nu şi-a iubit tatăl; era prost şi grosolan.După terminarea şcolii a plecat la oraş. I-ar fi plăcut să-şi continue studiile, dar nu i-a reuşit. Atunci a început să înveţe să fie maseză şi treptat şi-a însuşit meseria. Trupul îţi poate spunemulte despre un om. E ceva ştiut. Dar a ajuns să vadă în oameni lucruri pe care n-ar fi vrut să le cunoască. Oamenii care au trecut prin mâinile ei şi care n-au fost deloc puţini – după cum scrie ea aici –, nu pot fi numiţi oameni, ci arătări. Celmai simplu ar fi să-i compari cu nişte alune goale. Numai coaja. Iată de ce a rămas virgină. N-a vrut să se culce cu o coajă. În timp ce-ţi masa spatele prin halat, s-a simţit tulburată.Când s-a atins de pieptul tău, dintr-odată totul i-a devenit limpede şi aproape că şi-a pierdut simţurile. Eşti un om viu printre morţi. Trebuie să ştii asta. În acel moment, Chen s-a înecat cu fumul de ţigară şi

a tuşit îndelung cu ochii scoşi din orbite.

            —Mai departe! Am spus eu, turnându-i lui Chen nişte apă minerală din minibar.

            Am mai scos o vodcă chinezească într-o sticluţă albastră asemănătoare celei din restaurant. Am băut toţi trei.

            —Mai departe, a spus Veronika, scrie că ai îngheţat printre morţi. Fără-ndoială, te încălzesc copiii tăi, şi probabil, soţia, pe care ea o compară cu Prinţesa-broscuţă.

            —Cu Prinţesa-broscuţă? Frumos! Am încuviinţat eu.

            —Cine zice că nu!? a răspuns Veronika. Scrie însă că nu-ţi ajunge căldura. Nu te poţi găsi pe tine însuţi. Îţi pierzi vremea cu prostii. Ai pula zdravănă, dar coaiele laşe. Ce

tâmpenii! s-a indignat traducătoarea. Zice că ştie cum să te ajute.

            — Coaie laşe! am mormăit eu. Cum ar putea să mă ajute?

            — Dacă n-ai fi fost căsătorit, te-ar fi luat de bărbat.

            — E şi ea vie? am întrebat.

            — Da, mi-a răspuns Chen.

            — Şi eu cum sunt? a întrebat impertinent Veronika.

            — Încă nu ţi-am făcut masaj.

            — Mersi. Nu-i nevoie.

            Chen s-a întors către mine.

            —Tu însă i-ai primit p emorţi în inima ta. Ea vrea să-i alunge de-acolo, mi-a tradus Veronika.

            — Cum?

            — Pleci mâine-dimineaţă din Changsha?

            — Da.

            —Aş vrea să-ţi fac un masaj de adio.

            —Ei bine, atunci amplecat! s-a ridicat bruscVeronika.

            Ai grijă! Cred că e un agent provocator.

            —Tu vei rămâne cu noi, a spus Chen.Aşază-te pe pat. Doar aţi fost la saună împreună înainte de cină. De ce te jenezi?

            —Ea ştie deja despre saună, s-a întristat Veronika. Bine atunci, o să rămân. Poate ai nevoie demasajul ei de adio…

            —Oi fi având eu coaiele laşe, dar nu în asemenea hal.

            —Dezbracă-te, a zis Chen. Vreau să văd cum poţi fi protejat de morţi.

            M-am dezbrăcat şi m-am întins supus în pat pe burtă.

            — Întoarce-te pe spate.

            Spre surprinderea mea, Chen s-a despuiat şi ea şi mi s-a aşezat pe genunchi.

            —Uită-te la burta ta, mi-a zis ea. S-a îngrăşat. E tributul plătit morţilor. Vezi, buricul ţi-a ieşit în afară, ca un ochi din orbită. E un avertisment.

            Chen a început să-mi maseze pula.

            —Ce mai aştepţi? i s-a adresat ea Veronikăi. Dezbracă-te. Astăzi am nevoie de el excitat.

            Îi plac jocurile erotice cu lesbiene. Hei, de ce stai blocată? Doar vrei să fii vie.

            Încurcându-se în ţoale,Veronika s-a dezbrăcat supusă. Chen i-a mângâiat cu tandreţe sânii mici şi i-a desfăcut ferm coapsele rotunde.

            —Ei bine, acum să ne ocupămde el din ambele părţi! a ordonat Chen.

            Când totul a fost gata, şi-a băgat pula până la rădăcină şi, mişcându-se lent, a început să-mi atingă pieptul cu palmele. Veronika mă mângâia matern pe cap.

            —Hai, Lan, spune-mi că sunt vie! a rugat-o ea pe un ton plângăcios.

Se pare că a vrut să transforme totul într-o glumă.

            — Lasă-mă-n pace! Nu mă încurca!

Chen şi-a închis ochii şi continua să semişte ascultându-mi pieptul cu mâinile.

            — Aş vrea şi eu să termin.

            Veronika nu se astâmpăra, făcea nazuri.

            —Încetează! se răsti Chen la ea, şi faţa-i semiturtită începu dintr-odată să semene cu chipul lui Genghis-Han. Când jetul de mărgăritare, aşa cum se numeşte în Orient, i-a împroşcat vaginul, Chen Lan şi-a lăsat capul pe pieptul meu şi a rămas aşa nemişcată pentru mult timp.

            Când în sfârşit s-a ridicat, faţa îi era palidă.

            —Ai nevoie de mine, a spus ea încet. Într-adevăr.

            — E dementă, bombăni iarăşi Veronika.

            —Ştiu de ce ai nevoie, a spusChen Lan. Ai aşteptat de la femei autosacrificiu în numele tău. Ele au crezut că e vorba de egoism masculin, însă acesta este singurul lucru care te-ar putea salva.

            —Ce vrei să spui?Am ostit cea mai idioată frază din vocabularul meu.

            —Taci. Chen şi-a dus degetul la buze.Azi beau vodcă şi fumez, însă în realitate sunt gimnastă. Am absolvit şcoala de gimnastică artistică. Aş vrea să-ţi arăt un număr.

Imediat a început să sară, să meargă pe marginea mesei şi să-şi fluture mâinile. Dintr-o dată, nu ştiu de unde, în mână i-a apărut o panglică roşie de mătase. O priveam

buimăcit.

            — S-a îmbătat, mi-a şoptit la ureche Veronika.

            Chen a sărit de pe masă pe pervazul lat şi a dat la o parte jaluzelele grele maro, cu ciucuri aurii.

            — Spectacolul continuă!

A transformat panglica într-un şarpe roşu încolăcit. Chen dădea bine pe fondul ferestrei. Ca o fotografie în ramă. Undeva în spate se zărea Templul reconstruit, iluminat de proiectoare. Am aplaudat.

            — Super! am strigat eu. Dă-mi un sfat.

            — Ce sfat?

            Stătea nemişcată. Deodată s-a auzit telefonul. Am ridicat receptorul.

            —Bring me here!Now!Your time is finished!mi-a urlat în ureche bucătarul de corabie din secţia de masaj.

            — Five minutes! Please!

            — Now!

            — O.K. Fuck you!

            —Eşti chemată, am spus.

            — Pune receptorul. Ce sfat ai vrut de la mine?

            — Cum să procedez mai departe?

            —Puştiule! mi-a spus Lan. Urmăreşte-mi mişcările!

            A deschis cu îndemânare canaturile ferestrei. În cameră a pătruns un vântuleţ cald de seară. Cu amândouă mâinile şi-a ridicat piciorul deasupra capului şi, sărind, a început să se învârtă pe pervaz. După aceea s-a oprit, s-a sprijinit în pervaz cu picioarele şi, ridicând panglica cu mâinile, şi-a făcut vânt şi a zburat în jos. M-am repezit la geam; chiar în acel moment s-a auzit o bătaie ca de tobă în uşă, şi tot atunci uşa s-a deschis.Două sacouri de oţel şi bucătarul de corabie au dat buzna în cameră prinzându-mă de mâini, aşa gol cum eram. De undeva de sus, în timp ce mâinile răsucite se auzeau

pârâind, un gând dureros a căzut asupramea ca un trăsnet. Nu mai există filozofie. Ea n-a existat niciodată, nu există şi se pare că nici nu vamai exista. În pat, despuiată, Veronika scotea ţipete sălbatice. Pemasă stătea o legătură mare de chei – salutări de la Chen Lan.