George VASILIEVICI
VISEPTOL
(roman)
PARTEA ÎNTÂI
SPĂRGĂTORII DE MINŢI
- Mă duc acasă, spun exact în mijlocul conversaţiei despre Templele Industriale, Fabricile de Biblii, lumina electrică, droguri electronice şi adaptarea morţii la noile condiţii de viaţă pe Pământ.
- Gata, am plecat! Mă ridic de la masă. Îmi înfăşor fularul în jurul gâtului, îmi închid hanoracul până la ultima capsă, strâng mâinile celor din jur, cobor în fugă scările şi mă năpustesc în stradă ca un puşcăriaş eliberat în sfârşit după mulţi ani.
Am intrat în bar şi după ce m-am îmbătat nu s-a mai întâmplat nimic acolo. După ce am coborât în clubul de la subsol şi am băgat un pumn de viseptoale nu s-a mai întâmplat nici acolo nimic. Apoi am căzut pe stradă şi am rămas întins până când nici acolo nu s-a mai întâmplat nimic, aşa că m-am ridicat exact ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi am plecat spre casă. Îmi aprind o ţigare şi când vreau să bag pachetul înapoi în buzunar văd cele cinci doze de viseptol ascunse între pachetul de Malrboro şi ţipla protectoare. Fac la stânga pe lângă Tribunal şi o iau pe Traian. Pe treptele băncii Reiffaisen un băiat şi o fată împart frăţeşte o pungă cu aurolac. Îmi schimb brusc direcţia şi o iau spre ei. Văzându-mă, încearcă să dosească punga, însă este prea târziu.
- Unde-i punga? Întreb dintr-o politeţe nejustificată.
- Ce pungă? Întreabă fata, vrând să pară mirată, însă cuvintele ei sunt foarte lungi şi semnul exclamării din voce este aşa de departe, încât nu se aude şi nici nu se vede.
- Punga cu aurolac, punga pe care o aveai mai devreme în mână.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Hai, lasă vrăjeala şi scoate punga, nu vreau să ţi-o iau sau să îţi fac cine ştie ce, vreau doar să trag, pentru că nu am tras niciodată.
- Dă-i fă punga, îi zice băiatul, care pare să fi înţeles mult mai repede decât ea cum stă treaba.
Fata ezită. Stă aşa cu privirea pierdută pe faţa mea. Habar nu am unde se uită, în nici un caz nu mă priveşte pe mine. Băiatul însă nu se pierde cu firea, nu stă pe gânduri şi bagă mâna sub geaca fetei, scoate punga cu o mişcare smucită şi mi-o întinde. Mirosul de diluant îmi înnoieşte toate simţurile. Ca şi cum o primăvară întreagă ar sta înghesuită în punga de celofan. O duc la gură şi trag cu putere. Primăvara narcotică a săracilor. Este iarnă şi toată zăpada aşezată pe crengile pomilor înverzeşte.
- Nu aşa, îmi zice băiatul, întâi trebuie să sufli, să o umfli şi după aia tragi.
Ghioceii se poartă pe dos. Ei sunt ultima respiraţie a zăpezii. Gura căscată prin care iarna îşi dă sufletul. Zic mersi şi îmi văd de drum. Nu mi-e foame. Nu mai am nici o obligaţie. Nu trebuie să ajung nicăieri. Nu trebuie să fac nimic. Merg înainte pentru că nu trebuie nici măcar să stau. Pot să mă opresc şi este tot aia.
Un câine negru vine spre mine dând din coadă. Pe măsură ce se apropie îşi lasă capul în jos. Sunt un balon incolor pe care o fetiţă plictisită l-a eliberat. Zbor fără să am nici un merit pentru asta. Nici nu îmi pasă. Privesc în jos spre câinele străin. Lumea de jos cântă pentru lumea de sus. Nu vine nimeni de sus la spectacol, toţi se duc la spectacolul de mai sus. Sunt invitaţi să cânte acolo unde sala este mereu goală. Spectacolul poate fi oricând inutil şi asta trebuie să învăţăm la repetiţii. Să repetăm partea cea mai grea, s-o punem în scenă.
- Eu zic să îl futem pe Cristos în cur înainte de răstignire, aşa le vom capta atenţia! urlă Noul Papă, publicul din ziua de azi nu mai poate fi cucerit aşa cu una cu două.
- Hei, tu de unde ai mai apărut? îl întreb dezorientat, şi unde ai învăţat să te strecori aşa neobservat? Putea dracu să îmi stea inima.
- Asta nu mă priveşte, mi-o taie Noul Papă, este treaba ta dacă te uiţi la cal până nu mai vezi călăreţul...
- Ce cal, tataie? Ăsta de la tine dintre picioare e câine toată ziua...
- O fi câine toată ziua, dar noaptea este calul meu şi am trecut prin multe împreună.
- E calul tău... e calul tău.... păi dacă câinele ăsta e calul tău nu ar trebui să ai mai multă grijă de el? Nu vezi că arată ca dracu? E aşa prăfuit că nici nu-ţi dai seama ce culoare are. Pun pariu că este plin de purici şi de căpuşe, ia uite-l cum se scarpină săracu.
- Nu ştiu ce îndrugi acolo şi de unde le scoţi, ăsta este calul meu alb, calul de paradă, încearcă Noul Papă să mă convingă, dar n-apucă să termine din cauza câinelui care se scarpină atât de tare încât Noul Papă scapă hăţurile din mână.
Văzându-se liber, câinele se întinde pe jos şi începe să se frece cu spatele de asfalt. Razele lunii îi luminează burta plină de râie în timp ce se zvârcoleşte pe asfaltul rece, schelălăie ascuţit, scurt şi foarte repede. Mâncărimea îl scoate din minţi. Până ca Noul Papă să se dezmeticească, câinele îşi face de cap. Acum alternează momentele în care se freacă cu spatele de asfalt cu momentele în care sare brusc în picioare şi se muşcă singur de spate, răsucindu-şi gâtul dincolo de limita ştiinţifică a elasticităţii. Orice ar face nu pare s-o scoată la capăt. Gura îi rânjeşte şi colţii ucigaşi se văd doar pentru o fracţiune de secundă, după care se înfig în carne până la gingii. Câinele îşi mănâncă spinarea şi dă din coadă de plăcere.
Mă uit la Noul Papă şi mă pufneşte râsul.
- Tataie, cîinele ăsta al tău sau cal cum oi vrea tu să-i zici s-a transformat într-o şenilă de tanc. Ce mai spui acum?
Noul Papă este galben de spaimă. Nu cred că mă aude. Priveşte îngrozit cum câinele se înfulecă singur prin înghiţituri repetate şi repezi.
- Vezi să nu i se aplece, de când nu i-ai mai dat ceva de mâncare uite-te la el săracu, e lihnit. Să nu i se facă rău, nu de alta, dar nu cred că va fi o încântare pentru nici unul dintre noi să îl privim cum vomită.
Noul Papă este livid, iar din câine nu a mai rămas nimic în afară de cap şi gât. Sătul, câinele scoate limba şi îi linge mâna Noului Papă în semn de mulţumire. Noul Papă sare ca ars. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece. Ca din senin îşi recapătă stăpânirea de sine şi cu o mişcare rapidă scoate de sub mantia purpurie un pistol şi împuşcă cîinele în cap.
- Ce dracu faci, tataie? Ţi-ai pierdut minţile? Tragi cu pistolul aşa cum ai chef şi în cine ai chef? Unde te crezi? Crezi că aici împuşcăm animalele aşa după bunul plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu ţi-a făcut câinele ăsta?
Îmi vine să îl strâng de gât şi numai faptul că are pistolul în mână mă opreşte să nu mă reped la el şi să îi strivesc mutra.
- Parcă ziceai că este calul tău. Că aţi trecut prin multe împreună şi tot căcatul ăla pe care mi l-ai turnat. O să te dau pe mâna poliţiei! Urlu către Noul Papă, care imediat ce aude de poliţie îndreaptă ameninţător pistolul spre mine.
- A, deci aşa stau lucrurile. Acum o să mă împuşti şi pe mine sau ce? Îl întreb, pe un ton mult mai moderat, de această dată.
- Nu, nu o să păţeşti nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi poveşti pe marginea acestui subiect.
- Poveşti? Ce poveşti?
- Ştiu eu ce poveşti? Atâta timp cât vei spune numai şi numai adevărul nu vei păţi nimic.
- Adevărul?
- Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul ăsta şi-a rupt picioarele, nu un picior, nu două, ci pe toate patru. De fapt, nici nu şi le-a rupt, şi le-a mâncat pur şi simplu. Aşa că am făcut exact ce era de făcut în cazul unui cal care şi-a rupt piciorul. L-am împuşcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc acasă pe jos. Şi am destul de mers.
- Acasă? Dar unde stai de te plângi atât?
- Asta nu-i treaba ta şi nu care cumva să mă urmăreşti... Îmi atrage atenţia Noul Papă, îndreptând iar pistolul spre mine şi dispare brusc în noapte.
Este iar linişte pe strada Traian. Dar numai pentru moment. Din faţă vine cu viteză o maşină. Trece peste câinele mort fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăştie maţele peste tot. Ştiam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic şi mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă aşteptam la asta când am luat punga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluţie a mutanţilor, dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic.
ACUZAŢII NEFONDATE
- Vorbeşte mai rar, te rog, şi mai încet, îmi spune în telefon Ela, colega mea de apartament. Nu înţeleg ce zici.
- Că-ţe-lu-l! Că-ţe-lu-l! Îi silabisesc eu. S-a întâmplat ceva cu el. Pun pariu că moşul ăla imbecil este răspunzător pentru asta.
- Ce moş dragă? Ce moş? Ţi-ai pierdut minţile?
- Ce moş?!... Cum ce moş? Noul Papă! Moşu ăla pervers cu ochii de rechin şi curu zbârcit. A fost în oraş azi noapte şi....
- Baţi câmpii, îmi spune Ela pe un ton zeflemitor. Cred că eşti varză.
- Varză... varză, una-două eşti varză, lasă că mai vorbim noi când vii acasă şi o sa îl vezi pe Rom. Atunci să te văd ce-o să mai spui.
- Eu nu mai înţeleg nimic. Uite, nu am timp acum de prostii, sunt cu un client. Zi repede ce are căţelul că tre să închid. Mi-o scurtează Ela. Îi este rău? E rănit? Să nu îmi spui că l-a lovit vreo maşină...
- Nu, nu l-a lovit nici o maşină. Este chiar vesel şi are chef de joacă. Doar că...
- Doar că ce? Îmi zici azi sau nu?
- Este foarte mare.
- Mare?
- Da. Mare. Foarte mare. Nici nu mai încape pe uşă. Abia intră.
- Imposibil. Ce ai luat?
- Vrei să încetezi o dată cu căcatul ăsta? Nu înţelegi ce se petrece aici? Ce dracu fac cu el acum? Poţi să suni la doctor, te rog?
- Nu am timp, sună tu.
- Hai frate, doar ştii că nu am credit. Doar sună-l şi zi-i să vină încoace.
- Nu îl sun pentru aşa ceva. Ai înnebunit?
- Nu îi spune nimic. Spune-i doar să vină.
- Eu zic să te linişteşti. Hai că tre să închid. Pa! Îmi trânteşte telefonul şi nu mai apuc să zic nimic.
Rom năvăleşte în pat peste mine. În ciuda dimensiunii uriaşe pe care a luat-o în cursul nopţii trecute este la fel de uşor ca înainte. Mă linge pe faţă cu limba lui uriaşă în timp ce eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost strivit de labele enorme. Sunt absolut sigur că la mijloc este mâna Noului Papă. Sunt hotărât să demonstrez asta. Nu ştiu cum o voi face dar îl voi demasca pe porcul ăsta bătrân. Va plăti pentru asta. Am văzut de ce este în stare. Îmi vine să-l fac praf. Dac-aş mai avea o şansă... Telefonul sună chiar când Rom iese din cameră.
- Auzi, are zgarda la gât? mă întreabă Ela din prima.
- Habar n-am. Cine s-a uitat la asta? Poate ar trebui să sun la Poliţie.
- Cred că glumeşti. Vrei să ne aresteze pe amândoi? Hai, pe tine ca pe tine, dar eu chiar nu am nici o treabă cu asta. Aşa că te rog să te potoleşti şi zi-mi dracu o dată dacă are sau nu zgarda la gat că nu am timp, ţi-am mai spus.
- Stai să văd, îi zic, după care iau telefonul de la ureche şi îl strig pe Rom, care nu aşteaptă prea mult şi dă iar năvală în cameră. Încearcă să sară în mijlocul patului, dar nu îi reuşeşte şi se loveşte cu capul de tavan.
- Mamă ce cap de tavan a dat ăsta, zic şi duc telefonul la ureche. Da, o are, îi răspund Elei.
- Şi cum e zgarda? E mare şi ea sau a rămas ca înainte?
- Cum să rămână ca înainte, e mare şi ea, nu crezi că altfel l-ar fi strâns de gât?
- Hai frate că eşti praf. Ia linişteşte-te şi lasă-mă pe mine cu prostiile tale că nu am timp. Te-ai făcut pilaf şi mă fuţi pe mine la icre. Vorbim diseară când ajung acasă.
Şi iar pac cu telefonul în nas. Nu suport când face asta, dar acum are noroc că sunt prea dominat de situaţia asta stupidă. Poate că este mai bine să mă calmez şi să analizez mai în profunzime situaţia înainte să implic autorităţile. Oricum nu ştiu cum ar rezolva ei situaţia. Vor vedea un câine uriaş care se repede la ei şi nu vor sta pe gânduri, îl vor împuşca, după care vor fuma o ţigară. În drum spre bucătărie trec pe lângă baie şi îmi dau seama că deşi m-am trezit din somn din cauză că mă tăiase o pişare soră cu moartea, văzându-l pe Rom, m-am îngrijorat atât de tare încât am uitat complet de asta. Am uitat până să şi fumez, lucru ce nu mi se întâmplă niciodată, în orice caz nu dimineaţa când mă dau jos din pat. Brusc îmi dau seama că nu ştiu sigur dacă este dimineaţă sau seară. Sunt sigur că încă nu este opt seara, altfel Ela s-ar fi întors până acum de la serviciu. Al dracu câine, a ocupat camera în aşa hal încât nici o rază nu mai intră pe fereastră, îmi zic neliniştit şi încerc să fug în bucătărie, dar Rom crede că mă joc cu el şi ajunge acolo înaintea mea umplând şi această cameră cu întuneric. Mă gândesc că n-ar fi indicat s-o mai ard pe aici, altfel risc să mă sufoc. Existenţa posibilităţii ca totul să se termine aici, în întuneric, m-a îngrozit, făcându-mă să mă mişc natural şi rapid prin bezna mătăsoasă din pur instinct de supravieţuire. Totul a durat mai puţin de două minute şi am putut în sfârşit să respir uşurat când m-am văzut pe scara blocului, afară din casă. Am încuiat uşa de două ori numai jos şi nu am uitat să îmi promit, ca în fiecare zi, că voi repara iala de sus care este stricată dintotdeauna. Lumina zilei m-a lovit direct în creier. M-am ascuns imediat sub ochelarii de soare şi am rămas acolo până la apus. Mâine voi pleca în Amsterdam şi toate astea se vor termina.
(va urma)