TATUAJE

Mihail VAKULOVSKI

 

O sută cincizeci de mii de peluze

 

Poezia n-a fost niciodată profitabilă, nu degeaba în popor „poezie” rimează cu „sărăcie”, dar pe

vremurile de criză pe care le tranzităm e tot mai greu să publici o carte de poezie. Aşa că poeţii recurg la ce le rămîne – exploatează internetul şi, uneori, dacă vrei ceva palpabil, totuşi, şi ai şi noroc, poţi să-ţi publici manuscrisul ca supliment în vreo revistă. Aşa a apărut noua carte a Dianei Iepure, „O sută cincizeci de mii de peluze” - ca supliment al revistei „Stare de Urgenţă”. Susţin din start că e o carte faină, care ar merita publicată şi între două coperte, şi cred că se va întîmpla asta. Din păcate Diana Iepure îşi începe cartea cu un poem textualist, textualism care i-o trage existenţialismului, îi suge sîngele, îi înăbuşă mişcarea, acţiunea, viaţa, dar îşi revine imediat chiar din cel de-al doilea poem, apoi urmează cîteva poezii naive pe modelul picturii naive, apoi moldovenismele & sovietismele sînt înlocuite cu muntenisme, ceea ce pare nefiresc la început, dar poemul „Eticheta” dă o nouă perspectivă cărţii şi lecturii ei, îţi dai seama că ceea ce ai citit pînă aici a fost doar o etapă, iar odată ajuns la „Eticheta” cu „familia nouă”, „un copil nou”, o viaţă nouă, îţi dai seama că trecutul rămîne trecut şi punctum şi în poezie, nu doar în viaţă. La Diana Iepure foarte importantă e relaţia eului liric cu celălalt, fie el „superior” – mama, tata, sau „inferior” (cum e Vic, de exemplu), dar la fel de importante sînt şi simbolurile, foarte puternice – rochia de mireasă a mamei, ostrovul de jucării, dar şi metaforele, cum ar fi, de exemplu, pernele făcute din cămăşile tatălui. Poeme-chipuri, ca şi la Stoian G. Bogdan, chipul Feliciei, al Vicăi, Borea tractoristul, prietenul snob, Nananica, Dochiţa, Gasiţa, Rozeta, Nina, poetul Leopold, care seamănă cu Vsevolod Ciornei, care Dianei Iepure nu-i plăcea, dar mie-mi place, poet care scria la „Săptămîna” chişinăuiană, care Dianei Iepure nu-i plăcea, iar mie-mi plăcea. Multe feţe, oameni – vii sau morţi – care se deosebesc totuşi de cei din peluze, care urmăresc acţiunea, pentru că personajele Dianei Iepure sînt active, în teren, în mijlocul evenimentelor sau imediat după acţiune. Oricum, eul poetic, care se află în tren, îi invită mereu la joc, e un joc interactiv, modern, un joc de-a viaţa şi de-a moartea, însă nu pe viaţă şi pe moarte, nu... Diana Iepure e o poetă matură şi completă, textele ei sînt bine scrise şi bine controlate, iar cartea este unitară şi adună şi formează o lume proprie, ceea ce e foarte important pentru un poet, o lume contradictorie cu titlul cărţii, aşa cum fetiţa din sat „îşi inventa nume lungi, melodioase”. Un experiment interesant, cu rădăcini adînci în .md, care mă face curios în legătură cu următorul proiect al Dianei Iepure. Sincer, aş prefera să urmeze o carte îmbrăcată în straie moderne, actuale, fără port tradiţional sau regional, dar depinde doar de cel din teren/scenă ce etichetă îşi va alege, că eticheta lipită de criticii literari chiar nu mai contează.

 

Diana Iepure, „O sută cincizeci de mii de peluze”, Supliment Stare de Urgenţă, 2009