Care e relaţia ta cu muzica? Cînd scrii, muzica te ajută sau din contra?

 

 

Şerban FOARŢĂ, Liviu ANTONESEI, Veronica D. NICULESCU, Aureliu BUSUIOC, Cristian ROBU-CORCAN, Moni STĂNILĂ, George MUREŞAN, Diana CORCAN, Florin HĂLĂLĂU, Maria DAVID, Sorin-Mihai GRAD, Eugen SUMAN

 

Şerban FOARŢĂ:

            Cînd scriu, scriu, iar cînd ascult, ascult. Cine le face simultan pe amîndouă, nu neg că scrie, însă nu ascultă. Muzica este, pentru el, una „de fond”: un vag fundal sonor, un zumzet tot mai fără noimă, ba chiar un zgomot anodin. E preferabil să asculţi, scriind, ţîrîitul greierilor, ploaia, foşnetul vîntului, „foşnirea mătăsoasă” a mării lui Ion Barbu sau „freamătul de codru”. La rigoare, chiar rumoarea străzii, cînd aceasta nu-i prea agresivă. Vorba unui poet faimos: „Cette paisible rumeur-là/ Vient de la ville!” – Nu spun că muzica se cade ascultată în maniera dnei Verdurin, cu efort maxim, simulat sau nu. Numai că ea este inteligibilă ca scrisul. Dacă pictorul, în timp ce zugrăveşte, se poate întreţine cu unul sa cu altul, – cînd lucre(e)ază, scriitorul tace. Aşijderea, compozitorul... Un motiv, în fine, subiectiv: cînt, de pe la şapte ani, la pian. Muzica, pentru mine, e o activitate. Ca, din cînd în cînd, producător de muzică, în ipostază de interpret, al ei, mai bun, mai prost, postura de ascultător pasiv al muzicii nu mă atrage. Fie şi cînd n-o interpretezi tu însuţi, ea nu e un „bruitaj” stupid, ci un proces inteligibil şi semnificativ, ca şi lectura.  

 

 

Liviu ANTONESEI:

De cînd mă ştiu, ascult aproape non-stop muzică. Mă şi întreb dacă nu cumva mama mea, căreia de asemenea îi plăcea să asculte muzică, obişnuia să facă asta şi atunci cînd eu nu venisem încă pe lume şi mi-o fi transmis vreo dependenţă. Deci nu doar că nu mă deranjează, dar ascult muzică şi cînd scriu, dar şi cînd citesc, mănînc, navighez pe internet etc., etc., deci cam tot timpul, mai puţin probabil cînd dorm, deşi am şi adormit adesea cu muzica deschisă! De cînd cu explozia tehnologiilor, ascult muzică şi „la drum”, deci în tren, avion, autobuz, căruţă, fie la mp3 player, fie la căştile fixate la laptop. Da, în vremuri atît de zgomotoase, de cacofonice, cred că e straşnic să trăieşti cu muzica în jurul tău, în tine! Te mai şi protejezi!

 

 

Veronica D. NICULESCU:

Relaţia cu muzica: exact una de dragoste. Cu îndrăgostiri, cu extazieri, cu plictiseli, cu uitări şi redescoperiri… Fiindcă fredonez pe stradă orice prostie cu care plec în gând de acasă, trebuie să fiu atentă, când plec de acasă, să nu ascult orice prostie.

Cu scrisul, o chestie interesantă: când scriu muzica trebuie să fie neapărat fără cuvinte, altfel se distorsionează ale mele. Cel mult, cu cuvinte într-o limbă neînţeleasă, preferabil moartă. Deci, în majoritate clasică, poate jazz, poate Cocteau Twins sau Dead can Dance. În rest, liber la cuvinte! Să putem cânta şi noi ceva pe străzi.

 

 

Aureliu BUSUIOC:

Cînd scriu, şi scriu tot mai rar, nu pot asculta muzica uşoară a zilelor noastre, aş fi nevoit să-i urmez ritmul, iar asta ar însemna să comit poezie a la Cruceniuc sau să fac proză cazonă. Clasica mă inspiră, dar scriind nu o pot asculta - mi-ar fi ruşine să pun alături scriitura mea umilă cu geniul unui Bach, Mozart sau Rossini. Două-trei zile după o delectare cu un Verdi, Berlioz sau Lully nici nu mă mai apropii de calculator. Nu-mi permite bunul simţ! Atîta doar, ca păstrînd într-un colţ de memorie "jocul secund" al clasicei audiate şi reîntors la taste ştiu că nu-mi voi permite să-mi bat joc de amintirea muzicii geniale şi voi încerca să rămîn în limitele propriilor posibilităţi! Recte - fără muzică nu se poate! FSIO!

 

 

Cristian ROBU-CORCAN:

            Relaţia mea cu muzica a fost strânsă. De fapt, strânsă de tot... Nici nu ştiu când am sărit direct dintr-un parc din Brăila, în care alergam urmărit de două ARO de Miliţie – motivul era simplu: aveam sute de tăieturi pe blugi - , direct în componenţa unei trupe rock, numită Siaj. Se întâmpla în Constanţa, în anii 1990. Cântam şi încercam să mă conving că aşa o să fie toată viaţa. Noaptea citeam şi aflam că este exclus să fie aşa toată viaţa. Citeam într-o vilă din Mamaia, într-un vacarm de nedescris, printre prieteni făcuţi praf şi puştoaice demente. Nimeni nu-mi spunea nimic, chiar dacă părea ciudat: eram recalcitrant pe timpul ăla. În fine, literatura a avut dreptate. M-am întors în Brăila, chemat de bunicii mei. Într-un fel, mi-au salvat viaţa. Am lăsat brusc chitara din mâini şi am cunoscut oameni admirabili: Mahler, Musorgski etc... îi ştim cu toţii, nu-i aşa? Dar degeaba îi ştim, sunt de neînţeles. Ideea e că sunt zile întregi când plutesc cu „neînţelegerea” asta în cap. Apoi este imposibil, privind un lucru, un om, o culoare, să nu simţi acordul care vibrează în interiorul lor. Sau poate e posibil să nu simţi, însă ăsta e alt lucru pe care nu-l înţeleg. De câtva timp, pentru mine, muzica sună altfel. Mă opresc aici.

            Când scriu sau citesc nu mai aud nimic. Când ascult muzică iar nu mai aud nimic.

 

 

Moni STĂNILĂ:

            Am o relaţie de iubire la distanţă. Am predat 4 ani şi am avut parte de toate genurile de muzică într-o singură pauză. M-am ales cu o boală la cap… Cînd ajung acasă vreau linişte. Deci nu, nu mă ajută să scriu; dar mă ajută să trăiesc. Nu îmi imaginez nervi, tristeţi, chefuri, întîlniri fără muzică.

            Ar mai fi ceva de spus. 8 ani am ascultat numai muzică psaltică (în special din Grecia) şi clasică. Aşa că m-am întors cu greu (şi) drag la rock – fără a renunţa la psaltica mea.

 

 

George MUREŞAN:

Mi-ar fi plăcut să răspund că da – însă nu, nu ascult muzică atunci când scriu. Sau dacă este muzică, atunci nu o aud. În general, când scriu sunt autosuficient, textele se scriu singure, eu sunt în altă parte. Câteva pahare de muzică ascultată aiurea pot anticipa însă idei de texte. De pildă, uite, să mă duc la Luvru ascultând în căşti Eminem, sau să mă uit din tren la kilometrii de ziduri de banlieue spârcâite cu graffiti-uri, ascultând Girolamo Kapsberger sau Gesualdo da Venosa. Mi se pare ok să creezi aparente incongruenţe, distorsiuni perspective. Aşadar, muzica în preludiu – sau aperitiv. Nu în timpul (e periculos să vorbeşti cu gura plină). Nici după (post-coitum e vremea contemplaţiei, nu?).

 

 

Diana CORCAN:

            Relaţia mea cu muzica?... A fost şi este importantă. Muzica m-a dus spre ceea ce sunt astăzi; mai precis, rockul a fost. La 15-16 ani, când totul în jur era mortificat, obscur, el a fost primul de care m-am agăţat şi tot el mi-a imprimat ideea unui „altfel” sau „altceva”. Tot rockul mi-a sugerat şi ideea de atitudine. Era tot ceea ce aveam nevoie: un „haos” care să-mi susţină haosul în parametri normali. El a fost drogul pe care l-am folosit cu intensitate mult timp, alături de muzica clasică, pe care am ascultat-o de mică, dar care s-a instalat în mine mai târziu.

            Când scriu sau citesc nu ascult muzică. Sunt două „gesturi” intime – fiecare dintre ele îmi oferă prea mult ca să le pot amesteca.

 

 

Florin HĂLĂLĂU:

Nu cred că sînt original spunînd că eu încep să scriu întîi şi întîi în minte. Pe vremuri puneam poemele pe hîrtie abia după ce aruncam variantele nereuşite de pe scoarţa mea cerebrală. Întotdeauna asta se întîmpla pe muzică. M-aş putea compara cu John Cage, avocatul trăsnit din Ally McBeal care îl auzea (doar el) pe Barry White şi astfel îi veneau idei despre ce o să vorbească în pledoaria următoare. Pe mine mă inspiră în general vocile feminine. Enya, Suzanne Vega, Sade, Norah Jones, Dido, Jewel, Diana Krall, Patricia Kaas, Sinead O’Connor. Cîteva minute dacă le ascult muzica, aproape sigur mi se aprinde un beculeţ în camera cu literatură.

 

 

Maria DAVID:

De obicei ascult muzică şi atât. Dacă îmi place vreo melodie, mă opresc din orice aş face, mă aşez cuminte undeva şi rămân aşa, pur şi simplu, concentrată la cuvinte, instrumente, voce (şi imagini, dacă e cazul). Recunosc, uneori imi mai aprind şi o ţigară.

Muzica funcţionează perfect ca fond sonor atunci când recitesc şi corectez ce am scris. Asociez Orbital şi Chemical Brothers cu paginile despre fumat, Massive Atack , Moby şi Bliss cu amintirile despre tata, Albastru(l) celor de la Lună Amară cu o piesă de teatru.

In rest, un amalgam Coltrane, The Cranberries, Fiona Apple, Bregovic, Sterian, Portishead, Sepultura, Parazitii, Kumm, alţii/altele pentru gânduri şi texte pestriţe.

 

 

Sorin-Mihai GRAD:

1/ Care e relaţia ta cu muzica?
Foarte bună, chiar dacă n-am fost în stare să-nvăţ s-o produc sau măcar s-o interpretez. Sunt un consumator feroce de rock & metal.
2/ Cînd scrii, muzica te ajută sau din contra?
Depinde de muzică şi de starea mea. De obicei ce-mi place mă deranjează la scris poezie, aşa că-n momentele alea las linişte sau pun ceva trupă nu foarte cunoscută mie care-şi aşteptă şansa la urechile mele. La scris altele mă deranjează lipsa muzicii.

 

 

Eugen SUMAN:

Pentru mine, muzica e printre cele mai importante instrumente adiacente scrisului.  Relatia nu e una de ajutor sau pus bete in roate, relatia e, mai degraba, una de augmentare a starii. Cu alte cuvinte, muzica potrivita + starea potrivita egal scris mai bun. Sau daca nu mai bun, macar mai distractiv.

Desi gusturile muzicale evolueaza samd, doua formatii au ramas constante in preferintele mele. Una e Pink Floyd, care reuseste sa te duca intr-un altfel de loc, ca o carte de Dostoievski, si alta e Radiohead care, ca sa continuu comparatia, e Chuck Palahniuk. Nimeni nu vorbeste mai bine despre angoasa sobolanului de oras, si zic asta cu toata simpatia, si eu sunt unul, decat Radiohead. Pe Houellebecq nu l-am identificat inca in muzica, ma rog, sunt mai multe cu parti care te-ar putea duce cu gandul la el, dar orisicat, nu sunt complete.

Revenind, muzica misto (relativ, stiu) face ce stie ea mai bine sa faca: te face sa simti.