„Şi dacă timpul va decide ce este şi ce nu este literatură, aceste volume vor rămâne veritabile cronici ale epocii pe care o traversăm”,

interviu cu Vitalie Vovc, Franţa

realizat de Ecaterina Deleu

În ultimii 5-7 ani apar tot mai multe lucrări ale unor scriitori din Republica Moldova stabiliţi peste hotare sau care au trăit experienţa migraţiei. În limba română (cele mai multe), franceză, engleză, italiană... Pe care dintre acestea le-aţi remarcat Dvs., de ce le apreciaţi?

Cred ca este încă prematur să vorbim despre o literatură a emigraţilor. Si nici nu sunt convins de faptul că o asemenea clasificare îşi are rostul, literatura fiind în esenţa ei transfrontalieră, unica apartenenţă cu adevărat valabilă fiind acea a limbii în care este scrisă. Cu toate acestea, nu putem să evităm, faptic, şi o asemenea abordare. Doar timpul va face să dispară această separare spaţială, el alegând şi operele sau creaţiile care vor rămâne, dar în funcţie de alte criterii, proprii literaturii, de natură pur estetică. Într-adevăr, apar tot mai mulţi autori despre care se ştie că sunt stabiliţi în străinătate. Lucreţia Bârlădeanu (Franţa), Tatiana Tâbuleac (Franţa), Aura Maru (SUA), Lilia Bicec (Italia), Lilia Calancea (Belgia), Doru Ciocanu (Canada), Paula Erizanu (Marea Britanie) sunt doar câteva nume. Unii au plecat având deja un trecut „literar”, alţii au început a scrie în emigraţie. Majoritatea scriu în română, deşi apar deja şi scrieri în alte limbi (nu mă refer la traduceri), precum Ion Ciobanu de la Paris, Stela Brânzeanu de la Londra sau Cristina Chiperi de la Padova (deşi aceştia din urmă nici nu ştiu dacă pot fi consideraţi aici, creaţiile lor aparţinând, lingvistic, altor identităţi literare). Cred că ceea ce-i uneşte, într-un fel, este faptul că evoluează în spaţii lingvistice diferite de cel al limbii materne (acest lucru mă face să nu-i plasez în acest context pe autorii originari din R. Moldova, dar evoluând în România, precum Liliana Corobca, Mihail Vakulovski sau Vasile Ernu, de exemplu, pentru a nu-i pomeni decât pe aceştia). Fără a mă aventura într-o analiză a operei fiecăruia din cei sus-citaţi (pe unele, din păcate, nici nu le-am citit încă), aceşti autori mă interesează înainte de toate din punctul de vedere al procesului de scriere. Este o curiozitate de pământean, în primul rând, pentru un autor care provine (fizic) din acelaşi spaţiu geografic şi care, iată, mai produce şi texte.

Cum caracterizaţi parcursul acestui fenomen – de reflectare a fenomenului migraţiei în literatură - de la Constantin Cheianu (În container) şi Dumitru Crudu (Oameni ai nimănui) la autorii migranţi?

În primul rând, ar trebui menţionat faptul că fenomenul migraţiei nu este un domeniu strict rezervat autorilor emigraţi şi exemplele aduse ilustrează perfect acest lucru. La fel, nici autorii emigraţi nu scriu doar despre emigraţie, iar unii din ei nici nu sunt interesaţi de acest fenomen. Ţinând cont de amploarea pe care a căpătat-o emigraţia, era inevitabil ca ea să devină şi unul din subiectele majore literare. Ceea ce-i demarchează însă pe autorii din străinătate este experienţa personală. Textele Liliei Bicec sau „fabulele” Tatianei Tâbuleac, interviurile Lucreţiei Bârlădeanu au şi o valoare (în afara de cea literară) documentară incontestabilă. Şi dacă timpul va decide ce este şi ce nu este literatură, aceste volume vor rămâne, fără îndoială, veritabile cronici ale epocii pe care o traversăm.

Care este raportul dintre migraţie şi literatură, în prezent?

Raportul este cel mai direct şi sunt convins că suntem doar la început de cale. „Migraţia” va produce încă multe texte literare, iar cantitatea inevitabil va genera şi calitate (minoritară, ca de obicei). Emigrarea, indiferent dacă se soldează, la nivel individual, cu un happy-end ori ba, este întotdeauna o dramă, iar literatura nu este altceva decât expresia unei dureri existenţiale. De aceea sunt ferm convins că avem material de fermentat şi prelucrat încă pentru multe decenii înainte.

Care sunt primele elemente pe care le putem observa, cu cel mai mare impact?

Pentru moment consider că suntem abia la începutul unei veritabile digerări din punct de vedere literar al fenomenului emigraţional. Fiind în faţa unui fenomen societal de amploare, „literatura” elementar nu a avut încă timp să-l dezghioace. Noi suntem încă la etapa documentării, la etapa în care abia se pun jaloanele... Cât timp ne va lua acest proces nu se ştie. Cu atât mai mult că această tematică nu este unica „durere” a noastră... Noi abia suntem în procesul de a procesa, în adevăratul sens literar al cuvântului, perioada sovietică. Dar ne mai rămân încă multe alte subiecte nu mai puţin dureroase, pe care literatura noastră încă nici nu prea le-a atins. Tind, totuşi, să cred că vom avea şi noi opere valoroase, noi autori, inclusiv ieşiţi din emigraţie. Şi probabil cel mai important lucru la care asistăm este o deschidere de frontiere şi o polenizare (întotdeauna benefică) a procesului literar. Rămâne ca timpul să aleagă grâul de neghină...

Cât de mult se aseamănă sau nu cu sec. XIX - începutul sec. XX, când practic toţi marii scriitori români sau oameni de stat au avut perioade de migraţie, pentru studii, stagii peste hotare, s-au stabilit definitiv în alte ţări etc.

Nu cred că sunt fenomene comparabile. În primul rând, fiindcă perioadele de migraţie sus-numite au avut drept cauză principală o dorinţă de emancipare, de modernizare, de sincronizare cu „marile civilizaţii” şi nu un exil forţat, fenomen care a apărut mai târziu, în perioada comunistă, şi care capătă astăzi proporţii de exod... În al doilea rând, literatura secolelor XIX-XX este deja sedimentată şi valorile cu adevărat literare s-au cristalizat deja. Pe când astăzi noi încă suntem în plina fermentaţie, apar noi germeni pe ici, pe colo şi va trebui ceva timp ca să înţelegem care s-au prins şi care nu. În plus, nici „mijloacele de producţie” nu mai sunt aceleaşi. Procesul scrierii s-a democratizat, suportul clasic, de hârtie (cartea în varianta ei tradiţională), nu mai este indispensabil, geolocalizarea autorului devine şi ea aleatorie sau chiar secundară. Astăzi, graţie mijloacelor de comunicare, nici nu mai ştii exact unde anume locuieşte persoana cu care comunici. Cred că fraza binecunoscută a lui Stănescu - „Patria mea este limba româna” - a căpătat în zilele noastre o dimensiune reală, nu doar metaforică.

Sunteţi stabilit de ani buni la Paris. Cum e să fii scriitor la Paris? Ce valoare are expresia „mediatori între două limbi şi două culturi” în cazul autorilor noştri stabiliţi peste hotare?

Nu ştiu dacă mă pot numi scriitor. Dacă faptul de a scrie îți conferă acest nobil titlu, atunci probabil sunt. Dar nu am încă nicio carte publicată, lumea editurilor fiindu-mi destul de străină pentru moment. Iată deci primul răspuns la această întrebare. Textele mele sunt scrise în română şi sunt publicate în spaţiul virtual. Spaţiul literar al limbii franceze nu mă interesează decât în calitate de cititor, din simplul motiv că nici nu am încercat şi nu simt necesitatea să scriu în franceză. La drept vorbind, nu prea ştiu ce înseamnă sintagma „mediator între două limbi şi două culturi”... Daca e să ne referim la ea ca la un „program” conştient şi planificat, atunci ar trebui să existe persoane abilitate s-o facă, manageri culturali, ataşaţi culturali etc. Altfel, aceste lucruri se întâmplă de la sine. Experienţa de viaţă, lecturile în franceză nu pot să nu influenţeze şi textele scrise. Calcuri (inclusiv erori), referinţe, elemente intertextuale...

În afară de lipsa conexiunilor directe cu lumea editorială (dar aceasta nu-mi pare o piedică insurmontabilă), ceea ce-mi lipseşte mult este contactul fizic, întâlnirile formale şi neformale cu persoane din lumea literaturii.

Dar cel mai mult mă afectează lipsa totală de timp. Activitatea profesională complet deconectată de actul scrierii nu-mi permite să intru pentru un timp mai îndelungat în acea transă emotivă şi cognitivă care îmi este necesară pentru a scrie.

Lucrările autorilor migranţi au valoare documentară, în primul rând, dar şi valoare literară. Cum putem integra această literatură, a migraţiei, în contextul literaturii din Republica Moldova?

Acest lucru se întâmplă deja pentru aceia care scriu în română. Lilia Bicec, Tatiana Tâbuleac, Doru Ciocanu, Lilia Calancea, Aura Maru, Paula Erizanu şi-au publicat cărţile la Chişinău. Aceia care scriu în alte limbi probabil nici nu prea sunt interesaţi să mai apăra şi în Moldova. Deci, într-un fel, opera lor este deja integrată în procesul literar din Republica Moldova. Să lăsăm timpul să decidă restul...