Tratat de psihotraumatologie pentru patrie
Alexandru Vakulovski surprinde cu o carte cutremurătoare: „Afganii” (Ed. Tracus Arte, București, 2016) ce include 11 interviuri ale participanților din Antonești, Republica Moldova, satul de baștină al autorului, în războiul din Afganistan. Cele 11 interviuri cuprind o perioadă de 10 ani, începând din decembrie 1979 și până în toamna anului 1989, și aduce multe informații veridice în raport cu poziția oficială a statelor implicate.
Pentru a se oferi o imagine cât mai completă sau cât mai apropiată de ceea ce înseamnă această carte, ar trebui să fie analizată, fiecare din unghiul său profesional, nu doar de literați, scriitori sau critici literari, ci și de istorici, pentru că „Afganii” este o carte document. Prefața și postfața sunt semnate de doi istorici, dar nu este suficient. Este necesară o abordare mult mai riguroasă. La fel de bine, un cuvânt de spus l-ar avea analiștii politici, pentru că interviurile au un conținut politic puternic și uneori răspicat spus. Se vorbește despre conflictele dintre națiunile ce făceau parte din Uniunea Sovietică, despre spionaj, despre războiul rece etc. Este important și cuvântul pe care l-ar avea sociologii, psihologii specializați în traume și pierderi, psihiatrii, dar și specialiști ai forțelor armate și ai serviciilor naționale de securitate. Au trecut totuși 27 de ani de când războiul a luat sfârșit, regimurile și orientările politice sunt altele, există premisele pentru a se putea vorbi mai detașat despre războiul din Afganistan. Jurnaliștii, dar și antropologii găsesc în această carte material temeinic pentru viitoare anchete și cercetări. Mărturia celor care au suferit colateral – vocile mamelor, ale părinților, poate ale copiilor, ale celor rămași acasă așteptând vești sau primind sicrie de plumb cu trupurile celor din familie – nu pot să fie neglijate.
O carte emoționantă, dar care mi-aș fi dorit să nu fie niciodată trăită și să nu fie niciodată nevoie sa fie scrisă. „Afganii” este o carte intensă, unde găsești la tot pasul elemente puternice și traumatizante, „momente de disperare”, cum le numesc unii dintre intervievați. O carte dificil de analizat, deoarece surprinde foarte multe aspecte, dar și multe trăiri. Este o carte a leziunilor sufletești. Mă voi ocupa, cu precădere, de cele din urmă și de consecințele psihologice pe care le-a avut războiul pentru participanții direcți.
Publicului român îi este mai familiar războiul din Vietnam – cu toate atrocitățile și efectele negative din punct de vedere psihic și emoțional. Asta pentru că filmele comerciale americane l-au făcut cunoscut tocmai pe astfel de povești. Războiul din Afganistan este Vietnamul sovietic, fără sens și fără noimă. Americanii au făcut studii pe unii veterani, unora le-au asigurat intervenții terapeutice care să-i ajute să se reintegreze în viața civilă. „Afganii” nu au avut parte de așa ceva, dimpotrivă, au fost tratați și cu o „dedovșină” socială și politică (în 2001, indemnizația de veteran era de 3 dolari americani).
Sunt unele dificultăți în abordarea cărții: capacitatea de analiză a celor mai mulți dintre cei intervievați pare diminuată, disponibilitatea de a vorbi nu este prea mare. Aceasta nu pentru că mai toți erau tractoriști sau muncitori în uzină, nu ține de capacitățile cognitive și intelectuale ale combatanților, ci pentru că a intervenit uitarea ca mecanism de apărare. Uitarea atât de necesară pentru a-ți păstra mintea întreagă. În plus, atunci când erau demobilizați, lăsați la vatră, au semnat niște contracte prin care erau obligați ca timp de 10 ani să nu spună nimic despre război, să nu-și amintească nimic din ce au văzut și din ce au pățit. Se pare că acest contract încă funcționa, fie și parțial, pentru cei mai mulți. Cartea este plină de puncte de suspensie, de fraze și propoziții neterminate. Toate astea spun clar că acestor oameni le este dificil să vorbească și că autocenzura intervine. Ani de zile au fost ignorați sau blamați și vine un tânăr care le pune întrebări delicate, un tânăr care este destul de direct în abordarea subiectelor tabu. Atunci când au fost realizate interviurile, Alexandru Vakulovski avea puțin peste 23 de ani. După ani de tăcere, nu este tocmai ușor să vorbești. De aceea, limbajul șovăielnic, întrerupt este de înțeles. Este firesc pentru niște oameni care au văzut adesea moartea cu ochii, care au văzut mutilări ale colegilor, care au asistat la cele mai grotești și tragice situații să le fie dificil să vorbească și să se pună din nou în fața unor momente traumatizante. Nu ne rămâne decât să citim printre rânduri, căci și scrierea are metalimbajul său. „Multe au fost, dar pe toate nu le pot spune”, mărturisea un fost soldat. Cu toate acestea, ne putem face o părere destul de limpede.
Nici unuia dintre combatanți nu-i este ușor și confortabil să relateze cele întâmplate, preferă să le uite, căci altfel nu ar face față: „cu încetișorul îți mai aduci aminte” – „nu-i așa de interesant, nu-mi place să-mi amintesc”, apare negarea sau recunoașterea ușor indirectă: „la noi nu a fost contrabandă, nu a fost dedovșină.” Dacă nu ar fi mecanismele acestea de apărare mulți dintre ei ar fi înnebunit. Oricum, după lăsarea la vatră, erau priviți ca fiind ciudați sau psihopați de către unii consăteni. Retragerea sau tendințele de izolare față de comunitate este firească și este o altă consecință a trăirii unui astfel de război, deși a contat foarte mult concepția despre viață și moarte pe care o aveau atunci când au fost duși în Afganistan.
Post cazon, mulți dintre aceștia devin agresivi, au un comportament clastic, impulsiv, uneori chiar și cu familia. Conflictele cu vecinii sau pe stradă sunt frecvente. În ciuda faptului că sunt suflete mari, comportamentul, pe alocuri, este profund viciat.
Se pot manifesta atacuri de angoasă, sentimente de apăsare, de împovărare, stări de așteptare ca și cum trauma s-ar repeta oricând: „Chiar când am venit în Taşkent nu credeam că suntem deja pe pământul nostru. Doar când am ajuns acasă… Şi atunci, când dormeam, dacă se auzea ceva pe drum săream în sus, tot îmi părea că acuş o să împuşte, acuş o să buhnească ceva… (pag. 27). Mecanisme de apărare și de stăpânire eficiente sunt derealizarea, depersonalizarea și desocierea. În situații de viață tipice acestea ar fi nefirești, dar în contextul unui război ele pot fi salvatoare. Unii dintre „afgani” au spus că totul părea ca un film, că nimic nu este real și au tratat lucrurile ca atare. Unele momente de derealizare și depersonalizare, cel mai probabil, au fost și induse de consumul de narcotice sau de acele injecții (al căror rol era neclar), mai ales după anii 1985, pe care soldații le primeau cu regularitate. Cine crede că Amsterdamul este paradisul narcoticelor să citească această carte și-și va schimba părerea. Războiul a produs modificări esențiale în personalitatea lor. „Și nervii acolo ți-i distrugi, ce soldat, ce băiat care a fost în Afganistan are nervii sănătoși? Doamne ferește... Și acum nervul mă mănâncă, pe tot capul îmi ies bășici de la nervii ăștia. Mai sunt... Câte-o apucătură când mai bei un pahar de vin. Păi, ce, nu-i adevărat?” (pag. 63)
Cea mai periculoasă este dorința de a te întoarce înapoi – o dificultate serioasă de adaptare la viața civilă, mai ales pentru cei care au fost în cele mai periculoase și grotești situații de război. La întrebarea: „Acum te-ai mai duce în Afganistan, dacă te-ar chema?” unul dintre băieții din Antonești participanți la război a răspuns: „Ei, m-aș duce, dar deja, să te duci, unde să te duci? Iată, este acasă nevasta, copilașii, toate astea... Dar chiar când mă întorsesem acasă parcă-parcă să mă duc înapoi, dar tot acolo în Kandahar, unde am fost, că acolo timp de doi ani de zile mă știi ce și cum, toate astea... Pe urmă mi-a trecut dorința asta de a merge înapoi” (pag. 123). Unele persoane au văzut războiul ca pe o formă prin care au fost căliți pentru viață, o formă de educație, iar pentru unii care s-au întors sănătoși, o dovadă că Dumnezeu există, că Dumnezeu este. Însă, pentru cei mai mulți a fost o experiență grotescă, absurdă, la care nu au un răspuns, doar bănuiesc interese politice ale URSS-ului și Statelor Unite. Nedumerirea și întrebarea care bântuie și azi este: ce am căutat noi aici?
„Nu-mi pare rău că am fost. Îmi pare bine că am fost, că am acuma educație în viață. Cât am fost acolo m-am obișnuit cu toate: cu bătaia, cu războiul, cu toate... Eu acum rabd tot. Și am în minte tot. (pag. 40) (...) Războiul m-a schimbat, tare m-a schimbat. M-a făcut om, cum, nu că nu aș fi fost înainte... M-au făcut mai înțelegător, dar am o ură față de oamenii care nu înțeleg lumea. Care caută numai să ucidă, să... Pe ei nu-i pot suporta (pag. 43). Aici avem de a face cu o tulburare, o modificare de percepție a faptelor negative. Apare gratitudinea că ai trecut printr-un rău atât de mare. Din păcate, asta duce-n ură și poate în răzbunare spre oamenii care sunt priviți, potențial și subiectiv, că ar fi capabili să facă ceva rău, căci nu înțeleg lumea.
Mai era și „dedovșina” (bătaia de joc a soldaților veterani față de recruți), care și în perioada de pregătire militară declanșa apariția unor afecțiuni psihice, pentru că aceasta consta în umilințe ce vizau stima de sine.
În tot acest tablou sumbru, într-un peisaj arid și aspru își fac loc și mici bucurii: cântecele, scrisorile către cei de acasă, natura, chiar și așa aridă cum este în Afganistan. Îți pot aduce un zâmbet numeroasele expresii și jargouri care se regăsesc în finalul cărții.
O carte care ar trebui să dea mult de gândit, nu doar în Republica Moldova și în România sau fostele țări URSS, ci în toate statele fostului Tratat de la Varşovia și, la urma urmei (fără a fi patetic), tuturor statelor lumii, pentru ca astfel de orori să nu mai aibă loc. „Afganii” este cartea unui experiment mondial eșuat: acela al comunismului. Împărțirea lumii în funcție de ideologii și credințe nu-și are rostul. Omul nou nu a existat niciodată, există doar omul străbun și nobil care trăiește în liniște și pace cu aproapele, omul care-și duce moștenirea propriului popor, propriei religii. Oamenii trebuie lăsați să fie ceea ce sunt. De aceea, make love not war!