Dumitru Crudu

Afganii care s-au întors. Afganii care nu au mai venit acasă

Primul om la care m-am gândit când am terminat „Afganii”- noua carte a lui Alexandru Vakulovski – o carte de interviuri cu supraviețuitorii războiului din Afganistan pe care imperiul răului l-a purtat vreme un deceniu și ceva, a fost vărul meu de-al doilea, Alexandru Moldovanu, ucis în acel măcel absurd și terifiant. Or, vărul meu Alexandru Moldovanu, la fel ca și consătenii lui Alexandru Vakulovski, a fost înrolat în Armata Sovietică la optsprezece ani, fiind trimis în Afganistan, fără voia lui, de unde însă nu s-a mai întors niciodată acasă. Și ca el nu au fost puțini.

Interviurile lui Alexandru Vakulovski sunt cu atât mai cutremurătoare cu cât și majoritatea protagoniștilor cărții sale au nimerit de mai multe ori sub ploi de gloanțe,  fiind răniți, unii chiar de mai multe ori. Mai toți și-au văzut moartea cu ochii, și au scăpat cu viață doar printr-o minune sau doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Sub ochii lor însă au fost uciși camarazii lor, și nu tot timpul doar de gloanțele băștinașilor care-și apărau patria cu arma în mână, ci și de gloanțele tovarășilor lor de arme. Eroii lui Alexandru Vakulovski au văzut cum colegii lor mureau din picioare. Au găsit trupurile lor fără viață putrezind în dunele din nisip sau printre pietrele din Afganistan. I-au găsit mutilați, cu ochii goliți din orbite, cu testiculele smulse, cu urechile rupte din cap, când nu mai puteau face nimic pentru ei. Dar chiar și atunci când ar fi putut s-o facă, nu tot timpul făceau. Ca atunci când au dat în drum peste un tovarăș de-al lor ciopârțit, cu mâinile și picioarele tăiate, înecat în propriul sânge și implorând ajutor. Un ajutor pe care colegii săi nu i l-au acordat, neriscând să coboare din tancuri și tanchete, pentru a nu fi și ei măcelăriți de băștinașii invizibili care-i pândeau de peste tot. Și au cârnit înapoi, lăsându-l să se stingă în mijlocul drumului.

Cu un gând secret, cu o speranță tainică, am luat în mâni cartea lui Alexandru Vakulovski. Încă de la prima pagină, am sperat că poate vreunul dintre protagoniștii ei să fi slujit împreună cu vărul meu Alexandru, și să mărturisească la un moment dat cum a trăit acesta în Afganistan și cum a fost ucis și de către cine.

Unii dintre eroi cărții lui Alexandru Vakulovski când povestesc despre cum au murit soldați moldoveni în Afganistan, le dau și numele, dar pe toți i-au ținut minte cum îi cheamă,  și eu nu exclud ca unul dintre cei despre care ei au povestit în această carte tulburătoare să fi fost chiar vărul meu Alexandru, care a fost ucis doar la un an după ce a fost trimis în Afganistan.

Vă spun foarte sincer, eu am fugit de armata sovietică timp de șapte ani, după ce vărul meu a fost adus mort din Afganistan. O frică atât de animalică de armata sovietică mi-a pătruns în suflet că am făcut tot ce am putut pentru a fugi de armata roșie, care în mintea mea era un fel de cerc al infernului, de unde oamenii sau nu se mai întorc deloc sau revin cu sechele pentru toată viața. Citindu-i cartea lui Alexandru Vakulovski care e o mărturie  emoționantă despre o mare tragedie, mi-am dat seama ce calvar a îndurat vărul meu Alexandru până să fi fost ucis. Pentru că armata sovietică lupta cu doi dușmani, așa cum povestesc toți interlocutorii lui Sandu, unul din afară și unul din interior. Cel mai periculos dușman era cel din sânul ei. Erau chiar înșiși soldații sovietici, care se dușmăneau între ei. Veteranii, umilindu-i și zvântându-i în bătăi pe bibani, fără nici un motiv anume, doar din plăcere, doar pentru a-și petrece cumva timpul liber, doar pentru a se distra. Bibanii ajungând veterani îi înjoseau la rândul lor pe tilicari, nu că ar fi avut ceva cu ei, ci pentru că și pe ei i-au călcat alții în picioare. Înfricoșătoare mărturia lui Anatolie Deleu, care, devenind veteran, îl snopea în bătăi pe un biban și, deodată, în timp ce-l bătea, a avut un moment de luciditate și s-a întrebat: da oare ce mi-a făcut tipul acesta că-l bat? Nimic. Nu i-a făcut nimic. Dar Anatolie a continuat să-l mardească, pentru că și pe el alții l-au făcut piftie.

„Afganii ” lui Alexandru Vakulovski mi-a amintit de afganul familiei noastre. De Alexandru Moldovanu, de care am fost foarte legat până să fie luat în armată. Pentru că Alexandru era un fel de ocrotitor al meu în sat, nelăsându-i pe copiii mai mari să mă snopească în bătăi. În același timp, îl ajutam și eu, transmițându-i bilețelele sale amoroase, nu înainte însă de a i le citi, unei preafrumoase învățătoare care stătea în chirie la noi, în casă.

„Afganii” lui Alexandru Vakulovski este o carte răvășitoare despre cum au putut supraviețui unii moldoveni în niște condiții foarte dure, în situații limită, într-un război foarte dur și sângeros, păstrându-și intactă un fel de inocență a lor și încrederea în viață. E o carte răscolitoare despre moldovenii care au supraviețuit unui absurd și monstruos război, dar care mi-a amintit și de vărul meu Alexandru, care nu s-a mai întors niciodată acasă, rămânând pentru totdeauna în Afganistan.

Alexandru Vakulovski, „Afganii”, Tracus Arte, 2016