Cătălin Stanciu

Simona Antonescu, „Darul lui Serafim”

„Darul lui Serafim”, apărut în 2016 la Editura Cartea Românească, este un roman cu trei povestiri, cu personaje diverse, diade de prietenie interesante, ce sunt unite de un personaj misterios, profetul cerșetor Serafim - despre care nu știm mare lucru, nu știm cum a ajuns cerșetor, ce s-a întâmplat cu viața lui. Serafim este un simbol ce dă sens cărții.

Faptul că romanul este în trei planuri ce se suprapun și se întretaie creează o dificultate de înțelegere a firului epic, narativ și poate duce la o oarecare confuzie. Fiecare povestire are un început aproape identic. Imaginile se suprapun caleidoscopic, uneori amețitor. Acest tip de scriere te obligă la un plus de atenție, de concentrare pe subiect, personaje și te ține în priză pe tot parcursul lecturii. Este uneori necesar pentru a evita posibile erori, să faci cale întoarsă spre pasajele anterioare pentru a le desluși mai clar povestea. Sunt bine construite începuturile și finalurile, o atenție aparte acordată acestora. Se remarcă atenția pe care autoarea o acordă detaliilor: un mic amănunt poate deveni element de bază, ca și cum o frunză ar fi mai importantă decât întreg anotimpul, decât toată toamna.

În prima parte a cărții am avut impresia că sunt la orele de psihologia familiei sau de psihoterapie sistemică, pentru că am început să fac un fel de genogramă a familiei Malaxa și un arbore genealogic, căci altfel riscam să pierd șirul personajelor. Figurile feminine, la fel ca la evrei, dispar din această înșiruire. Am stat cu creionul în mână și notam numele personajelor, de parcă aș fi citit din clasicii ruși, pentru că la Dostoievski, Tolstoi, Cehov este ușor să încurci numele personajelor, deoarece se folosesc succesiv prenumele sau doar numele și alte ori întregul nume.

Mi-ar fi plăcut ca două personaje să nu dispară așa de brusc. Au ieșit din scenă fără să dea un semn că ar vrea să-și încheie rolul. E vorba de fratele lui Iancu, Panait cel plecat la Galați. Cei doi frați au tăinuit planuri comune și ar fi fost interesant să vedem ce soartă a avut și Panait. Despre Iancu aflăm că este stră-străbunicul lui Nick Malaxa pe firul genealogic: Mihalache – Iancu – Neculai – Costache – Niculae (adica Nick). La fel dispare pe nepusă masă și Rudi, prietenul vesel, exuberant al lui Nick din studenția de la Karslruhe.

Romanul străbate mai bine de 100 de ani, din 1818 până în anii crizei economice din 1932 - 1933. În perioada asta de timp asistăm la schimbări de mentalitate în societatea românească, orientarea dinspre agrar spre industrial, trecerea de la perioada fanariotă la monarhie etc. Avem o societate românească ce lasă în urmă tradiționalismul spre un modernism mai facil și fără regulile stricte pe care le presupunea o societate tradițională. Din păcate, se pierde simbolismul, care este înlocuit cu superstiție, care este o formă inferioară a religiosului.

În prima parte avem de-a face cu ritualurile și gândirea magică a lui Mihalache și a străbunilor zagorieni (cei de peste munte), care i-au făurit timp de un secol un drum și care se împlinesc prin Nick Malaxa: „Inima lui văzuse o taină, ca și cum moșul Mihalache și cu moșul Iancu deschiseseră pentru el, preț de numai o clipă, ușa către viitorul întregii lumi, iar el zărise o frântură din zilele ce vor urma, destul cât secretul să i se încrusteze pentru totdeauna în suflet. Cel ce știe stăpânește pe cel ce nu știe.” (pag. 39)

Dacă Nick mergea la Serafim pentru a înapoia ceea ce străbunii investiseră îl el, în următoarele două povestiri avem de a face cu un ritual banal, superstițios, fără esență magică ori mitologică. Celelalte personaje – la fel cum astăzi mulți merg la numerolog, astrolog, - mergeau pentru a avea noroc în afaceri, viață personală, sănătate etc.

Serafim, profetul cerșetor, cel care afla taine și făcea legături nebănuite între ele, Serafim este cel care-și strângea umerii la spate asemenea unui vultur (probabil că erau urmele aripilor unui înger), el, Serafim este cel mai iubit de Dumnezeu și care se află aproape de Dumnezeu. În angeologia creștină serafimii sunt îngeri de rang superiori.

Avem personaje interesante și contradictorii: dacă Nick Malaxa își împlinește străbunii, vrea să fie ca ei, Aglăița Vlădoianu făcea tot posibilul să iasă din umbra tatălui, generalul Vlădoianu, chiar și printr-o amiciție considerată nepotrivită cu Magda Filipescu, o tânără nonconformistă și ironică, indezirabilă pentru că era divorțată și o feministă a acelor ani. În societatea interbelică, în ciuda încercării de modernism, religiozitatea habotnică se împletea de minune cu snobismul familiilor bune. Până și concursul Miss România era, printre alții, organizat de către societatea femeilor ortodoxe. Să nu uităm că în perioada interbelică Romania a avut un prim ministru care a fost patriarh - Miron Cristea (1938 - 1939), dar și mișcarea legionară a avut un cuvânt mare de spus. Simona Antonescu deschide și prin acest aspect discuții care interesează din punct de vedere istoric sau sociologic.

Pe lângă Serafim și Nick Malaxa sunt și alte personaje bine definite, chiar dacă se află în plan secund. Vorbesc de Serioja, un fost conte rus care pe când era copil, în împrejurările revoluției bolșevice, și-a pierdut părinții, dar și statutul, Magda Filipescu, un personaj feminin provocator și intrigant. Un alt personaj aparte este Zizi Moruzi Slătineanu, o personalitate fragilă, vulnerabilă, de tip bordeline, pendulând între anhedonie, depresie și zvâcniri de veselie, vitalitate și viață. Aceasta îl pierde pe fiul Luca în urma unei banale operații de apendicită. Pasajele în care Luca încearcă să rămână treaz în timpul operației pentru a putea să le povestească colegilor de la școală, cu de-a amănuntul, ce s-a întâmplat în sala de operație, sunt de o finețe aparte: „Nu am vrut să inspir. Am deschis larg ochii, ca să vadă cel care-mi ținea tâmplele că nu sunt pregătit și să nu irosească gazul degeaba, pentru că nu-l voi inspira.(...)I-am auzit spunând că este foarte bine. I-am auzit spunând că vom începe curând. Apoi m-au chemat pe nume. Am zâmbit fără să deschid ochii, pentru ca ei să vadă că sunt aici, că mă simt bine și că prefer să îmi odihnesc pleoapele încă un minut.”(pag. 208)

La fel ca în prima sa carte, „Fotograful Curții Regale” (2015), Simona Antonescu acordă importanță adevărului istoric, chiar dacă mai schimbă nume, situații și întâmplări. „Darul lui Serafim” este și un roman al high life-ului monden bucureștean, cu seratele de jazz și dansate, dineurile familiei regale, competiții sportive etc. „Darul lui Serafim” merge pe linia romanului clasic, așezat domol printre metafore și elemente stilistice curate și frumoase.