Vladimir Sorokin

Condoleanţe

 

(trad.: M. & A. Vakulovski)

 

 

Serioja şi Olea au reuşit la fix - vreo treizeci de rude, prieteni şi colegi de serviciu de-ai lui Nikolai Fiodorovici stăteau la capătul aleii principale a cimitirului şi aşteptau autobuzul.

Ploaia tocmai se oprise, totul era umezit.

Chiar de departe, trecînd pe poarta de piatră galbenă-murdară, Serioja l-a observat pe Ermilov stînd în marginea mulţimii, înconjurat de neamuri. Micuţa Maşenika s-a lipit împietrită de picioarele lui, ţinîndu-l de mînă. Sofia Alexeevna stătea îmbrăţişată cu o altă fiică – cu Katia, care avea cincisprezece ani.

Traversînd piaţa nu prea mare, presărată de chiştoace şi alte mizerii, Olea şi Serioja s-au apropiat de mulţime.

Olea s-a apropiat prima de Ermilov, de două ori l-a sărutat pe obrajii palizi, pleoştiţi, şoptindu-i:

- Doamne...

Serioja, lăsînd în jos buchetul de gladiole albe, împachetat cu un celofan ce foşnea, s-a apropiat de Sofia Alexeevna, i-a strîns neîndemînatic şi fără putere mîna ei albă, a sărutat-o; Ilia Fiodorovici a păşit spre el, l-a cuprins, spunîndu-i încet:

- Salut, Seriojenika.

S-a apropiat Nina Timofeevna, a cuprins-o pe Olea, înecîndu-se în lacrimi, a început s-o sărute. Serioja a păşit spre Ermilov. S-au cuprins.

- Mi se făcuse deja frică că n-o să reuşiţi..., a spus cu greutate Ermilov.

- Noi am primit telegrama noaptea, repede şi cu jumătate de voce a răspuns Serioja, îndreptîndu-şi ochelarii şi privind faţa trasă a lui Nikolai.

Maşenika, fetiţa care avea ochi negri, îl ţinea în continuare pe tatăl său de mînă şi cu interes, speriată, îl urmărea pe Serioja. Ţinînd buchetul, el s-a aplecat spre ea, a cuprins-o de umerii mici:

- Salut, Maşenika. Nu-ţi aminteşti de mine?

Fetiţa tăcea lipindu-se de tatăl ei.

- Îţi aminteşti de nenea Serioja? a întrebat-o Ermilov, mîngîind-o pe Maşa pe cap.

- Îmi amintesc..., a răspuns fetiţa încet.

S-au apropiat Piskunov, Loktev, Victor Stepanovici, Saşa Alexeevskii cu Iulia. Olea şi Serioja au început să salute, în tăcere, strîngînd mîinile întinse. În spate s-a auzit un zgomot slab al unei maşini şi pe poartă a intrat încet un autobuz alb, înăuntrul căruia erau muzicanţii. Înaintînd spre mulţime, s-a oprit, ambele uşi s-au deschis şi muzicanţii au început să iasă fără grabă cu instrumentele.

Ilia Fiodorovici i-a îndemnat pe bărbaţii de alături:

- Să mergem...

Ei s-au apropiat de spatele autobuzului şi şoferul ce ieşise din cabină a deschis uşiţa de la bagaje şi a început să ajute la scoaterea coroanelor învelite cu tifon.

Erau trei.

S-a apropiat Iulia, s-a apucat să scoată de pe coroane tifonul.

În acest timp muzicanţii stăteau la o parte, în grupul lor restrîns, iar conducătorul lor, bătrîn şi chel, ţinînd în mîna lăsată o trompetă nouă argintie, se înţelegea ceva cu Ilia Fiodorovici, gesticulînd cu mîna liberă.

Olea s-a apropiat de Serioja, a început să îndrepte celofanul boţit de pe buchete:

- Dar de ce ei au luat-o şi pe Maşenka..., e doar un copilaş...

Serioja a dat din umeri în tăcere.

Degrabă coroanele au fost aranjate, autobuzul a ieşit de pe teritoriul cimitirului şi s-a oprit după gard, la margine.

Ilia Fiodorovici a făcut semn cu capul şi şase bărbaţi cu coroanele s-au mişcat leneş înainte pe aleea ce ducea în inima cimitirului. Mulţimea s-a mişcat din urma lor. Muzicanţii ce se aliniaseră în spate şi-au ridicat instrumentele şi primele acorduri ale marşului mortuar de Chopin au răsunat peste cimitirul spălat de ploaie. Cimitirul era mare şi bătrîn, împînzit de tei şi plopi groşi şi înalţi, ale căror coroane foşneau încet deasupra procesiunii de înhumare.

De sus cădeau, rar, stropi de ploaie.

Unul dintre ei s-a scurs pe obrazul lui Serioja. El şi-a şters obrazul cu mîna. Olea, cu o faţă îndoliată, cu capul plecat, mergea alături de el. Înainte mergea familia lui Ermilov. Sofia Alexeevna îl ţinea pe Ermilov de braţul drept, Maşenka păşea alături, fără să se oprească deloc, strîngîndu-l pe Ermilov de braţul stîng.

Katia, împreună cu bunica, mergeau rămînînd un pic în urmă.

Aleea se întindea tot mai departe şi mai departe, în jur erau doar morminte – noi, vechi, îngrijite şi părăsite, cu cruci şi postamente de granit, cu gard şi fără.

Serioja păşea trăgînd cu ochiul din cînd în cînd în dreapta, la crucile şi cavourile cu diferite inscripţii, cu stropi de ploaie lipiţi de ele.

Sunetele trompetelor se împrăştiau cu putere în aerul răcoros.

Se auzeau suspinele femeilor.

Aleea a cotit în dreapta. Procesiunea a ocolit columbarul nu prea voluminos şi s-a mişcat înainte.

Nu peste mult timp printre morminte apăruseră siluete de oameni şi un deluşor de pămînt proaspăt săpat. Procesiunea a ajuns mai aproape, s-a oprit. Orchestra a amuţit.

În jurul gropii pregătite stăteau şase gropari îmbrăcaţi în scurte şi pantaloni murdari din prelată. Hîrleţele lor stăteau adunate împreună lîngă gardul de alături. Brigadierul lor – un bărbat scund şi îndesat, cu o faţă cu riduri, bronzată, s-a apropiat de Ilia Fiodorovici şi cu jumătate de voce a început să-i povestească ceva. Ilia Fiodorovici, în tăcere, da aprobator din cap.

Bărbaţii cu coroanele se mişcau, nehotărîţi, pe loc.

Ilia Fiodorovici i-a rugat să se îndepărteze, ei s-au dat la o parte.

Brigadierul s-a întors la colegii săi. Patru dintre ei au trecut un pic mai într-o parte şi au ridicat de pe pămînt, de patru mînere, o cutie lungă de lemn, au adus-o la groapă.

Sofia Alexeevna l-a cuprins pe Ermilov, a început să bocească.

Katia s-a apropiat de ei şi de asemenea a început să plîngă. A început să plîngă şi Maşenika. Vocea ei subţire se întrerupea cu suspine.

Nina Timofeevna, ascunzîndu-şi faţa în batistă, tremura de atîta plîns.

Ilia Fiodorovici s-a adresat celor prezenţi cu voce sfîşiată:

- Luaţi-vă rămas bun, prieteni.

Mulţimea l-a înconjurat pe Nikolai Fiodorovici.

Bocetul fiicelor lui, soţiei şi altor femei s-au unit în unul singur.

Sofia Alexeevna bocea pe pieptul lui Ermilov, repetînd convulsiv :

- Kolenika... Kolia...

Serioja a început să se strecoare prin mulţime, apropiindu-se de Ermilov. Plîngînd, Olea se ţinea din urma lui.

Între timp groparii au deschis cutia de lemn şi au început să scoată din ea carabinele. Clănţăneala seacă a închizătoarelor s-a amestecat cu plînsetul şi tînguirea mulţimii.

Ermilov se îmbrăţişa cu greutate cu toţi, fiicele şi soţia atîrnau pe el. Serioja s-a strecurat la el şi l-a sărutat pe obrazul umed de lacrimi.

- Nu... Kolenika... nu... nu..., suspina la pieptul lui Ermilov Sofia Alexeevna.

Ilia Fiodorovici încerca s-o liniştească.

Buzele îi tremurau, clipea des.

Groparii s-au aliniat la vreo patru metri de groapă, ţinînd carabinele cu ţeava în jos. Brigadierul se uita întrebător la Ilia Fiodorovici.

Ilia Fiodorovici l-a cuprins pe Ermilov de umeri:

- E timpul, Kolenika...

- Nu! Nu, Kolenika! Nu! a strigat soţia lui Ermilov, încleştîndu-se de el.

Fiicele boceau în hohote.

- Sonia, Sonia, încerca s-o liniştească Ilia Fiodorovici.

- Nu! Nu! Nu!! a ţipat Ermilova.

Piskunov, Elisabeta Petrovna şi Nadia încercau s-o dezlipească de soţ.

- Nu! Kolenika!! Nu!!

- Sonia... Sonia..., o ţinea de umeri Ilia Fiodorovici.

- Sonecika... Soniuşa..., plîngea Ermilov, sărutînd-o.

- Tată! Tăticule! Tată! boceau fiicele.

Elisabeta Petrovna a luat-o pe Maşa în braţe şi a strîns-o la piept. Fetiţa plîngea şi suspina, chemîndu-şi tatăl.

Nina Timofeevna a cuprins-o pe Katia, scuturîndu-şi corpul său masiv.

Prin mulţimea care s-a dat la o parte, fără nici un chef, Ermilov, clătinîndu-se, s-a pornit spre groapă. El era îmbrăcat într-un costum nou, maro.

- Îndepărtaţi-vă, tovarăşi, i-a îndemnat brigadierul, arătînd cu capul şi mulţimea începu să se dea înapoi.

- Nu! Nu!! Kolenika!! ţipa rupîndu-se Sofia Alexeevna.

Femeile plîngeau.

Ermilov s-a apropiat de groapă.

Brigadierul i-a arătat grămada de pămînt cu vîrful bătătorit de gropari chiar la marginea gropii.

Mînjindu-şi încălţămintea nouă în pămîntul friabil, Ermilov a urcat pe vîrf şi s-a lăsat în genunchi,cu faţa spre rîndul groparilor, cu spatele spre groapă.

Brigadierul, care stătea la marginea rîndului, a dat comanda.

Groparii l-au ochit pe Ermilov. Ei erau de staturi diferite şi ţevile din oţel brunat au înţepenit la înălţimi diferite.

Încovoindu-se, Ermilov stătea în genunchi cu mîinile întinse fără nici o forţă de-a lungul corpului. Capul aplecat tremura vizibil.

- Unu..., a ordonat brigadierul şi o salvă nu prea prietenoasă l-a şters pe Ermilov de pe deluşor, asurzindu-i pe cei adunaţi.

S-a auzit cum trupul lui Nikolai Fiodorovici, cu un sunet sec, a căzut la fundul gropii. Un fum albăstrui s-a oprit deasupra deluşorului.

Mirosea a praf ars.

Groparii au clănţănit închizătoarele, scoţînd tuburile.

În mulţime se auzea de asemenea plînset şi tînguire.

Aşezînd carabinele în cutia de lemn, groparii au luat hîrleţele şi s-au apropiat de groapă.

- Dragilor, aruncaţi pămînt, s-a adresat tuturor brigadierul.

Primul s-a apropiat încet Ilia Fiodorovici, a strîns un pumn de pămînt şi a aruncat. Faţa îi era în lacrimi.

După el Piskunov şi Nadia au adus-o pe Sofia Alexeevna, ce sughiţa de plîns, ea cu o mînă neascultătoare, parcă paralizată, a luat pămînt şi a aruncat în groapă.

Au început să vină toţi la rînd: Nina Timofeevna cu Katia, Elisabeta Petrovna cu Maşenika în braţe, Lohov, familia Selezniov, Victor Stepanovici, familiile Kozlovskii, Sitnikov, Galia Prohorova.

S-au apropiat şi Olea cu Serioja.

Cînd Serioja, stînd la marginea gropii, a aruncat pumnul său de ţărînă, a reuşit să vadă picioarele lui Ermilov.

Luînd hîrleţele, groparii s-au apucat îndemînatici să arunce pămînt în groapă.

Pomana se făcea în casa răposatului.

La două mese lipite stăteau vreo douăzeci de oameni.

Ridicîndu-se de la locul său, Ilia Fiodorovici a tăcut, uitîndu-se în faţă, apoi a vorbit:

- Prieteni, mi-e greu, mi-e foarte greu să vorbesc... Sînt mai mare decît Kolia cu şase ani şi iată... niciodată nu m-am gîndit că eu voi fi nevoit să-l înmormîntez... am crescut împreună, familia era prietenoasă, părinţii ne-au educat, să zic direct, ca pe spartani. Ca să creştem, cum spunea tata, bărbaţi adevăraţi. Şi el nu greşea. Kolia a crescut un adevărat luptător, un om dintr-o bucată. Un om cu literă mare... Aici sînt prezenţi rudele şi apropiaţii, colegii de serviciu ai lui Kolea, prietenii săi geofizicieni. Noi toţi ştim că Kolia întotdeauna a fost cinstit, bun. Puteai să ai încredere în el în orice situaţie... dar eu aş vrea să vă spun despre o trăsătură de caracter de-a lui Kolia, pe care eu, ca frate, o ştiu mai bine decît voi. Trăsătura aceasta – sinceritatea şi faptul că spunea lucrurile pe şleau. El era sincer încă de mic, cinstit în toate şi apoi, după, el nu era niciodată făţarnic şi spunea tot ce credea. El nu suporta ipocrizia şi secretomania. Kolia le spunea tuturor în faţă ce gîndea. Şi aici stau copiii lui Kolia – Katia şi Maşa. Aceste frumoase şi excelente fetiţe au moştenit de la tatăl lor această trăsătură minunată – cinstea... Eu vreau ca şi voi, fetiţelor, şi tu, Sonia, şi noi toţi să păstrăm despre Kolia cea mai luminoasă amintire. Să-ţi fie ţărîna uşoară, frate scump...

Al doilea, după o mică pauză, a ţinut un discurs Victor Aristovici Piskunov. El a spus:

- Prieteni. Astăzi avem o zi grea. L-am pierdut pe Kolia. Pierderea aceasta este irecuperabilă şi foarte grea. E greu de crezut că el acum nu mai este printre noi. Eu îl ştiu pe Kolia şi pe familia lui Kolia de aproape doisprezece ani. Noi împreună mergeam în expediţii, am muncit împreună pînă la sfîrşit. Dar pentru mine Kolia nu a fost un simplu coleg de serviciu. El a fost un adevărat şi foarte apropiat prieten. Toate planurile mele intime şi de afaceri eu fără nici un dubiu i le încredinţam. Iar el, la rîndul lui, mi le încredinţa pe ale lui. Şi niciodată nimic nu ne refuzam unul altuia. Întotdeauna mergeam în întîmpinare. Întotdeauna ne străduiam să ne ajutăm în clipele mai grele. Cum zice cîntecul: prieten nu ţi-e acela cu care cînţi cîntece, şi nu ţi-e acela cu care beai din acelaşi pahar la chefuri. Păi iată,eu şi cu Kolea a trebuit nu numai să cîntăm cîntece şi să sărbătorim jubilee împreună. La masa aceasta mai mult de jumătate sînt geofizicieni. Noi, tovarăşi, ştim cu toţii ce înseamnă viaţa în expediţiile geofizice. Eu cu Kolea am cutreierat toată Siberia. Am întîlnit multe greutăţi. Am trecut şi prin momente cu adevărat dramatice. Am ţinut piept şi urgiei viforului… Şi uite în situaţii ca acestea Kolea îşi arăta caracterul de prieten adevărat. El nu s-a speriat, n-a îngenuncheat în faţa greutăţilor. El primul sărea în ajutor... În general, vreau să vă spun că Kolea trăia pentru alţii, avea grijă de alţii, nu de sine. Noi toţi îi sîntem recunoscători pentru asta. Noi toţi o să ne amintim de bunătatea lui, de corectitudinea şi de sufletismul său. Haideţi să-l pomenim pe Kolea...

Toţi au ridicat paharele şi halbele şi au băut. Peste vreo zece minute Serioja a ţinut un discurs.

Ridicîndu-se de pe scaunul său, el a început să vorbească:

- Tovarăşi, mie de două ori mi-e mai greu să vorbesc. Pentru că nu chiar de multă vreme, cu două luni în urmă, a murit tatăl meu, un mare prieten de-al lui Nikolai Fiodorovici, făceau parte din aceeaşi promoţie de la Facultate. Şi Nikolai Fiodorovici împreună cu Sofia Alexeevna au zburat la noi în Volgograd să-l înmormîntăm pe tatăl meu. Eu cu Olea ne amintim practic fiecare cuvînt din ceea ce a vorbit Nikolai Fiodorovici la mormîntul tatălui meu. Aşa ceva, cred, nimeni nu a vorbit. Aşa de simplu şi de sincer. Din toată inima. Nikolai Fiodorovici şi-a amintit atunci de cîteva versuri din poezia lui preferată: Oamenii pleacă, pe ei nu-i mai întorci, pe lumile lor luminoase nu le mai renaşti şi de fiecare dată îmi vine iarăşi de la această ireversibilitate să ţip... Şi iată acum ne luăm rămas bun de la Nikolai Fiodorovici. Cînd a venit telegrama nu ne venea să credem. Iar eu... în general... parcă nici acum nu-mi vine să cred. Că Nikolai Fiodorovici nu mai este cu noi. Că noi n-o să-i mai auzim glasul vesel... Doar acum eu am înţeles pînă la capăt ce om a fost Nikolai Fiodorovici Ermilov. Ilia Fiodorovici l-a numit acum om cu literă mare. E foarte adevărat. Nikolai Fiodorovici într-adevăr a fost un om cu literă mare, un om adevărat. Dar pentru mine... pentru mine şi Olea el nu a fost doar un om adevărat. Problema e că... tovarăşi... în general... am trac. Eu încă niciodată în cei douăzeci şi opt de ani nu am avut ocazia să vorbesc aşa... şi cu atît mai mult la praznicul lui Nikolai Fiodorovici… Multora, probabil, li se poate părea deplasat cuvîntul mare, cuvintele mari, dar să nu credeţi, tovarăşi, că eu am spus asta cu făţărnicie sau doar aşa, de dragul cuvintelor frumoase. Eu spun asta din toată inima încă o dată: pentru mine şi Olea, Nikolai Fiodorovici a fost şi rămîne un om mare... Mare. Desigur, poate părea straniu – pentru că Nikolai Fiodorovici a fost un obişnuit geofizician şi toată viaţa a muncit, ca toţi, şi nimic supranatural nu a făcut. Dar acestea, tovarăşi, sînt pentru cei care nu l-au ştiut pînă la capăt. Pentru mine şi pentru Olea el pur şi simplu a deschis o lume nouă... Problema e că, tovarăşi, că Olea... adică eu cu Olea ne-am căsătorit acum nouă ani, cînd eu aveam nouăsprezece, iar ea optsprezece ani. Părinţii au încercat să ne despartă, ne spuneau că e prea devreme, că încă nu ştim ce e viaţa. Noi sigur că încă nu ştiam ce este viaţa. Dar, în schimb, ne iubeam unul pe altul. Nu am greşit... Şi am să vă spun adevărul: dacă dragostea noastră era minunată, viaţa noastră familială a început strîmb. Problema e că eu încă din naştere am avut un organ genital nedezvoltat. El era foarte mic şi în stare de erecţie avea o lungime de nouă centimetri. Şi era subţire. Şi, desigur, viaţa noastră sexuală era neîmplinită. Nici măcar nu am fost în stare s-o deflorez pe soţia mea. Iar Olea trecea peste astea cu o mare durere. Mai ales că ea niciodată nu a simţit cu mine în lunile acelea orgasmul. Şi eu mă chinuiam tare şi la urma urmei am încetat să am simţul orgasmului şi am încetat să dau drumul. Adică nu mai aveam ejaculaţie. Pe terenul ăsta au început neînţelegerile, scandalurile. Olea de cîteva ori a vrut să mă părăsească, vorbea de divorţ... Mi-e greu să-mi amintesc acum de asta. Şi nu se ştie cum s-ar fi terminat totul dacă nu l-aş fi întîlnit pe Nikolai Fiodorovici. Atunci el venise în ospeţie la tatăl meu, după o expediţie. Iată. Ei se întîlneau atunci des. Tata mergea în Moscova, Nikolai Fiodorovici – la noi... Şi, iată, îmi amintesc, am luat cina împreună, apoi Olea s-a dus la culcare, tata cu mama de asemenea s-au dus în camera lor, iar Nikolai Fiodorovici mi-a zis: hai la balcon, să fumăm... Şi am ieşit noi la balcon. Iar el îmi spune: rău, înseamnă, că vă merg treburile cu Olea? Iar eu îi zic – cum v-aţi dat seama? Iar el a zis: în primul rînd asta se vede din prima, apoi tatăl tău mi-a spus. Şi eu direct, cumva fără să mă sfiiesc deloc, i-am povestit totul. Şi mai tîrziu mă miram – cum aşa, doar despre asta nimănui niciodată nici un cuvînt nu puteam să spun. Iar atunci – totul din prima. Nikolai Fiodorovici atunci s-a îngîndurat, a fumat, apoi mi-a spus: ştii ce, ia du-te şi te culcă, iar dimineaţa noi o să discutăm. Şi, zice, să ţii minte – dacă ai dorinţă şi voinţă – în faţa omului toate dau înapoi, toate greutăţile. M-am dus să mă culc. Iar dimineaţa, cînd toţi plecaseră, eu cu Nikolai Fiodorovici ne beam cafeaua în bucătărie. Şi el îmi spune: ştii, Serioja, ce e aia voinţă? Eu zic: am auzit. Iar el spune: nu, tu nu ştii. Voinţa, zice, este aceea pe care se ţine toată lumea. Şi fiecare om se ţine doar pe voinţa sa. Şi dacă omul vrea ceva de-adevăratelea, totul se va împlini. Şi îmi spune: iată tu, Serioja, vrei să devii bărbat adevărat... Eu zic: da. Iar el zice: foarte tare? Eu zic: foarte tare. Atunci el m-a privit lung şi a scos din buzunar o hîrtiuţă. Iată... iată pe această... Serioja a scos din buzunarul de la piept al costumului un mic pătrăţel de hîrtie ce semăna cu o carte de vizită. Iată. Şi mi l-a dat. Iar pe hîrtiuţă pe de o parte scrie, iată, uitaţi-vă... iată aici... DE RĂSCATRAFUSIT FRAIERUL... iată, iar pe cealaltă... DE RĂZSIFONAT VIERZĂTURA... Şi eu îl întreb, dar ce-i asta? Iar el îmi spune, acestea sînt două condiţii pe care trebuie să le îndeplineşti. Prima, trebuie să spînzuri pe unul de vîrsta ta. Şi doi, asta eu trebuie să înfăptuiesc un act sexual prin fisura ta dorsală. Iată. Doar după asta vei deveni bărbat. Iar eu atunci învăţam la institutul politehnic la noi în Volgograd. Şi iată, tovarăşi, după discuţia asta eu mă gîndeam numai la asta. Dar nimănui nu-i spuneam nimic. Iar peste o săptămînă eu l-am convins pe un coleg de facultate, pe Vitia Sotnikov, să meargă cu mine la lacuri. Ne-am luat noi tot ce ne trebuia şi am mers. Seara am ajuns, am aprins un rug, ne-am făcut cortul. Am băut vin. Iar Vitea, trebuie să vă spun, avea nereciprocitate, adică fata pe care el o iubea se distra cu alt băiat. Şi el îmi spunea des de asta. Şi iată, cînd ne-am întins să dormim, eu am aşteptat pînă să adoarmă, m-am ridicat, am scos o funie pe care am pregătit-o dinainte, m-am furişat încet la el, m-am căţărat pe spatele lui şi l-am sufocat cu funia. Iar după asta am legat funia de o creangă, l-am atîrnat de ea, iar lîngă picioare am aruncat un ciot, ca şi cum el l-ar fi rezemat de copac, a stat pe el, iar apoi a sărit şi s-a sufocat. Iată. Iar dimineaţa devreme, lăsîndu-le pe toate, am alergat în staţie, la miliţie, le-am povestit că Vitia s-a spînzurat. Ei şi, desigur, s-a ridicat o mare hărmălaie, au început cercetările, eu am spus că el tot timpul vorbea de Olea, adică despre gagica lui, iar deunăzi chiar s-a înlăcrimat. La mine acasă, dar chiar şi la institut, a fost atunci o mare hărmălaie. Straşnică. Acasă toţi sufereau, pentru că pe Vitika îl ştiau de mic. Iar Olea aia şi-a luat concediu academic şi a plecat la o mătuşă în Erevan. Iar Nikolai Fiodorovici era la noi. De fiecare dată cînd noi rămîneam faţă în faţă, el îmi arăta degetul mare şi îmi spunea: bravo! Aproape bărbat... Da. Aşa şi spunea: bravo, eşti aproape bărbat. Iată. Iar mai tîrziu, înaintea plecării lui, el m-a rugat să-l plimb, ca pentru sfîrşitul vizitei, cu barca cu motor a lui tata, pe Volga. Şi cînd am trecut de cotul fluviului, el îmi spune: opreşte motorul. Eu l-am oprit. Apoi îmi porunceşte: dă-ţi jos pantalonii, apleacă-te. Eu mi-am lăsat pantalonii jos şi m-am aplecat. El mi-a uns cu vaselină fisura anală şi apoi am avut un act sexual. A fost foarte dureros. Cînd a terminat, a zis: bravo, acum eşti bărbat! Acum o să vă meargă totul bine cu Olea. Şi seara a plecat. Şi de atunci, într-adevăr, totul a mers bine cu Olea, totul s-a aranjat. Adică nu în sens sexual şi din alea, dar pur şi simplu... şi gata, de-adevăratelea... Iată. Şi iată, tovarăşi, au trecut deja opt ani, iar noi sîntem împreună. Dar lucrul cel mai important – membrul meu după asta a rămas la fel, aşa că lucrul nu constă în asta, iată, uitaţi-vă...

Serioja a pus pe masă hîrtiuţa pe care în timpul povestirii o ţinea în mînă, repede şi-a descheiat pantalonii, şi-a tras în jos chiloţii şi, ridicînd cămaşa, le-a arătat tuturor pubisul, cu păr rar pe el. Deasupra ouţelor minuscule stătea membrul lui albicios, de nouă centimetri, încordat, de grosimea unui deget. Pe căpşorul oval şi roz era tatuată litera E.

În liniştea totală, Serioja, cu o mînă tremurîndă, şi-a ridicat paharul cu vodcă şi a spus:

- Să aveţi o veşnică pomenire, Nikolai Fiodorovici Ermilov...