Ioan Stanomir

Sfinxul rus

Adenium, 2015

De pe celălalt țărm

Enigma rusă

Se poate vorbi, în economia istoriei intelectuale și politice occidentale, despre o obsesie rusă. Prin gigantism și vigoare mesianică, Rusia este unul dintre reperele la care se raportează invariabil spiritul occidental. Trasarea granițelor Europei înseși nu poate fi imaginată în absența explorării acestui vast teritoriu ce sfidează imaginația și impune geografiei o scară cu totul nouă și un peisaj aproape cosmogonic. În egală măsură, identitatea rusă este indisociabilă de acel dialog pe care îl întreține cu o Europă a Luminilor ce devine alternativ obiect de fascinație și obiect de repulsie. Paradoxul rus ține de această dificultate de inserție în spațiul occidental: aculturația produce un clivaj simbolic pe care anul 1917 îl va releva în mod dramatic.

Între revoluție și mistică, între sincronizarea prin saltul în viitor și replierea către o reacțiune ce exaltă rădăcinile unei Rusii autarhice, scindarea intelighenției ruse este unul dintre factorii ce vor modela istoria intelectuală europeană și occidentală. Radicalismul socialist sau slavofil sunt fețele gemelare ale unui spirit în căutarea propriei forma mentis. Expansiunea imperială, în forma ei țaristă sau sovietică, traduce propensiunea unui milenarism care face parte din genomul rus: extinderea granițelor indică neliniștea unei națiuni seduse de fantasmele ei fondatoare.

Cum poți să fii rus

Monumentala sinteză a lui Orlando Figes, Natasha’s Dance. A Cultural History of Russia (Picador, Metropolitan books, Henry Holt And Company, New York, 2003), imaginează o vastă narațiune, care se naște și se organizează în jurul acestei interogații fondatoare: cum poți să fii rus? Convocarea literaturii, ideilor și artelor vizuale este imaginată în funcție de o finalitate precisă, aceea de a cartografia harta deconcertantă a două secole de dileme identitare. Neliniștea rusă, pare să sugereze Orlando Figes, decurge din dificultatea poziționării și dintr-un anume disconfort interior. Schizoidia rusă este cu atât mai dramatică cu cât se suprapune conturului politic al unei societăți ce refuză reforma, în numele unei fascinații pentru încremenirea mistică sau elanul revoluționar.

Titlul însuși al cărții lui Figes trimite deliberat la poziția centrală pe care o deține în canonul rus discursul literar ca formă de articulare identitară. Pasajul din Război și pace în centrul căruia se află o scenă a dansului popular ce îi adună pe nobili și țărani este inseparabil de o nostalgie a originilor pe care educația europeană o reprimă, dar nu o poate elimina. Imaginea memorabilă a dansului popular poate fi citită și ca încercarea de a anula, fie și pentru câteva momente, linia de fractură pe care modernizarea o instituie în cadrul societății ruse.

Erudiția lui Figes recuperează gradual piesele unui puzzle, (re)constituind istoria unei descoperiri de sine. Cultura rusă este învestită cu misiunea de a inventa o pecete identitară care să ofere un blazon națiunii întregi. Reinterpretarea reperelor pe care se fondează identitatea imaginată a Rusiei, de la conceptul țăran până la Moscova ori creștinătatea răsăriteană, conferă artei ruse o centralitate canonică pe care nu o va pierde nici măcar în deceniile de regim sovietic. Scriitorul, pictorul ori muzicianul sunt actorii ce participă la o operă de reconfigurare națională. Vocea lor este, în cazurile-limită, o voce profetică, ce conjură națiunea rusă să revină la un drum drept, abandonând rătăcirile și ereziile.

Populismul și slavofilismul sunt două direcții care se revendică de la surse europene, doar pentru a construi un discurs ce reafirmă într-o manieră radicală și lipsită de ambiguitate unicitatea destinului rus. La stânga, ca și la dreapta, excepționalismul rus este marcat de un complex al originilor sale europene, complex ce explică, în perspectivă istorică, o respingere programatică a moderației ce temperează și domesticește în aria occidentală. Un an traumatic precum 1812, analizat de Orlando Figes, este simptomatic pentru ambiguitatea legatului său: moștenirea sa este și celebrarea unității în jurul unui țar ce întruchipează națiunea, dar și promisiunea unui univers guvernat de o logică occidentalizantă. Mișcarea decembristă și naționalismul dinastic sunt versanții care se desprind din acest trunchi al anului 1812.

În acest roman pe care îl scrie Orlando Figes, un personaj precum cel al decembristului Volkonsky servește ca punte între realitatea documentabilă și ficțiunea tolstoiană. Nobilul patriot care se transformă în revoluționar și exilat, spre a sfârși ca un îndreptar viu pentru radicalii anilor 1860, este, în sine, întruchiparea contradicțiilor ruse. Metamorfoza lui este deconcertantă doar în ochii occidentali. În spațiul autohton, ea este o încercare de a se confunda cu acel strat mitic pe care îl caută, indiferent de nuanțe, mesianicii ruși.

Decembrismul rus este, în cazul lui Volkonsky, un teritoriu din care se ivesc miturile și icoanele ce servesc drept parte a unui panteon. Soțiile decembriștilor, precum Maria Volkonsky, urmează un parcurs exemplar al devoțiunii și suferinței, pe care îl regăsim, în alte ipostaze, și în canonul românesc. Maria Rosetti sau Ana Ipătescu sunt variațiuni pe această temă a curajului feminin. Decembrismul, ca sensibilitate revoluționară, este afin cu marile curente europene.

În această matrice rusă provocată de anul 1812, Pușkin este un paradox, la rândul său. Identitatea sa scindată este cea a unei întregi generații. Inventarea limbii este o operațiune culturală ce o evocă pe aceea a pașoptiștilor sau a lui Eminescu. Între revoluție și naționalism, Pușkin își croiește un drum în care se regăsesc cele ale contemporanilor săi. În Oneghin și în Lenski, ca și în Tatiana, Pușkin adaugă ceva din acest geniu fecundat de contaminarea occidentală.

Sfinxul rus este inseparabil de această provocare continuă și schizofrenică a căutării sufletului rus. Mistica rusă, în literatură și în religie, este o manieră de a afirma unicitatea unui sentiment și a unui univers. Lectura lui Figes asupra lui Gogol, Dostoievski și Tolstoi este una subtilă și atentă la dialectica acestor nuanțe. Există la toți trei o credință rusă, iar la ultimii doi o credință în capacitatea țăranului rus de a fi purtător de dumnezeire. Izolarea istorică a Rusiei alimentează indubitabil această propensiune către filetism, această nemăsură ce atribuie Rusiei și ortodoxiei sale o funcțiune soteriologică, de teofor.

Detașarea cehoviană de această mistică rusă explică și potențialul prozei și al teatrului său de a fi cutia de rezonanță în care se regăsesc vocile altor spații. Eroarea de percepție din cazul Livezii de vișini este doar o parte din această complexitate cehoviană: departe de a fi un cântec elegiac închinat nobilimii, sugerează Figes, piesa lui Cehov este marcată de o tendință ironică neîngăduitoare cu ridicolul și exaltarea paseistă. Mai mult din Cehov este în Lopahin, apostol al progresului, decât în lamentările ce acompaniază plecarea proprietarilor de pe moșie. În alte ocazii, privirea lui Cehov posedă luciditatea de scalpel a doctorului. În Mujicii, el întrevede acel abis de barbarie rurală pe care revoluția din 1917 îl va aduce la lumină, teluric.

Nu mai puțin fascinantă în economia devenirii spiritului rus este metamorfoza pe care o aduce cu sine teribilul an 1917. Exilul și emigrația interioară sunt parte din acest efort intelectual de a opri avansul unei roți a istoriei ce sfărâmă legăturile tradiționale, în numele unui foc purificator. Literatura devine, în cazul Annei Ahmatova, o barieră în calea uitării, fiind obligată, prin însăși condiția scrisului, să depună mărturie atunci când tirania amuțește întreaga comunitate. Sacrificiul unor Osip și Nadejda Mandelștam se cere contrapus demisiilor morale și trădărilor. În acest ceas al încercărilor, demnitatea intelectuală este apărată, căci, pentru a-l relua pe Bulgakov, „manuscrisele nu ard”.

Anul 1917 sfărâmă o lume și face să se nască alegeri și dileme. Îndoielile lui Maxim Gorki sunt cele ale atâtor intelectuali radicali ruși oripilați de țarism, dar și de barbaria bolșevică. Întoarcerea lui Gorki din emigrație este debutul mumificării sale canonice. Proclamat părinte al realismului socialist, Gorki este confruntat cu demonii lucidității: înainte de moartea sa, argumentează Figes, scriitorul pare să înțeleagă natura angrenajului în care a intrat. La fel cum, de pe un alt versant, avangarda rusă descoperă că insurgența nu mai este o opțiune în lumea stalinistă. Locul camerei în mișcare mânuite de Dziga Vertov, al cărui nume este luat de Jean-Luc Godard ca emblemă, este lăsat eroilor exemplari, precum Ceapaev. Conformismul mortificant este capătul de linie.

În cartea lui Figes există un gust pentru ordonarea de vieți paralele. Exilul și supraviețuirea internă sunt imaginile complementare. Întâlnirea dintre Stravinski și Șostakovici este una dintre efigiile memorabile ale veacului rus. Revenirea lui Stravinski nu este aceea a lui Nabokov: pentru acesta din urmă, Rusia de cuvinte este singura în care va mai călători. Sinuciderea Marinei Țvetaeva este punctul terminus al unui parcurs dominat de presentimentul sfârșitului.

În această țesătură de geniu, de izolare și deschidere fecundă se află rădăcinile sfinxului rus. Enigma sa nu se lasă citită, închisă fiind între marginile unei lumi ce își mișcă talazurile, ca un ocean primordial.