Mariana Codruţ

 

Hiatus

Paralela 45, 2015

 

sunt tot timpul în priză:

dacă vineri trebuie s-achit factura la apă, chiar de luni,

îngrijată, îmi spun mereu: am de plătit factura la apă, trebuie

să plătesc factura la apă!

e vorba să merg în vară la Praga? încă din iarnă tot repet: am

de mers la Praga, trebuie să mă duc la Praga!

de aceea, e cum nu se poate mai crud să ştiu că voi muri. nu e

zi să nu-mi zic: am de murit, trebuie să mor!

 

portretul doamnei de engleză

 

1. ochii

mă uit la ceas. doamna tuşeşte în pumn, anunţând: pauză!

închide manualul şi-mi aduce din bucătărie un pahar cu apă.

înainte s-apuc să beau, începe a boci alt dispărut al ei – fiul.

cum l-a despicat nu demult un golan din Iaşi cu o sabie ninja,

de-i atârna inima prin cămaşă ca o pară de sânge. în rochie

de stambă, cu păr lins şi mustăţi, profa de engleză alăptează

în faţa mea cinci pui monstruoşi: părinţii, bărbatul mort de

tânăr, fratele, fiul. toţi smulşi din întuneric să fie hrăniţi. şi

să-i cunosc eu – aşa, cu măruntaiele la vedere, cu venele roşii,

albastre şi verzi mişunând prin casă.

îi atârna inima ca o pară!, chicoteşte mama. cu ochi

strălucitori mă ţintuieşte precum şarpele un pui golaş de

pasăre, pitindu-l îngrozit în fundul de scorbură. mă uit pe

geam. profa trage de guma chiloţilor. ghinion: guma îi scapă

dintre degete şi plici! pe pielea bătrână. tresar şi-o sfredelesc

la rândul meu cu privirea. ea-şi vâră capul cărunt între umeri,

îmi aruncă o ocheadă vinovată şi deschide iar manualul.

2. gura

în iunie, după numai câteva lecţii, doamna de engleză mi-a

propus o călătorie. m-a dus cu autobuzul roşu să-mi arate

frumuseţile Londrei. ea ghid, ea şofer. la viraje, gura i se

răsucea ba la stânga, ba la dreapta. în faţa Palatului

Westminster (mutat în bucătăria ei mirosind a vinete

coapte), a frânat brusc să-mi spună ceva very important: as’

noapte fiu-său a vestit-o că e ok, toată ziua se plimbă cu

bicicleta. boier, ce mai! fain, am zis încântată, unde? cum

unde, cum unde? cine-a mai văzut să călăreşti toată ziua o

bicicletă acolo? acolo eşti chinuit!, se răsti mama iar mustăţile

delicate i s-au cutremurat.

m-am uitat afară. scara de incendiu născuse un ouşor.

încălecând pervazul, am pus piciorul pe platforma de fier şi

l-am luat în mână. coaja de var s-a desprins, lăsând o gaură

cât unghia unui copil. imprudent, gălbenuşul s-a prelins pe

dată în buruieni. doamna îşi smuci gura în fel şi chip, bătând

ca o fetiţă din palme. i-am dăruit ei oul gol de turturică, drept

mulţumire că m-a plimbat prin Londra în autobuzul cu etaj.

 

3. capul

m-am dus la doamna de engleză într-o duminică de toamnă

doar s-o văd (nu mai luam lecţii, adio lux, venise criza). am

pus pe masă plăcintele cumpărate de pe Socola şi-un măr. ea

stătea pe marginea canapelei. după ce i-am povestit ce-am

mai făcut în ultimul timp, m-a întrebat ce-am mai făcut în

ultimul timp. când s-o iau de la capăt, sări ca friptă şi-o

zbughi la trap printre mobilele grele, pufăind (era, desigur,

locomotiva mărfarului cu morţii săi sacri) şi cântând pe nas

bate vântul trestia / mi se scoală chestia. mi-am strâns capul

în braţe ca un homeless iarna ţeava de apă caldă din canal.

văzându-mă, frână brusc. scoase un cuţit din dulap şi curăţă

meticulos mărul. cu colanul cojii la gât, despică două felii

transparente şi mi le întinse, zâmbindu-mi cu milă: na,

mănâncă! lecţia s-a terminat!

 

mică poveste

cine-i femeia mişcându-şi iute-iute mâna pe bulevard cu

câteva minute înaintea miezului nopţii spre micul magazin

cu frigiderele afară şi se întoarce fără sticla pitită în geantă,

întrebându-se disperată cine-i matrioşka mişcându-şi iute-iute mâna

pe bulevard cu câteva minute înaintea miezului nopţii spre micul magazin

cu frigiderele afară şi se întoarce fără sticla pitită în geantă, în timp ce

trece printre maşinile părăsite?

cine-i femeia care, spălată de duşul luminilor de pe alei, intră

în bloc şi urcă, întrebându-se disperată: cine-i matrioşka mişcându-şi

iute-iute mâna pe bulevard cu câteva minute înaintea miezului nopţii

spre micul magazin cu frigiderele afară şi se întoarce fără sticla pitită

în geantă? cine-i femeia care, spălată de duşul luminilor de pe alei, intră în

bloc şi urcă, întrebându-se disperată...?

 

dublul

ori de câte ori mă bucur că am scris un rând care îmi pare că

rezistă chiar şi după ce îl desfac şurub cu şurub, îmi amintesc

de Shakespeare şi mă potolesc. ori de câte ori mă bucur de

căldura soarelui, de o pară dulce şi parfumată, de emoţia vie

care-mi sălbăticeşte inima la cea mai mică invazie din afară,

cineva foarte crud din mine şi cu care mă iau deseori de păr

îmi aduce aminte de zâna bătrână şi pulsul revine la normal.

moartea – un Shakespeare al vieţii mele.

 

juni români,

care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în

timp ce părinţii le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa

peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe

plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături,

pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de

partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii

le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor

bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul

responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor;

care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a

şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să

spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,

ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după

vremea părinţilor lor.