Ligia Dan

 

Metonimiile morţii

 

Tracus Arte, 2015

 

 

Orbii

In memoriam Alexandru Mușina

Chiar nu ați înțeles, nici acum,

că toate camerele casei voastre se vor goli, rând pe rând,

precum ochiurile uscate ale unui fagure?

 

Cum de sunteți atât de orbi încât să nu vedeți cea mai glorioasă clădire din oraș,

înconjurată de brazi înalți, plantați expres „pentru a întreține iluzia vieții”,

în jurul căreia se rotește un trenuleț ca un vierme verde?

 

Voi nu știți că aici e o lume antifonată

cu perne albe

a cărei promisiune o purtăm în carne?

Aici pulsul îți bate în gât,

pungile în care te scurgi încet

atârnă grele pe lângă paturi,

iar privirile prăfuite te fixează din niciunde.

 

Bolnavii din salonul de pe partea stângă

sunt prinși într-o cursă de cai.

Pariezi pe cel mai slab,

monitoarele piuie și,

la fiecare schimbare a zigzag-ului de pe ecran,

cu haina udă, lipită de spate,

cu gura scrum,

te balansezi în pantofii ce-ți par acum

mai mari cu un număr.

 

Boala e obscenă.

Toate pudorile s-au dus pe apa sâmbetei.

Și stai în Pampers ca un zeu cu bancnota de 5 lei în cartea de rugăciuni –

dacă mai ești suficient de norocos încât

s-o mai poți strecura în buzunarul

infirmierei care urmează să te schimbe.

 

Afară e atât de cald…,

zambilele au înflorit…,

doi se înjură într-un giratoriu,

comercianții își fac calcule,

o individă trece țanțoșă cu ochelarii ei de firmă

și vorbește tare la un telefon cât o hartă.

Îți aprinzi o țigară

și aștepți semnul acela.

 

Ca pe-o bombă.

 

 

 

Besame, besame mucho

„De șapte zile stau vopsită ca o mireasă

și vorbesc în fața oglinzii”.

(Mariana Marin)

 

Erai atât de aproape de mine.

Orașul meu

te așteptase cu toate păpădiile și antenele înflorite.

Orașul meu

își renovase toate porțile pentru ziua în care vei veni tu.

Eu

am pus la bătaie toate economiile mele

și mi-am cumpărat primul meu Sutien Nou de la Jolidon.

În sfârșit unul temeinic (aleluia!), nu la mâna a doua.

 

De la un balcon se auzea:

Besame(ee),besame mu(uu)cho(oo)
Como si fuera esta noche la ultima ve(ee)z,

iar pe gardul din spate era scris cu cretă colorată:

„Dă-mi inima ta”.

 

Jos, pe asfalt:

Polar Bear egal Urs Polar.

 

Știi…

îmi pare atât de rău că am uitat geometria.

Și acum mai visez că nu mi-am luat bacalaureatul la matematică

și mă trezesc îngrozită.

 

Poate că ar trebui să merg la meditații…

 

Și știi de ce?

Pentru că erai atât de aproape de mine

încât dacă

umărul tău stâng

și

umărul meu drept

ar fi fost uniți printr-o linie imaginară

– „deci, acum trasăm o linie dreaptă, copii” –

și

dacă

umerii noștri

s-ar fi întâlnit în punctul acela imaginar

– „copii, în continuare, se notează punctul cu C” –

în acel nod al spațiului maximal simetric

s-ar fi produs cataclisme,

clima pământului s-ar fi schimbat

și am fi suflat în ulcică înainte de a bea

apa ghețarilor topiți

care ne-ar fi ajuns până di(iii)ncolo de genunchi…

M-am cercetat cu maximă severitate în oglindă –

de șapte ori

înainte de a fi ieșit din casă –

pentru că erai atât de aproape de mine…

De șapte ori

în căutarea imperfecțiunilor

care doar ție îți plac atât de mult.

Frumos ambalată („ca un cadou!”)

m-am așezat pe marginea patului

și am așteptat

un semn…

Anotimpurile s-au rotit pe deasupra mea ca un roi de albine,

s-a făcut primăvară, apoi vară, apoi toamnă și iar iarnă.

Cotoarele cărților abia dacă mai puteau urmări

servele acestui meci de tenis –

vară-toamnă,

primăvară-iarnă –

jucat în carnea mea

transformată în zgură.

Acum stau pe-o bancă,

cu fruntea în jos,

și privesc o furnică

ce duce-n spate

o bucată de pufuleț. Și jumătate.

Firește,

e grăbită,

e grăbită

– căci la ea „în mușuroi

nu e timp pentru zăbavă” –,

iar,

în balconul de unde se aude

Besame(ee),besame mu(uu)cho(oo)
Como si fuera esta noche la ultima ve(ee)z,

stă o femeie,

cu fruntea în jos,

și se privește într-o oglindă

pentru

o altă

penultimă oară

înainte de a ieși din casă.

 

 

Avem un dormitor feng-shui

 

A început să plouă în patul nostru matrimonial.

Tot mai des fumăm sub averse.

 

Avem un dormitor feng-shui.

Patul nostru matrimonial

este înconjurat de patru trupuri de ceară

cu pulpele pline de noduri care sprijină cu palmele

cele patru colțuri ale tavanului inexistent

încât s-ar putea spune că dormim într-o vârtelniță.

 

Aer, apă, foc, pământ

îmi plouă în vene.

E o ploaie formată dintr-un unic strop –

pic! –

ce se aude de parcă ar cădea într-o găleată de plastic –

pic!

 

Privite prin pic-ătura aceasta,

mâinile mele par atât de lungi

încât dacă le-aș întinde aș ajunge cu ele peste ocean

și aș răsuci trabucuri prin Cuba.

 

Pic,

în venele mele e atât de bine,

pic,

în venele mele e tare frumos.

Aici sunt case roșii cu acoperișuri albastre,

iar terenul din spatele caselor este proaspăt arat –

pic! –

încât vezi bine…sistemul de irigații funcționează im-pi-ca-bil

și, chiar dacă e alimentat de acest unic strop,

am putea spera la o recoltă bună.

 

Pic!

A început, din nou, să plouă în patul nostru matrimonial –

degeaba plătești taxe și impozite

te plouă în mijlocul patului, domnule!

 

Se pare că sunt meteo sensibilă.

Nervii mei legați cu ace de siguranță au devenit

o armată indisciplinată care și-a jucat toate jetoanele la ruleta oloagă

crescută în mijlocul patului nostru.

 

Pic.

Plouă…

Fumez…

Firește…trabucuri cubaneze,

căci am avut grijă să-mi aduc de peste ocean o cutie.

 

Ce frumos plouă! Ce frumos fumez!

Sunt o vestă de camuflaj care se plimbă prin casă

și împinge cu burta dezumflată lumina becului

ca pe un cărucior în supermarket.

 

Crengile mele dinspre șosea s-au golit de frunze…

cred că ar fi bine să curăț tălpile scaunelor de noroi

înainte de a le aduce în casă.

 

Pic,

s-a înserat în patul nostru matrimonial…

Privesc cerul.

E un scutec ars spre care îmi înalț credința rahitică.

În seara aceasta e (i)luminat de-o sferă de gheață

cu însemne chinezești.

Ai putea zice că e o lună de gheață.

O lună de gheață Made in China.

 

P i c.

P o c.

Râsul meu pocnește ca o vânătă coaptă.

 

Pe canalul mezzo era jazz

 

„Eram prinși într-o furtună rusească de sentimente”.

A.

 

Pe Mezzo era jazz.

Umbrele noastre se alergau pe pereți,

iar atunci când se întâlneau în dreptul jaluzelelor

se lipeau una de alta atât de tare până când deveneau palide.

 

De afară se auzeau țipete.

Voci stridente plesneau o minge albă-spartă,

fumul țigărilor se insinua lent în țesătura

hainelor care ni se încâlciseră

 

între timp…

 

pe Mezzo era jazz,

iar prin strungăreața largă a solistei ai fi putut vedea până departe,

(până prin Africi),

umbrele noastre amestecându-se printre zebre îngrozite,

hăituite de lei.