Nicolae Coande

Nu m-au lăsat să conduc lumea

Casa de Editură Max Blecher, 2015

 

 

Cu mîinile îngheţate

 

Am trăit în vremea mai multor cenzori și nu am știut. Nici

Iisus n-a știut poate nu citea jurnalele epocii. Imagini cu el nu avem

nu avem nici măcar o carte poștală

dar se spune că era capabil să liniștească vînturile de pe cerul

Capelei Sixtine

și a-ndrăznit mai mult decît era permis unui neplătitor de taxe.

Inima lui se înnoia pe măsură ce îmbătrînea sub cuţit.

Haine trase la sorţi – să mori în sărăcie la Ierusalim?

Stai în praf cînd vrei să vorbești cu oamenii. Lucrează cu ei

niște pîine prinde bine oricui.

Am băut un pahar de vin alături de femeile mele – le-am simţit

transpiraţia gîndurile întunecate și inima voioasă – iar ele nici n-au clipit.

Lipsa de speranţă face poezie dar nu una prea bună.

Putem vorbi și despre asta dar acum aș vrea să te întreb

dacă ai gustat din carnea ei vie

cît bei un pahar viaţa a și trecut în fotografii

aerul din jurul buzelor șoptește încă o vreme

nimic din mirosul rămas nu spune că a fost vreodată

temperatura lumii nu se modifică.

Ascultă norii și unica mare de pe pămînt. Putem încerca să tăcem

cu mîinile îngheţate în jurul unui pahar cu cenușă.

 

 

Impostura

Ei cred că te poţi retrage în natură să scrii

cum ai desface o conservă cu poezie în singe

dar impostura e veche.

Dichtung&Wahrheit – în Epoca Aldi

sînt ghiocelul ce-și aprinde ţigara la ieșirea din ţară

în Spreeathen Führerul își scutură luna din păr

nehotărît între două femei palpez ficatul metaforei

ochii nu pot privi în ochi toată viaţa

o floare de măr.

Duminica e o măcelărie de unde cumpărăm parfum

de-atîta pace germana vorbește singură prin gări –

dacă ar putea ţiganii ar fura soarele.

Tăcută ca o ţiglă pe casă a crăpat vara.

 

 

Buzunarul

Tu crezi că un mare critic poate înţelege un poet atîtica?

Lumina dintr-o catedrală are habar cum își trage sufletul

ciuperca de pe lemnul crucii care L-a îmbrăţișat?

Ce este adevărat în diapazonul său pedant, episcop ambulant,

în adecvarea măreaţă de satir precaut în infirmeria

cărnii, a maţelor, atent la virgula dintre cap și sentiment?

Știi, preţul nu e pentru toate pungile, pentru hămesiţi.

Nu costă prea mult, inhalăm creiere, lipăim nervi, am plătit

și plătim pentru un pacheţel bine făcut, rafturi rînduite cu vicii –

tu crezi că un mare critic are grijă să șteargă sîngele pe hîrtie?

Lîngă hala de maţe o pisică soioasă îmi face cu ochiul,

ruina vieţii ei îmi străpunge ficatul,

gol pușcă, acoperit cu-n buchet de florile cîmpului

trec printre oameni decent îmbrăcaţi –

femeile sînt atente la grădini, bărbaţii la gardurile care le închid.

Crezi că putem vorbi unul cu altul?

Mi-e dor de un pahar de vin băut cu un sărac, plătit

din buzunarul nostru comun.

 

 

Îngerii proști

Nu era epoca noastră. Ne-au momit cu o jucărie de cîrpe,

un joc sportiv între băieţi, figuri fără înţeles,

inacceptabile cantilene, deja învechite suluri de aer

în sticle unde duhul era absent. Plictiseala ne omora.

Nu era epoca noastră. Zîmbetul și duioșia, mereu aceleași

constelaţii pe chipurile noastre șterse –

mîndri și îndrăgostiţi nepăsători la toată zgura,

la pumnii pe care sufletul îi încasa

cu o naivitate ce făcea din noi îngerii proști ai unui zeu

atît de tînăr și nepriceput

că l-am iubit chiar și atunci cînd complota cu ei să ne umilească

pentru că am îndrăznit să credem că vom fi

furnicile îngîndurate care-i vor duce trupul greu în soare

atunci cînd lumea va îngheţa.

Omul nu s-a născut încă:

un boţ de lut cerșind altei arătări de lut.