Adriana Carrasco, Dezmembrați

Casa de Editură Max Blecher, 2015

(în traducerea lui Claudiu Komartin)

 

Legiune

Mi se spune că poeziile mele par

scrise de mai mulţi poeţi, de mai multe

voci care se ridică și coboară în

întuneric, ca mâinile dirijorului atins de Alzheimer,

pentru că fărâmiţarea limbajelor a-nceput

și extincţia este aproape.

Foarte bine.

Mă voi semna Legiune și voi intra

într-o turmă de porci. O să ne distrăm de minune,

eu și vocile mele căptușite cu șunci și grăsime

din belșug. O să ne ungem ţâţele și o să

guiţăm până la ziuă pe străzile tale,

Ciudad de México.

Atunci să văd care dintre voi, poeţi de doi bani

și fii de curve zgârcite, o să aveţi curajul

să mă scoateţi de-acolo.

 

 

Vacuum

Învinșilor li s-a lăsat poezia.

Femeile nu au drept la recurs.

Obișnuita pendulare între umilință și furie.

Atâtea orfelinate ale durerii (și iarăși micuța sfântă

devine totuna cu Marea Stricată)

acolo Florencia o mai duce o vreme gemând în dialectul

victimei

de care orice pește se poate dispensa în

mai puțin de 30 de secunde.

Pentru orice nevinovat există un pește el poate să

renunțe la tine dintr-o mișcare –

un glonț între ochi și gata.

Toate suntem fiicele tale Clarice Lispector

unele mai curând puternice altele

mai degrabă neputincioase.

Trăind la marginea vieții, cu nebunii, cu ciuruiții, cu

cei lăsați de izbeliște

recunosc sunt ciudată în o mie de feluri deși am toate

zgârciurile la locul lor

cum să-ți spun că mă simt? – ca un castor când se rupe digul

ca o mănușă de matador sfâșiată

fâlfâind în coarnele taurului Pajarito.

Dacă voi fi mai curajoasă, atunci voi fi

în sfârșit liberă? Pântecul meu e o stâncă, nimic nu

va mai pătrunde acolo, mi-am promis

iar apoi am realizat că bunul-simț ar trebui să mă împiedice

să spun așa ceva.

Și totuși naturii i se rupe de bunul-simț

naturii i se rupe de tot – dovadă că omul e încă îngăduit.

Pentru impotenți s-a inventat pompa cu vid,

un dispozitiv care ar trebui să ajute un penis jalnic

să fie pentru câteva minute mai puțin

jalnic.

(În pompă şi în jurul penisului se va crea un spaţiu vid. Sângele va fi atras în penis, unde va fi menţinut, datorită condiţiilor fizice create artificial. După ce se aspiră mai mult sânge în penis, se va ataşa un inel special, cu rol similar unui garou, care împiedică sângele să se reîntoarcă în circulaţia locoregională. În acest fel se va crea senzaţia de erecţie.)

Deșteptul de Manuel spunea că în asta e o experiență

estetică începuse deja să citeze din câțiva gânditori

de seamă ai noului val.

Să fac haz? Să mă-nduioșez? Să mă dau

cu capul de pereți fiindcă eu nu voi fi niciodată în stare

să trăiesc o asemenea experiență estetică?

Inocența animalică și înduioșătoare a bărbatului

atunci când nu i se poate scula.

Ce ar mai fi de zis după asta? Unii sunt dependenți de México,

alții de pompele lor. Cam atât.

Ceea ce e aici nu e-aici să rămână.

Ceea ce-i flasc va fi aruncat în vid. Nici sfinții părinți

nu ar fi putut s-o spună mai bine.

 

arte poetice sugrumate

hârjoană exasperată, catran, perforații

când totul este lichefiat și simțurile presimt

mușcătura, apoi sar în lături

jignite,

ca un câine lovit cu bocancii în burtă

răspund cerinței de a corespunde, la ce bun

să maschez reapănul, în

camere umede se declanșează implozii, ceva se

înghesuie în mine puțin și dispare, semn

că mă aflu în casa natală, neagră

ca adevărul, neagră ca răzbunarea, erori

îngăduite pentru a proteja

menstrele, degeaba fereala și fardurile, sunt

îmbrâncită în calea odihnei, atât, o vâslă

să țină eroina la suprafața

aceleiași drame trăite neutru de-acum, hârjoană

exasperată, catran, perforați

nu crâcnesc, îmi smulg pielițele pentru că s-ar

putea declanșa iar, prin zid

fără zgomot se ascute melancolia,

arte poetice sugrumate, îmi vine să mă târăsc

în căutare de noi motivații

câtă carne aș putea să mai bag în mine, cât din ea

ar putea să fie chiar vie

rușine și izolare, uneori greață

pentru că nu sunt frumoasă și nu scriu cu pizda

și fața mea mamei nu îi mai spune nimic.