Cristina Cîrnicianu
Faţa tandră a infernului
Grinta, 2014
returnat
aici
mă simt bine
cu mâinile pe genunchi
aştept o nouă comandă
acum ştiu unde mi-e locul
aici
mă simt bine
cu mâinile pe genunchi
elefanţii fac piruete sub lumina
caldă a reflectoarelor
dumnezeul aplauzelor
roteşte în sens invers
speranţele
spăşit
aici
acum
o iau de la capăt
cu mâinile pe genunchi
aştept o nouă comandă
prin fanta asta subţire
trece
ultima rugăciune
nicicând păpuşile
atârnate în ştreanguri
n-au transmis
mai multă
pasiune
[expresia uzată a moralei]
mi-am tăiat unghiile
mi-am lustruit pantofii
am ceva de vândut
pe bani puţini
însă pe termen lung
o călătorie în care boala sau
expresia uzată a moralei
nu mai mişcă nimic
în zona de est a cartierului
există şi acele zile de vară
scăpate de sub control
când am senzaţia că un mort în bermude
mă plimbă în lesă
ca pe-o maimuţă pe marginile
unei gropi cu deşeuri menajere
când a furat-o era foarte mică
i-a legat picioarele şi a cărat-o în spate
luna strălucea în botul ei umed
în ochii ei umezi
în limba ei umedă şi aspră
cu care îi spăla sudoarea pe tâmpla dreaptă
a dus-o undeva departe
dincolo de zona unde Înotul este interzis!
dincolo de Zona Nudiştilor
un timp i-a mai dat lapte de la mă-sa
o mulgea pe furiş fără să ştie vecinul
apoi
când a înţărcat-o
aduna algele aduse de valuri şi ea nu riposta
încă îi mai plăcea să se joace cu el
îi punea capul în piept
şi-l împingea până atârna jumătate afară
apoi îl agăţa de cămaşă cu coarnele şi-l trăgea înapoi
sau îi lingea părul până i se făcea precum casca unui înotător
iar el a avut grijă să-i construiască
un sistem de jgheaburi
prin care lichidul verde fosforescent curgea
peste stânci
resturile le arunca undeva la soare, după ce se uscau
le folosea ca îngrăşământ
astfel grădina lui din sat semăna cu un mic Lyon
în zilele Fête des Lumières
pătrunjelul avea frunze fosforescente
cartofii, zmeurii, căpşunii, murii
totul era fosforescent
trandafirii de pe alee
arătau precum luminile de ghidare ale unui aeroport
noaptea farul semăna cu lampa de veghe din camera unui copil
marinarii gândeau că s-a mutat acolo
vreun scriitor singuratic sau vreun cerşetor
spaţiul în far devenea însă din ce în ce mai îngust
abia mai reuşea să intre
în ultima vreme hrana i-o aducea cu ajutorul unor scripeţi
uneori urca şi el pe scara exterioară ca să-i mângâie botul
sau să se lase lins până când i se făcea părul precum casca unui înotător
apoi inevitabilul avea să-şi ceară tributul
ochii ei nu mai puteau fi văzuţi
precum ochii unei pisici uriaşe în întuneric
părea că doarme
burta ei cu piele subţire lăsa să i se vadă mii de nervuri
ca-n sânii unei lăuze plini până la refuz
gata să crape