Anca Vieru, Felii de lămîie (povestiri)

Editura Polirom, 2015

Din Veneția cu drag

A mask tells us more than a face

Oscar Wilde

- Asta mi-am dorit dintotdeauna, să petrec luna de miere la Veneția și să trimit tuturor vederi cu Canal Grande. Îmi și închipuiam cum o să le scriu și o să închei cu ceva gen „din Veneția cu drag”.

Andra puse ceașca de cappucino pe masă și urmări cu privirea gondola care trecea prin fața lor. Dincolo de Canal Grande cupola bisericii Santa Maria della Salute decupa cerul albastru exact ca în pliantele de la agenția de turism.

- Uită-te și tu la peisaj, ce tot faci la telefonul ăla?

- Imediat, doar să pun și poza asta pe Facebook.

Andra își scoase ochelarii de soare și se întinse spre el ca s-o vadă.

- Nu și pe asta cu arlechinul, statuile vii mă sperie. Uite, mai bine poza cu Piața San Marco și porumbeii. Îmi place cum îmi stă părul.

Se lăsă pe spate cu un zâmbet ușor. În fața cafenelei strada fusese invadată de un grup de turiști gălăgioși, cu aparate de fotografiat atârnate de gât și cu pălăriuțe ca niște plăcinte galbene, toate la fel. Ghidul lor, ceva mai în față, ținea pentru recunoaștere o umbrelă mare de același galben lămâios și le vorbea într-o engleză cântată, cu accent italian.

Dani puse telefonul pe masă și-și aprinse o țigară. O rază de soare, strecurată prin fantele copertinei, îi desena dungi luminoase pe obraz. Andra sorbea încet cafeaua, privind dâra de spumă albă lăsată de un vaporetto pe Canal Grande. Clipocitul apei, amestecat cu zumzetul de voci, cu țăcănitul aparatelor de fotografiat, îi dădea o ușoară stare de toropeală.

- Mi-e cam somn. Nu m-ai lăsat deloc să dorm.

Ea nu fuma, dar întinse mâna după țigara lui și trase un fum. O rază de lumină fulgeră pe micuțul diamant de pe verigheta ei când îi înapoie țigara. „Așa e de bon-ton”, scria în revistele cu sfaturi pentru viitoare mirese, „verigheta ta să aibă un diamant micuț, a lui să fie simplă”. Cu arătătorul de la mâna dreaptă pipăi verigheta și micuțul diamant, într-o mișcare devenită tic.

- Nu știu de ce mi-am amintit dintr-odată ce povestea mama ta de luna lor de miere la Cheia, cum au stat în fiecare zi la coadă la cafea. Mi se pare tare trist.

Dani suflă fumul cu un aer plictisit.

- Pff, m-am săturat de povestea asta. Așa era atunci. Și de fapt cred că le-a plăcut, doar nu i-a obligat nimeni să stea la coadă. Îmi închipui că-i amintirea cea mai frumoasă din luna de miere, altfel n-ar fi povestit-o întruna.

Andra se aplecă spre el și-l sărută ușor pe ureche.

- Degeaba spui tu, sunt sigură că au și alte amintiri. Doar atunci a rămas mama ta însărcinată.

- Hmm… Dani se strâmbă. Cafeaua a fost realizarea, puteau face copii oricând. Asta spuneau mereu. „Cafea pentru un an, am luat cafea pentru un an.” La toate petrecerile, la toate ocaziile era povestea lor favorită. Cred că după revoluție au regretat că nu mai interesa pe nimeni.

- Hai că exagerezi.

Luă telefonul lui și începu să butoneze.

- Ce de like-uri au dat deja la pozele noastre… vezi că ai și un mesaj.

Dani se uită la mesaj, iar ea rămase cu privirea la Canal Grande pe care trecea un alt vaporetto. Zâmbea ușor. Ce zile minunate… Diminețile lenevoase în minuscula cameră de hotel de la etajul patru, fără lift, dar cine are lift la Veneția? Și apoi ce contează că n-ai lift, când deschizi geamul și auzi clipocitul canalului, vezi micul pod cu trei trepte și balustradă de fier forjat, casa de vizavi cu două statui de îngeri sub acoperiș, unul cu o aripă ciobită pe care se așază mereu porumbeii, ferestrele cu obloane de lemn și cu perdele cu arabescuri complicate. Apoi plimbările pe străduțe și canale, apa strălucind în toate nuanțele de albastru și verde, Piața San Marco cu dantelăria de arcade și coloane, cina elegantă la Cafe Florian cu orchestra de coarde și cu chelnerii spilcuiți. Și nopțile, sunetele nopții la Veneția, atât de diferite de vacarmul zilelor. Clipocitul apei, fâșâitul vâslelor când trecea câte o barcă pe canalul îngust, țăcănitul tocurilor pe pod, câteva acorduri de pian aduse de vânt. Sunetele dragostei și ale fericirii.

Și când te gândești că fusese cât pe ce să se despartă de Dani acum câteva luni…

Se cunoscuseră cu mai puțin de un an în urmă, când ea se angajase la compania unde el lucra deja de câțiva ani. Dani era șef de proiect, ea lucra la marketing. Fusese dragoste la prima vedere. În nici două luni s-a mutat la el și toată lumea a fost de părere că sunt perechea perfectă. Frumoși, deștepți, ambițioși. Viitorul era al lor.

Și atunci, fără vreun motiv anume, au început visele. Când se trezea dimineața rămânea cu o teamă neînțeleasă pe care n-o putea explica, în fond visele n-aveau nimic neliniștitor în ele.

Un orăşel cuminte de deal, de unde în zilele senine se văd munţii. Camera bunicilor, cu o canapea micuţă pe care ziua bunica stă şi tricotează, iar seara o trage ca să poată dormi. Pernele brodate de bunica, măsuţa de cusut, teancurile de reviste cu modele de pulovere, covorul uzat și traversa cu dungi verzi așezată peste el ca să nu se murdărească. Şi vitrina plină cu minuni, trebuie să se ridice pe vârfuri ca să le vadă: bibelouri cu păstori şi balerine, două pisicuţe, iar în centru, așezate la loc de onoare, ceşcuţele de cafea. Ceşcuţele sunt foarte vechi, bunica le are de la mama ei, care şi ea le-a primit de la nu-se-ştie-cine. Dintr-un porţelan extrem de fin, uşoare ca o spumă, ai zice că nu ții nimic în palmă. Crem, cu bordură aurie, cu picturi delicate înfățișând doamne din epoci de demult. Bunica îi spune mereu că ceşcuţele vor fi cadoul ei la nuntă. Surioara ei mai mică se bosumflă și atunci bunica îi arată caii. Şi ei sunt la fel de frumoşi. Doi cai de porțelan înalți cam de un cot, unul alb și unul negru, așezați față în față pe vitrină și ridicaţi pe picioarele din spate. Caii vor fi cadoul de nuntă al surioarei.

Andra era singură la părinți și crescuse în București. Și nu-și amintea să fi văzut vreodată un interior ca cel din vis. Își închipuise mereu că visele sunt nebuloase și eterice, dar ale ei aveau atâtea detalii că ar fi putut să deseneze camera, covorul uzat și traversa cu dungi verzi, caii de pe vitrină, ceșcuțele. După un timp s-a obișnuit, visele nu-i mai păreau ciudate și, oricum, n-aveau legătură cu ea sau cu oamenii pe care-i cunoștea. Apoi au început să se schimbe.

…băiatul cel înalt, mâinile lui cu degete lungi, vârtejul de pe ceafă pe care nu se poate abține să-l mângâie, senzația aceea de leșin când îl vede, oare asta să fie dragoste, da, cu siguranță este dragoste, atingerile lui, la început timide ca niște adieri de vânt, apoi îmbrățișările, îmbrățișările…

Ce ciudate i se păreau visele astea, ca și cum l-ar fi înșelat pe Dani, se uita la ceafa lui și-l întreba „tu ai vreun vârtej pe aici?”, Dani râdea, „ce-ți veni, am vârtejul din creștet”, o săruta și ea uita visele ciudate, se cuibărea lângă el și ajungeau să facă dragoste și diminețile, „așa nu se mai poate”, Dani râdea iar și o săruta, „o să întârziem la serviciu, ar trebui să ne sculăm mai devreme”, era minunat, se iubeau atât de mult, îl iubea atât de mult și simțea că și el o iubește. Și atunci au început celelalte vise.

…ușa se deschide, îl vede și vrea să fugă în dormitor, el o apucă de braț, „lasă-mă”, degeaba îi spune, o împinge la perete, răsuflarea lui miroase a vin, ochii îi sunt injectați, străbătuți de vinișoare roșii, îi ridică fusta, „nu aici, te rog”, o împinge la perete, „mama, mama”, o mânuță încearcă să ajungă la mâna ei, el îi dă drumul doar cât să închidă copilul în camera lui, apoi o îmbrâncește iar la perete, „mama, mama” se aude din cameră, mânuțele mici bat în ușă, mâinile lui o izbesc de perete, nu scoate niciun sunet ca să nu sperie copilul, îi țiuie urechile, aude ca prin vis zgomotul de cești sparte de perete una după alta, mânuțele care bat în ușă, o mână o ține strâns, dar cât rău poate face o singură mână, „mama, mama”, calcă desculță pe cioburi, din nou două mâini care o târăsc în dormitor și o trântesc în pat…

Diminețile care urmau viselor erau îngrozitoare, nu înțelegea de unde vin și de ce, nu-și amintea niciodată fața lui din vis.

…mâinile astea cu degete lungi, cum se transformă deodată în pumni care lovesc, lovesc, degeaba fuge pe scări, aleargă pe străzi, se împiedică și aleargă iar, ar vrea să fugă departe, dar mereu ajunge de unde a plecat, toate străzile se termină în camera…

Aici se trezea, groaza era prea mare, o perioadă rămânea undeva la granița dintre vis și realitate, se uita în oglinda din baie și căuta urmele de pumni, abia când lumina crudă de neon îi arăta fața albă, înspăimântată, dar albă, abia atunci înțelegea. Dani venea după ea și o mângâia, dar ei îi revenea frica, se temea de degetele lui lungi, le dădea la o parte, „nu, te rog”, erau doi străini care, cu doar câteva ore înainte, fuseseră atât de fericiți, de ce oare visele apăreau numai în nopțile în care făceau dragoste, nu înțelegea și-i era frică. La lumina zilei se schimba însă totul, el n-avea nicio vină, totuși nu îndrăznea să-i spună ce visează, dac-o întreba îi zicea că nu-și amintește, el nu înțelegea, devenise gelos, „ai pe cineva”, nu, nu, dar cum să-l convingă, nici nu știa dacă vrea să-l convingă. „Să ne despărțim”, într-o dimineață i-a zis asta aproape fără să-și dea seama, pe urmă s-a speriat singură, cuvintele odată rostite deveniseră independente, ar fi vrut să le ia înapoi, dar nu știa cum. El a plecat fără o vorbă, apoi toată ziua de așteptare, telefonul lui era închis, disperarea că l-a pierdut o sufoca, nu putea plânge și lacrimile o ardeau pe dinăuntru. Dani s-a întors seara și nu i-a spus nimic, a dezbrăcat-o, nasturii zburau în toate părțile, „n-am să te las să dormi toată noaptea, așa n-o să mai visezi”.

Și din acea noapte n-a mai avut visele.

Simțeau amândoi că se schimbase ceva, că au trecut pragul de la care nu se mai pot întoarce, viitorul era unul singur și Dani a cerut-o în căsătorie. „Deja?”, s-au mirat toți, „cine se mai căsătorește acum la 23 de ani?” Da, dar el avea cu șase ani mai mult și oricum nu le-a păsat de ce spuneau prietenii, iar părinții ei au fost de acord, mai bine așa decât concubinaj. Apoi Dani a dus-o în vizită la ai lui. Știa că nu e prea apropiat de familie, chiar avusese impresia că se jenează cu ei, „ai mei sunt oameni simpli, sper să nu te simți prost acolo”, îl iubea cu atât mai mult când se gândea ce ambițios fusese ca să răzbată singur.

Era emoționată în ziua de început de toamnă în care i-au vizitat, părinții lui au primit-o frumos, dar primul lucru pe care l-a văzut când a intrat în micuțul apartament a fost vitrina pe care tronau doi cai de porțelan înalți cam de un cot, unul alb și unul negru, așezați față în față și ridicați pe picioarele din spate. Aproape că nu i-a băgat în seamă pe părinții lui în graba de a se uita în vitrină să vadă dacă ceștile, dacă ceștile… Înăuntru nu erau decât bibelouri banale și niște cești de cafea simple, cumpărate de la supermarket. Făcea cu greu față conversației, gândurile ei se zbăteau în jurul vitrinei, al cailor și al ceștilor absente, până la urmă a zis ceva despre vitrină și cai, Dani i-a răspuns plictisit, „ce ți se pare așa interesant, găsești vitrine ca asta în toate casele, se făceau în serie la fabrica de mobilă din oraș, și caii o să-i vezi, poate nu chiar în toate casele, dar în destule, erau marca bunului gust”. A răsuflat ușurată, dar a tresărit iar când el a completat, „caii erau ai mătușii, sora mai mică a mamei, i-a lăsat ei când s-a stabilit în Spania”, dar nu, nu, zâmbetul lui ironic a liniștit-o din nou, o familie de oameni cumsecade, fără legătură cu visele ei.

Dani băgă telefonul în buzunar și se apropie de ea s-o sărute.

- Signora, mergem să vizităm Palazzo Ducale?

Răsuflarea lui o gâdila pe gât, atingerea lui o făcea să uite tot ceea ce ar fi putut s-o îngrijoreze vreodată.

- Știu și eu… s-o lăsăm pe mâine, mai bine ne mai plimbăm pe străduțe, poate găsesc magazinul cu pantofi.

În fiecare zi se rătăciseră, „hărțile astea nu sunt bune de nimic, și indicatoarele de străzi parcă sunt puse la mișto, uite cum scrie pe zid, către Ponte di Rialto, dar săgețile arată în ambele direcții”, „lasă”, Dani era cel cu orientarea, „de rătăcit nu ne rătăcim, toate drumurile duc la Canal Grande”. Ce zile minunate, se sărutaseră prin toate gangurile și pe toate podurile, făcuseră poze prin toate cotloanele, serile ajungeau frânți la hotel, dar nu mai găsiseră magazinul cu pantofi.

Plecară de la masă ținându-se de mână. Vântul ușor făcea să-i fâlfâie fusta, zâmbi uitându-se la cuplurile din gondole, se plimbaseră și ei în prima zi, apoi Dani pusese poza cu gondola pe Facebook și toată lumea comentase, „porumbeilor, ce vă invidiem”.

Of, dar străduțele astea sunt atât de încurcate, cum te îndepărtezi de Canal Grande, cum te rătăcești.

- Asta e, ai rămas fără pantofi.

Drept consolare o sărută în fața unui chioșc cu gelatto, apoi fiecare își luă câte un cornet, pe urmă se sărutară iar, buzele lui aveau gust de cireșe, ale ei de ciocolată, „ce combinație”, parcă niciodată nu simțise leșinul ăsta, se topea toată de dragoste.

Se opriră la un magazin cu suveniruri, Dani alese câteva ilustrate cu Canal Grande și-i făcu cu ochiul.

- Parcă am văzut pe undeva pe acasă o vedere din luna de miere a alor mei, scriseseră ceva gen „din Cheia cu drag”. E bine să păstrăm tradiția familiei.

Îl înghionti, ce plăcere avea să-i strice cheful…

- Apropo, ieri când am vorbit cu maică-mea, mi-a zis că ți-a pregătit caii. Ți-i face cadou. Se strâmbă. Dacă n-ai avut de lucru, acum ne-am pricopsit cu ei, să te văd unde-i pui. Îmi și închipui cum o să-i scoți repede din fundul unui dulap când o să vină în vizită.

Dani plăti ilustratele și ieșiră din magazin.

- Zi mersi că nu mai au ceștile, cu alea ar fi fost și mai și.

Rămase parcă suspendată.

- Ce cești?

Din nou tonul plictisit.

- Niște cești de cafea moștenite de mama de la bunica, străbunica, nici nu știu. Erau supervechi. Mă rog, or fi fost de valoare, nu știu. Pe mine mă terorizau să nu cumva să le sparg, ai grijă, nu te împinge, nu zgâlțâi. Noroc că le-a spart tata.

Aerul i se părea deodată sufocant, iar cuvintele țâșniră singure:

- Cum le-a spart?

Dani dădu din umeri.

- Nu mai știu. Cred că la un revelion, parcă așa spunea mama, era spre dimineață și toți se amețiseră. Tata ducea tava cu cești și s-a împiedicat. Îți dai seama, la cât de vechi erau, s-au făcut țăndări. Îmi amintesc vag ce tărăboi a fost…

Putea din nou să respire, dar tot mai simțea nevoia să afle.

- Cum arătau?

- Ceștile? Niște cești. Nu mi le amintesc, eram prea mic.

Dani se opri la o vitrină cu telefoane mobile.

- Hai că intru puțin aici.

Andra îi zâmbi, liniștită acum. Se uită în lungul străzii, ce lume pestriță, ce de perechi de îndrăgostiți, aici toți se iubesc, toți se sărută, până și Dani, de obicei atât de rezervat în public, a sărutat-o întruna pe stradă. Simțea încă pe buze gustul de cireșe și de ciocolată.

Era chiar în fața unui magazin de măști, o vânzătoare adusese un stativ cu jumătăți de măști și le aranja în partea centrală a vitrinei. Luă o jumătate albă și delicată de mască de femeie care plângea cu lacrimi mari de onix și o fixă într-un cui, în următorul atârnă o jumătate de cap de clovn, ce caraghioasă era bila tăiată în două pusă pe post de nas, apoi o jumătate de față de femeie cu zâmbet de pisică și păr de mătase aurie. Le atârna în cuie cu un aer plictisit, încă o sarcină spre finalul zilei de lucru, curioșii se uitau puțin, apoi plecau sau intrau în magazin, dar Andra nu se putea desprinde, o fascinau mâinile îndemânatice, se întreba dacă o să aducă și celelalte jumătăți ca să formeze chipuri întregi. Măști întregi. Dar vânzătoarea se întoarse în magazin cu stativul gol, iar ea o urmă după câteva clipe.

Înăuntru era vânzoleală mare, se îndreptă spre o masă plină cu măști micuțe cu magnet la doi euro jumătate, tocmai bune de făcut cadou, puse unele deoparte, apoi se uită în jur, ar putea alege o mască frumoasă de perete pe care s-o atârne în nișa de lângă canapea, poate și două măști de carnaval. Dar e greu să te hotărăști, prea multe măști una lângă alta, toate modelele și toate culorile, cu ciucuri și clopoței, cu pene care fâlfâie la fiecare răsuflare sau panglici aranjate savant, măști care plâng cu lacrimi de cristal Swarovski, altele cu grimase vesele înțepenite în foiță de aur, tot ce-ți trece prin minte, uite aici și măști speciale pentru nuntă, mire și mireasă, ca să faci o nuntă-carnaval. Oftă, toate măștile astea fără ochi îi dădeau o neliniște ciudată, ca și cum dincolo de ele putea fi orice, atâtea măști care-și așteaptă fețele, dar ce se întâmplă oare atunci când o mască își găsește fața?

Deodată scoase un țipăt. O mască oribilă încerca s-o sărute, în loc de ochi avea păienjeni, obrajii erau niște enorme pânze de păianjen care i se lipeau de față. Împinse masca și încercă să fugă.

- Ce te-ai speriat așa?

Dani își scoase masca și-i zâmbi cu ochi veseli, o apucă de braț, dar ea se scutură și ieși în fugă din magazin. Auzi ca prin vis o voce care spunea ceva într-o engleză cântată, „e singurul magazin unde găsiți așa ceva, vă găsiți masca, sau fața, unii zic că-i același lucru, puteți încerca, luați o jumătate de mască, o puneți pe față și dacă vi se potrivește se transformă într-o mască întreagă”, o luă la goană împleticindu-se pe străduță, se lovea de oameni, plângea, alerga fără să știe unde.

- Ce te-a apucat, Andra, unde fugi?

Răsuflarea lui venea din spate și ea încercă să fugă mai repede, urcă treptele unui podeț, ce neagră-i apa pe canalul ăsta, se rătăci pe străduțe încurcate, se afundă în ganguri întunecoase, alerga și plângea, i se rupsese bareta la una din sandale și alerga șchiopătând, erau din ce în ce mai puțini oameni, intră pe o alee care se închidea în Canal Grande, nimeni în jur, pe unde să scape?

Se întoarse și el era acolo, o aștepta.

- Ce-i cu tine?

O apucă de umeri s-o îmbrățișeze, dar nu era el, ci masca oribilă, păianjenii îi intrau pe sub piele, țipa, dar n-o auzea nimeni, apoi masca încercă s-o sărute, o împinse la perete, unde-o fi Dani, de ce nu vine s-o scape de masca asta care i se lipește de obraz, reuși să se elibereze și o luă la goană către canal, sandaua se rupsese de tot și rămăsese undeva în urmă, iar ea călca desculță pe cioburi, unde să fugă, toate drumurile duc la Canal Grande, n-ai cum să te rătăcești.