Cristian Fulaş

Fîşii de ruşine

Ed. Gestalt Books - Vinea, 2015

E atât de dimineață încât cred că de fapt e încă noapte. Somnul nu s-a lipit de mine, nu se poate dormi în felul ăsta. Macbeth shalt not sleep. Mă ridic. Aprind țigara, oricum nu contează dacă fumez în cameră sau nu. Fac un ness, mă așez pe marginea patului ca și cum aș vrea să gândesc și privesc în gol. Peretele de un galben murdar, veșnicul meu interlocutor. Îmi umblă gândul la romanul proiectat, cumva nu mă mai simt așa de apropiat de idee. Sunt prea mic și prea rănit pentru așa ceva: ar trebui să fie un lucru adânc, nobil, scelerat de logic; în situația dată nu îmi poate ieși, va fi încă unul dintre miile de proiecte ratate în lumea asta. Nu cred în arta pentru artă, aia e doar o justificare pentru faptul că nu ești în stare să produci nimic. Nu cred în nimic, nici nu voi crede vreodată. Privesc prin geam, pentru asta trebuie să îmi rotesc corpul. Aștept să. Atunci am remarcat eu că. Se aprinde. Nu încă. Rostul unui roman ar fi fost acela de a educa, la modul pedagogic. De a explica și clarifica acolo unde sunt nelămuriri. De a pune în cuvinte sentimente care nu pot fi explicate pe scurt. De a-și bate joc de norme, a le ridiculiza pentru că sunt ridicole. Rostul meu în roman ar fi fost cel de arbitru, cel mai intolerant judecător din istoria judecăților.

Aș fi judecat și apa de la robinet cu puterea gândacului care nu știe dar simte că nu are nimic de pierdut. Adio, roman. Adio, să mă apuc deci de altceva. Acum. Să mă gândesc. Încotro? cân-tă min-te tur-ba-rea ves-ti-tă a omu-lui ru-și-nat. și-ale lui tre-ceri în-ce-te pe mar-gini de ape scur-te. Sau invers. Cu litere cu tot. Sper că am numărat bine, exact hexametru. Iliada revizuită? E bine din când în când să îți ocupi mintea cu prostii din astea. Nu se aprinde deloc, mama ei de lumină. Ce jalnic, să stai și să aștepți un bec. Să se aprindă. Mi se pare totuși frumos, e așteptarea aia fără sens din literatură pe care mereu am respectat-o. E în același timp așteptarea bețivului, craving, la altă scară - mai odioasă și mai violetă și mai tăcută. Voi aștepta, însă, dacă așa trebuie. Voi aștepta.

aștept aștept aștept aștept aștept aștept gata s-a aprins acum am remarcat eu că ei fac asta se strâng acolo unde va veni autobuzul în dreptul ușii de unde își cumpără sticlele și pâinile și brânza de acolo voi pleca și eu cu sticla și fără pâine și fără brânză și categoric fără nimic care ar putea mirosi urât tocmai de aia am așteptat până acum ca să pot fi ca ei liber ca un om nu încătușat la marginea lumii după un zid de sticlă care nu se poate sparge cu nimic solid se sparge doar cu chestii lichide asta e soarta zidului rușinii se sparge doar cu stropi de rușine care vin ca o ploaie mirifică în sufletul celui care

acum mă ridic și strâng tacticos tot ce mi se pare prețios și plec ca un om care tocmai a terminat așteptarea plec spre un viitor fără sens așa cum a fost trecutul și așa cum cu siguranță e prezentul mă întorc de fapt în mai-mult-ca-prezent acolo unde e locul meu și adio roman adio arme șubrede ale rațiunii adio discuții intelectuale despre setea cea bună adio voi oameni ai cavernelor recuperării aplaudați-mă dacă am jucat bine mă întorc chiar acum în secunda asta ușa holul treptele cele prea multe până în verandă ușa cea preascârțâitoare și bineînțeles ieșirea fără un oftat prelung mă preling pe lângă peretele cel vechi al curții ca un animal de pradă ca să mă alătur lor cei ce știu mult mai bine cum se trăiește viața pentru că încă nu au murit ca mine care mă întorc în moarte pentru a mă simți din nou aproape de ceea ce îmi e atât de familiar încât mă face să mă simt identic

cu ideația asta în cap deci salut din cap armata oamenilor care muncesc și intru în magazin unde sunt ele

cele dorite se înșiră la vedere cu mici etichete scrise cu un marker stupid de verde dar nu sunt interesat de conținutul numeric al etichetelor ci de cea mai tare licoare pe care o pot procura chiar în secundele astea în care viața sau ce îmi închipuiam eu că e noua mea viață se încheie aici sunt eu care voi cumpăra și voi consuma urât cuvânt voi savura mă voi scufunda în interiorul unui interior poate da așa e mai bine spun răspicat numele prietenei pe care vreau să o iau cu mine și fără nicio emoție fata de după tejghea se întinde pe ambele vârfuri de la picioare scoate recipientul transparent cu lichid maroniu din raft și mi-l întinde ating mântuirea ieșirea din acest coșmar mâinile tremură ca în prima noapte de dragoste prima și marea ratare cum bine știm toți plătesc cu mâinile tremurânde și ies spre treapta unde se desfășura fantasma mea de fiecare dimineață cu ochi goi îi privesc pe cei din jur care acum sunt din nou ai mei am redevenit cetățean al lumii normale uite ce greu se deschide acest dop rotesc rotesc e gata mirosul urcă spre mine prin răcoarea dimineții e cea mai bună dimineață din viața mea și eu fac parte din ea eu și urmașii urmașilor mei vom savura apropii sticla de gură și inspir ca omul care a fost salvat dintr-un dezastru sunt singurul supraviețuitor cu mișcare aproape ritualică lipesc sticla de buzele mele și sorb încet și în același timp lacom ceea ce am dorit să sorb lichidul curge printre papilele gustative îmi rănește gâtul deja neprihănit după atâta vreme și arde interiorul meu într-o dinamică a fluidelor o atât de dorită dorită dorită dorită o am ajuns direct în Paradis și Purgatoriul evident nu există sau tocmai el e cel ce anunță plăcerea enormă a învierii în sfârșit acum simt din nou și toate umbrele întrebărilor mele se sting într-o siguranță vecină cu extazul singurul lucru sigur pe lume mă voi întoarce deci de unde am plecat în lume adică

luminile se apropie prin răsărit și