Ovio Olaru
Pilotul
Charmides, 2014
anatomia e o ştiinţă superioară,
pentru că limitele corpului uman
nu sunt mereu umane
şi totuşi le studiem.
sângele face slalom printre implanturi
sintetizează chimicale ca să ţină crizele sub control.
secolul 14 ne-ar considera vrăjitori
şi ne-ar arde pe rug. acum înţelegem impulsul ăsta
şi-l numim antropologie,
studii culturale.
suntem în stare de foarte multe, dovadă că încetinim
rotaţia planetei
cu construcţiile noastre
şi avem oase de tăria granitului
pe care le rupem fără risc
în accidente de maşină.
nu suntem perisabili, pentru că am depăşit stadiul animal
şi ne reparăm pe cale artificială.
nu e neapărat pentru că vrem asta.
în locul nostru puteau fi arahnidele sau acefalii.
inventăm limbi
sau ele vin de la sine, din organizarea
sunetelor care urcă din piept la emoţie.
vibraţia corzilor vocale dă impresia unui algoritm
pe care-l acceptăm şi ne prefacem.
alergăm după gazele
am dezvoltat o metodă, ăsta e atuul nostru.
le fugărim cu o înclinaţie specială a piciorului,
ştim locurile unde se adapă, de acolo bem şi noi.
gazela oboseşte, cedează.
înfigem suliţa şi aşteptăm să moară
restul vine cu precizie matematică.
desenele au înlocuit convenţia guturală.
pe piatră, lemn sau pergament
descriem vânători imaginare. scenele lor.
cum inima gazelei pompează în instalaţia spartă
o vreme, apoi se opreşte.
scrisul operează retardul memoriei
echilibrează, dar nu linişteşte. ne oprim la cuvinte
şi când nu trecem de ele, inventăm metafore
despre moartea gazelei.
s-a studiat îndelung hipocampusul
acolo e amintirea, în suprafeţe compacte.
în celule stelare. gazela nu ştie asta
şi nu scoate niciun sunet, deşi ar putea.
creierul vânătorului ştie:
corpul e înfometat.
asta nu e metaforă, e fapt observabil.
memoria reţine suliţa înfiptă
şi mirosul de sânge.
oprim amintirile ca să putem funcţiona
pentru că statistic vorbind, eroarea umană
e singura eroare posibilă.
fuga după exactitate falsifică, introduce zerouri în cod.
e o chestiune de circumstanţă,
nostalgia nu declanşează cedarea sistemelor,
dar ar putea. fuga spre apă, vânătorii aşteptând,
totul până la bucata de silex adusă la bordul navei
de-un arheolog din viitor
dar ce şi-ar aminti gazela din toate astea?
ce se întâmplă într-o garsonieră din cluj
în anul 2014 e irelevant pentru istorie.
merg la chiuvetă mahmur cu paharul în mână.
aşa începe urmărirea
milioane de ani de evoluţie
ca tu să-mi spui lucrurile pe care mi le spui,
să-ţi mişti sânii după exact algoritmul ăsta
când mă vânezi.
dar eu vreau să-ţi arăt
ce-i dincolo de poze contemplative şi gesturi cool
dincolo de iaz sau robinet
un rafinament al memoriei
mă face să iau la cunoştinţă sexul şi ţigara din mâna ta
nu ştiu cum se simte expulzia din corp
aştept suliţa
şi tot ce vreau e o atingere cât de cât omenească
de la cercul care se închide în jurul meu
dar noi nu suntem oameni, spui tu
suntem roboţi
nu suntem oameni, suntem gazele.
Nu e libido, e fatalism
nu-i apropiere, mai degrabă sevrajul
care ne scoate de mână pe străzi
în căutarea adicțiilor
nu plănuit, nu din astrologie
doar tremurul clinic/ scurtcircuit
în fața oglinzii
când îmi exersez râsul de prădător
pentru tine o fac și ca să te mușc mai bine
asta nu e dialectică, e realitate imediată
cu picioarele desfăcute în lumina farurilor
totul devine inevitabil
tare și transpirat/ dansuri tribale
unul în altul făcând ce ne spun măștile
ritualuri/ înghițirea xanaxului
deși doar la crize devenim reactivi
în jurul focului de pământ și, apoi, dimineața
autocontrol și metodă.
nu e libido și nici curiozitate
ambele înseamnă oricum dorință de moarte.
dar io vreau să mă distrugi tu
știu că ești bine antrenată.
după ușile închise pornim excavatoarele inimii
asta e tot ce rămâne. frumoși
în peisaje industriale/ suburbii
și aproape fericiți în camere de hotel
când după ce zicem noapte bună
barurilor și toaletelor publice
putem să fim noi înșine
am văzut ce pot face cu tine
în gheorgheni sau mănăștur
și celelalte locuri unde ne-am atacat
aș vrea să comunicăm,
să-ți zic de colesterol, să-ți transmit frica:
ficatul, rinichii ciuruiți,
obsesiile mari și mici.
ne certăm la telefon și mă plimb prin grădină
cu pași ritmați de animal închis
dacă n-ar fi distanța, sexul ne-ar potoli frustrările
singur nu fac nimic, pentru că violența n-are haz fără tine.
și când suntem aproape trebuie să explic totul
să expun și să disec.
îți bag mâna sub tricou
lăsându-te să explici în locul meu
nu pentru că refuz să vorbesc
dar prefer detașarea ventrilocului.
n-a fost totul carnal, doar puțină intimitate.
am schimbat fluide în locuri cu faianță și tăvi de inox
fără să fie horror sau porno.
doar puțină intimitate, nicio tăcere schizoidă
nicio pace plătită cu prizonieri.
doar puțină intimitate, nu frica de neoane
sau piele descoperită, doar scene în care îmi iei mâna
mi-o pui undeva pe corp
zicând aici mă doare.