Simona Antonescu

Fotograful Curţii Regale

(fragment)

Editura Cartea Românească, 2015

Capitolul 10

Al doilea copil

Ciobanul de la Stâna Regală de deasupra Castelului Peleş avea patru copii: o fată mai răsărită şi trei prunci de băieţi.

Copiii nu aveau mamă. Murise de difterie în urmă cu doi ani, dimpreună cu ultimul dintre născuţi. Fetiţa rămăsese să îngrijească de frăţiori cum ştia mai bine. De la sosirea Majestăţii Sale Regina în noul castel, povara de pe umerii copilei se mai uşurase. Domnia sa le aflase povestea şi îşi luase obiceiul de a trimite zilnic de mâncare sus, la stână.

Pe lângă priciul de chirpici al stânei, fetiţa de curând scăpată de grijile de gospodină trăgea după ea un căruţ închipuit dintr-o lădiţă căreia o mână cam neîndemânatică îi pusese roţi de lemn. Îngrămădise toţi cei trei copilandrii de băieţi în căruţ şi îi trăgea acum după ea. Căruţul se răsturna adesea şi copiii râdeau cu mare poftă.

Simandicoasa adunare din poiană nu-i impresiona defel. Întreaga Curte Regală, suita de doamne şi domnişoare a Reginei, vreo doi miniştrii şi cei mai renumiţi artişti ai vremii se adunaseră împrejurul coşurilor cu merinde aduse de armata de slujnice vesele de la Castel. Se făceau aluzii la cele mai potrivite soluţii politice pentru ţară, în discuţii ocolite diplomatic mai întâi pe la starea vremii, şi se evita cu dibăcie curtenitoare intrarea în astfel de discuţii nepotrivite a unora dintre domnişoarele cu vederi mai îndrăzneţe din suita Reginei Elisabeta.

Nimeni nu-i vedea pe cei patru copii de pe lângă peretele căsuţei.

Atras de hârjoana copiilor, Ursu îşi întoarse către ei capul mare şi lăţos. Cel mai mic dintre băieţi, cam murdar şi cu părul tăiat fără nicio rânduială de un foarfece nepriceput, atât cât să-i descopere ochii luminoşi, şi cu buzele vineţii, sări jos din căruţul lor şi se apropie de Ursu. În urma lui, lipsit de bruma de echilibru pe care o avusese până atunci, căruţul se răsturnă din nou, împrăştiind copiii pe jos.

Din locul său din poiană, Franz îşi întorsese aparatul de fotografiat către scena ce se petrecea lângă priciul stânei şi privea totul fermecat, prin obiectiv. Copilul prinse capul mare al câinelui în braţe şi începu a-l legăna ca pe un prunc neînţărcat. Băiatul nu avea mai mult de un cot înălţime, aşa fel că Ursu se văzu nevoit să-şi plece capul către braţele lui. O vreme răbdă dovezile de prietenie. Când scăpă, se scutură tot, din cap şi până în vârful cozii, şi dădu un strănut cu răsunet.

Pe neaşteptate, fără niciun motiv vădit, copilul ţinti o privire spre vale, către poiană, şi ochii lui se înfipseră într-ai lui Franz, prin obiectivul aparatului de fotografiat. Franz tresări sub căutătura limpede şi precisă. Buzele băiatul erau vineţii, ca şi cum i-ar fi fost foarte frig, lucru de mirare de vreme ce vara era în toiul ei şi soarele ardea din băierile cerului. Cel dintâi instinct al trupului său fu acela de a îşi îndrepta spatele ca să verifice, pe deasupra aparatului, direcţia privirii copilului. Îşi stăpâni însă acest imbold.

„Nu poate pătrunde cu privirea de acolo şi până aici. Este doar un copil curios faţă de aparat”, îşi spuse, şi zâmbi pe sub pânza neagră ce îi acoperea capul. Rămase nemişcat, cu ochii într-ai copilului, până când Despina apăru lângă el cu o rugăminte:

-Majestatea Sa Carol doreşte o fotografie împreună cu Regina, numai domniile lor singuri. Vă roagă să ajutaţi la alegerea unui loc potrivit pentru aceasta, un loc care să fie pe placul domniei voastre ca lumină, îi spuse ea, amintindu-i motivul pentru care se afla în ziua aceea acolo.

În lumile ce trăiau în mintea lui, Franz văzuse întotdeauna copii în jurul său şi al soţiei sale.

În vremurile de demult, când aşeza două şevalete sub nucul din capătul curţilor familiei Dieter şi tot singur, adesea, făcea două desene pe care mai apoi Greta şi Filipa mică se iscăleau, fără să se complice prea mult cu probleme de conştiinţă, lumile acestea din mintea lui găseau în fetiţe un sprijin. Planurile lui Franz se hrăneau din joaca celor două copile, şi el se vedea patronând cu blândeţe o masă de familie în jurul căreia se înghionteau alte două copile, ale lui şi ale Annei.

Mai târziu, peste ani, ori de câte ori privea prin obiectivul aparatului său câte un copil adus la fotografiat de părinţi, gândurile lui scăpau din frâiele raţiunii: „ar fi bine dacă ar avea ochii aceştia”, se surprindea el gândind, „dar nu ar fi blond. Ar avea părul castaniu, moale şi buclat al maicii sale”.

Pe măsură ce anii se scurgeau şi copiii nu se iveau în casa lor, Franz întârzia tot mai mult cu privirea asupra acelora sosiţi în atelier. Îi studia cu răbdare şi mintea lui crea unul al lor, perfect: ar fi avut surâsul celui mic al doamnei Ghenadie, privirea şăgalnică, pusă parcă pe şotii, a fetei celei mijlocii a domnului general Filipescu, ochii albaştrii, senini, ai Despinei la vremea când avea numai trei ani şi îşi sprijinise mânuţa mică pe sabia tatălui său, într-o fotografie. I se dusese vestea că este neîntrecut la fotografiile pentru copii.

Lipsa copiilor din casa lor, după atâţia ani de căsnicie, nu o punea pe seama soţiei sale.

Era încredinţat că este vina lui, fără a face însă din această încredinţare o dramă. Nu renunţase niciodată la visul lui, în care masa le era înconjurată de copii care mai de care mai neastâmpăraţi. În jurul lor, oamenii vorbeau despre o soartă căreia nu i te poţi împotrivi, dar el era încredinţat că sunt mai multe sorţi posibile, mai multe drumuri ce rămân deschise o vreme, până când te hotărăşti să cercetezi mai amănunţit unul dintre ele.

Credea şi el, cuviincios, că Dumnezeu are un plan pentru el, pentru Anna. Dar socotea cu cale să iasă în întâmpinarea acestui plan, să-l caute. Între deşteptările şi trezirile lui, Franz aflase demult câteva minute pe care le folosea, zi de zi, pentru a plănui. Acolo se găsea el cel întreg, neciuntit de dorinţele altora, neîntinat de luptele lor. Se găsea numai el şi lupta lui. Tăcuta lui luptă.

Dimineţile, îşi petrecea minutele dintre deşteptare şi trezire încercând să afle prin care anume locuri nu căutase încă planul acesta al Lui Dumnezeu, unde i se putea ascunde soarta? Copilul acesta ce-şi aţintise privirea într-a lui, prin obiectivul aparatului de fotografiat, ar fi putut fi unul dintre drumurile rămase deschise în faţa lui, în aşteptarea unei hotărâri.

Către sfârşitul zilei, când întreaga suită se retrăsese pentru pregătirile de seară, în odaia lor din Economatul plin de oaspeţi al Peleşului, Franz vorbi Annei despre copilul cel mărunţel de la Stâna Regală. Annei îi părea lucru de mirare ca un bărbat să pună atâta preţ pe un copil. Neîmplinirea pe care o simţea ea nu avea a face cu motivele pentru care umbla acum soţul său după un prunc lipsit de mamă, al muntelui şi al Pietrei Arse, crescut în ultima vreme de o copilă de numai câţiva ani. Ar fi dorit să ştie ce neîmpliniri simţea inima acestui aproape-pictor, soţul său care nu-i găsise nicio vină pentru toate acestea şi nu se arătase niciodată în faţa ei abătut din astfel de pricini.

-Facem cum doreşti, îi spuse ea.

Cu îngăduinţa Reginei, Franz se întoarse a doua zi la Stâna Regală. Timpul părea să fi rămas pe loc aici. Copiii şi căruţul erau, la fel ca şi în ziua trecută, pe lângă priciul căsuţei. Ursu îi veghea cu priviri leneşe strecurate pe sub coama ca de leu. Valea răsuna de râsetele lor. În spate, la grajduri, ciobanul adăpa animalele. Sub privirile curioase ale celor mici, Franz îl aşteptă să isprăvească treburile.

-Bine aţi venit, domnule, spuse el, ivindu-se din spatele grajdurilor, încercând a-şi curăţa palmele muncite de iţarii din pânză aspră. Să vă dau un boţ de brânză proaspătă pentru domniţe, să-l duceţi jos când ăţi coborî?

-Bună dimineaţa. Nu am venit după brânză, răspunse Franz, cu ochii la băiatul ce i se proptise în faţă. Ţi-e frig? îl întrebă el apoi, observându-i din nou buzele vinete.

Copilul scutură din cap în semn că nu, apoi dezveli două şiruri de dinţi mărunţi ca mărgelele, într-un zâmbet încrezător.

-Ia mergi de aici, Gheorghiţă al taichii, îl îndemnă ciobanul, punând palma lată pe umărul micuţ şi întorcând copilul cu spatele către ei, ca să-i fie limpede direcţia în care avea de mers.

Poiana îl privea încurajator, şi Franz se simţi recunoscător că poate sări peste toate introducerile posibile. Într-un loc ca acela – din care Dumnezeu parcă niciodată nu se ridicase la ceruri, ci păşea încă şi astăzi pe pământul acoperit cu ierburi fierbinţi – convenţiile născocite între timp de oameni pentru a se îndepărta unii de alţii nu erau necesare. În poiana Lui Dumnezeu nu puteai vorbi decât direct, fără ocolişuri.

-Dă-mi-l mie, spuse Franz, cu ochii într-ai ciobanului.

Omul îşi căută singur toate răspunsurile de care avea nevoie în privirile deschise ale domnului din faţa sa, care se lăsa cercetat. În locurile unde viaţa nu este uşor de trăit, înţelegerile vin mai repede. Căile sunt mai drepte între oameni şi lucrurile mai limpezi. „Eu cu ale mele, el cu ale lui”, gândi ciobanul, fără a scoate ochii din ochii lui Franz.

-Nu te osteni, domnule, că-i bolnav, spuse apoi cu glas coborât, cât să nu fie auzit de copiii din apropiere.

-Ce are?

-Apoi, eu de unde să ştiu ce are? ridică omul din umeri şi intră în casa scundă din chirpici de unde se întoarse cu o bărdăcuţă de lut şi două păhărele ciobite pe la buză. Cade din picioare secerat, mai spuse el în vreme ce turna din bărdăcuţă în cele două păhărele. Nu-ţi lăsa inima la el, boierule, că-i bolnav. Aşa l-a făcut mumă-sa, fie-i ţărâna uşoară.

Şi ciobanul înclină paharul lui către pământ, lăsă să picure un strop pentru răposata, apoi dădu restul pe gât dintr-o singură înghiţitură. Franz urmări o vreme joaca celor mici. Încălţă din priviri picioarele desculţe ale copilului cu buze vinete în pantofi moi de piele, îi puse pe umerii slăbuţi o cămeşuţă albă şi deasupra un veston de postav, pe cap mintea lui îi aşeză o pălăriuţă cu panglici marinăreşti la spate, aşa cum aveau copiii din fotografiile lui. Îi dădu un cerc în mână şi-l văzu apoi alergând cercul prin faţa atelierului de fotografie, în Piaţa Teatrului.

-Măria Sa, ţine-o Doamne, l-a chemat la dânsa, jos, atunci când a ajuns aici pentru întâia oară doftorul dumnealor. Mi l-a cercetat un ceas încheiat. Apoi şi-a mai adus un doftor alături de dumnealui şi l-au cercetat amândoi. După care mi l-au trimis înapoi, aici sus, cu vorbă că suferă de sânge albastru. A venit pe lume cu inima frântă, spun babele noastre, că nici vorba lor nu trebuie dată la spate, să ştii dumneata, domnule. Se joacă ce se joacă, apoi odată cade la pământ. Îşi vine singur în simţiri după o vreme, iar eu mă bucur numai că nu-l doare nimica. Va avea şi el atâtea zile câte va voi Dumnezeu, la fel ca şi mine, ca şi dumneata, domnule dragă.

Când a aflat că e bolnav, Franz l-a îndrăgit şi mai mult. A dus vestea Annei, apoi au tăcut amândoi peste toate acestea câteva zile. Anna vedea crescând în el o hotărâre pe care nu voia să i-o întoarcă.

-Îl luăm, spuse într-una din nopţile lipsite de somn şi plină de lună, Franz.

Întreaga Curte se pregătea de plecare. Fusese cea din urmă seară petrecută la Castel. În salonul cel mare se făcuse muzică până târziu, în noapte, şi domnişoarele Majestăţii Sale Reginei Elisabeta jucaseră o scenetă scrisă de însăşi Majestatea Sa. Adunarea se risipise cu greu pe la odăi, ba încă din cele ale tinerilor se mai auzise o vreme chicot şi râsete. Economatul Peleşului era plin de viaţă la ora la care cocoşii Sinăii dădeau primul semn.

-O să merg mâine dimineaţă la domnişoara Elena Văcărescu. Am să o rog să anunţe pe Majestatea Sa că te vei întoarce la Bucureşti ceva mai târziu, după ce vei împlini acestă hotărâre a ta, spuse Anna.

În odaia luminată de lună se lăsase tăcerea. Veselia oaspeţilor se stinsese. O pasăre cu glas necunoscut, puternic, răguşit, îşi striga cântecul peste păduri. Pe galeria din aripa opusă a clădirii trecu cineva cu o lumânare aprinsă în mână. O slujnică uitase pesemne să lase carafa cu apă în vreuna dintre odăi, şi cineva s-a trezit însetat.

Franz adormi privind lumile din spatele frunţii lui, în care copilul ciobanului de la Stâna Regală creştea în casele lor de deasupra atelierului din Piaţa Teatrului, alergând cercul prin faţa prăvăliilor, întorcându-se cu genunchii juliţi de la cursurile Colegiului Sfântul Sava ori punând casa în pericol din pricina încăpăţânării de a aprinde singur lumânările din bradul de iarnă.

Nu a mai aflat copilul atunci când a ajuns pentru cea de-a treia oară la căsuţa scundă, din chirpici.

Ursu nu s-a ridicat să-l întâmpine şi să-l anunţe stăpânului său. Îşi plecase capul mare pe labele din faţă şi dădu semn că l-a văzut numai din urechile ciulite pentru o clipă. La marginea poienii, fetiţa cea mare şi ceilalţi doi băieţi îşi făceau de lucru cu câteva beţişoare în pământul moale.

-Au alergat cu toţii după Ursu prin văile astea, spuse ciobanul cu glas scăzut când dădu cu ochii de oaspetele său. Se rătăcise o mioară şi lor li s-a părut a joacă. Ăl mic odată s-a învineţit la faţă, a căscat larg gura căutând aer, a căzut şi atâta a fost. L-au adus ceilalţi pe braţe.

În spatele maestrului său, purtând respectuos pe braţe teancul de fotografii noi ce trebuiau aranjate în vitrină, Zamfir aştepta ca Franz să-i ceară câte una. Ploile de toamnă începuseră mult mai devreme în anul acela, şi drumul era pustiu din pricina şuvoaielor care făceau să şiroiască apa din toate copertinele străzii.

Zamfir purta pe braţe fotografii ale Reginei Elisabeta, şi faptul acesta îl ridica în proprii săi ochi. Le cercetase în amănunt pe toate în dimineaţa aceea, înainte de sosirea lui Franz. Călătorise cu ajutorul lor prin locurile în care Franz şi Anna îşi petrecuseră săptămânile de vară. Unele fotografii îl duseseră prin sălile castelului de pe vechea moşie a Pietrei Arse, altele îl urcaseră tocmai sus, pe Stâncile Şoimilor de deasupra Văii Prahovei, iar altele îi arătaseră poiana plină de pălării şi albine de la Stâna Regală.

Nu arătase prea mare interes faţă de fotografia în care o fetiţă cam murdară trăgea după ea un căruţ strâmb, plin cu copii.

Franz însă întrebă mai întâi de ea. În vitrina spălată de ploaie pe dinafară, îi potrivi un loc ascuns de unde privirile copiilor puteau lesne vedea, dar ar fi fost greu de descoperit.

Încă un copil pierdut.

Gândul apăru fără veste între celelalte, cuminţi, ale lui Franz, şi el se hotărî să-l încerce, supunându-l unei întrebări: cum poţi simţi că l-ai pierdut, când niciodată nu a fost al tău?

A fost pentru inima ta, pentru o lume care, timp de o zi, a trăit în mintea ta. La apus, lumea creată acolo, în spatele frunţii tale, se pregăteşte să moară. Dimineaţă, în clipele dintre deşteptare şi trezire, o nouă lume se naşte în spatele frunţii.

 

Sursa foto: Asociaţia Muzeul Jucăriilor (Cristian Dumitru)