Goran Mrakic

Punk requiem

Blumenthal, 2015

Minimalismul punk ni se potrivea ca o mănușă de box pe copita unei vaci gestante. Trăiam la periferia unui oraș est-european, sau mai exact într-un sat, și ne petreceam după-amiezile apăsând în draci butoanele „play” şi „rec” ale casetofoanelor forjate şi aşchilopate, cu deck-urile care se închideau doar dacă li se aplica un strat de bandă adezivă sau dacă se înfigea un vârf de pix într-o tastă care păcănea întruna. Sunetul hârșâit al casetelor zgâriate şi re-re-reînregistrate cu Exploited, D.A.F, Ramones, Billy Idol şi Nina Hagen se asorta cu decorul kitch-os al încăperilor noastre socialiste ca lucrările lui Andy Warhol într-o biserică ortodoxă din Maramureș, dar noi eram mult prea preocupaţi să redecorăm spaţiul psihotic al grotescului colectivist care ne înghiţea ca o mlaştină carnivoră, astfel încât ambalajul în care se petreceau ritualurile acustic-epurative nu era foarte relevant.

În serile pe care le petreceam bând vin de casă cu sifon şi dând din cap pe „White wedding” sau „Anti-UK” ne autoconvingeam că adevăratul spirit punk nu poate supravieţui decât la sat. „Marile oraşe vor ucide acest spirit. Îl vor transforma la un moment dat într-o modă de căcat, aşa cum s-a întâmplat cu rock-ul”, spunea plin încredere Mişi, tovarășul meu, trăgând cu nesaţ dintr-un „Carpaţi” fără filtru. Din când în când se deschidea uşa camerei şi înăuntru îşi făcea apariţia faţa nebărbierită şi acoperită de o bască unsuroasă a tatălui său, care spunea: „Daţi mai încet maimuţele alea în pula calului! Ce drecu cântă ăştia de fapt?”, întreba uitându-se la albumul Death before dishonour, „despre dinozauri?!”

Cel mai „punk” lucru pe care ne-am decis să-l facem a fost să NU ne îmbrăcăm asemenea punkerilor britanici, pe care îi copiau vestimentar toţi tinerii de-a lungul şi de-a latul continentului, îndrăciţi de muzica lor. Am hotărât că doar fenserii de la oraş simt nevoia să se exhibiţioneze vestimentar pentru a atrage atenţia asupra lor. Noi, cei care am pătruns de la bun început în miezul lucrurilor, ne-am detaşat de această etalare făţişă a icoanelor anti-sistem. Protestul nostru urma să fie atât de underground încât eram convinşi că va ajunge până în epicentrul fiinţial şi organic al întregii comunităţi.

Noi, punkiştii under-cover, pe care mamele îi puneau să strângă seara puii de pe stradă şi să cureţe la porci, noi, anarhiştii care scrijeleau zvastici întoarse pe dos pe ţiglele casei netencuite a babei Saveta, noi, minimaliştii care înţelegeau profunzimea „dadaismului” muzical până în măduva oaselor de vită, pe care, evident, le rodeam și le sugeam după ce lingeam tot „rinflaişul” duminical... Noi eram eroii anonimi de care nu urma să audă nimeni niciodată şi eram deosebit de mândri de acest lucru.

Ne-am dat seama că majoritatea punkerilor urbani din Occident sunt nişte rahaţi după ce i-am văzut la televizor cum protestau chipurile împotriva capitalismului, după care stăteau la coadă să pună mâna pe alimentele expirate şi aruncate din supermarketuri. Erau revoluţionarii care se mulţumeau să mânănce căcatul produs de sistemul excretor al celor împotriva cărora protestau. Nişte şobolani complăcându-se în mizeria hedonismului subteran şi relaxându-se în bazinele de urină clocotită ale îmbuibaţilor ignoranţi. Aşadar, am renunţat scârbiţi la pseudorevolta şoarecilor mai patetici decât propriii noştri taţi, care din tot rock`n`roll-ul puteau digera cel mult o piesă a celor de la Dire Straits.

Şi totuşi, trebuia să ne semnalăm cumva prezenţa. Am citit într-o revistă că o trupă de punk din Iugoslavia avea de gând să cânte o singură dată. Oamenii nu aveau nume, nu ştiau să cânte, nu aveau nici un repertoriu...Voiau doar să-şi facă apariţia la un concert, între alte două trupe, să zdrăngâne maxim două minute şi să urle „Rusi dolaze” („Vin ruşii”). Atât. O singură apariţie, prima şi ultima, pentru intrarea definitivă cu bocancii rupţi în istorie. O contribuţie esenţială adusă eticii haosului. Ne-am umplut de o bucurie aproape mistică citind acel articol despre trupa fără nume din oraşul Rijeka. Când s-au urcat pe scenă pregătiţi să înceapă măcelul sonor, cineva a tăiat curentul. Un pensionar, la fel de obscur ca ei, le-a venit de hac. A fost o intervenţie divină, cu un puternic background titoist. Nu au mai apucat să cânte nimic, dar legenda despre o trupă anonimă, venită din hăul intestinal al celor mai tenebroase neguri socialiste, a început să germineze pe buzele ornate cu pirsuri ale punkiştilor prezenţi la concert. Unii se jurau că „sigur aveau de spus ceva mega-pizdos” din moment ce le-au tăiat curentul. Dintr-o „trupă anonimă” deveniseră peste noapte „trupa anonimă”. Inspiraţi de această capodoperă minimalistă, ne-am hotârăt să săpăm mai adânc în abisurile negării.

Aşadar, l-am interpelat pe maistrul şcolii noastre generale, care se ocupa cu sonorizarea la toate serbările şcolare. „Ce pula mea mai vreţi şi voi, ciudaţilor?” „Vrem să susţinem un concert la sfârşitul primului trimestru”. „Voi?!” „Da, noi, ce are?” „Ai să-mi bag pula-n dracu! La ce instrumente ştiţi voi să cântaţi, băi rahaţilor?” „Ştii, asta cumva nu-i treaba ta, nea Acule”. „Bine, vorbiţi cu directorul, dacă vă dă el voie, faceţi ce vreţi, pe mine mă doare fix pe la pulă de voi”, spuse maistrul scoţând o sticluţă din halatul albastru, pătat şi rupt în mai multe locuri, pe care îl purta de când s-a născut. Luă o duşcă serioasă şi ne trânti uşa atelierului în nas, vizibil plictisit de discuţia cu noi, nişte papagali pe care cu siguranţă nu dădea nici doi bani.

Spre marea noastră surpriză, directorul şi-a dat acceptul să cântăm, cu condiţia „să respectăm normele eticii socialiste”. „Ce caru meu o mai fi şi alea?” mă întrebam în timp ce închideam fericit uşa cabinetului directorului. Acea ușă capitonată era chintesenţa a tot ce dispreţuiam în societatea cenuşie care ne era impusă de aceşti imbecili în costume cenuşii, cu pălării, cravate şi căciuli cenuşii. Of, cât de tare uram căciulile lor odioase de Astrahan, sub care zăceau surse inepuizabile de căcat, cu care împroşcau trecutul, prezentul și viitorul...

Sfidarea culturală pe care o pregăteam trebuia să fie colosală, stilată, bolnavă. Mişi şi-a luat un pulovăr cu două numere mai largi, iar peste el un cojoc de oaie al străbunicii sale. A găsit o chitară „Reghin” care mai avea două corzi şi și-a agâțat-o de gât cu lanţul de care era legat unul dintre câinii săi din curtea a doua. Eu mi-am tras o helancă neagră tip Fantomas şi nişte blugi mulaţi, făcuţi franjuri. Nu am găsit altceva în afară de o vioară dezacordată, pe care aveam de gând s-o folosesc pe post de chitară miniaturală. Ne mai trebuia însă un tobar. În ziua concertului, cu o oră înaintea începerii marelui spectacol, l-am interpelat pe Zel, un băiat cu sindromul Down, care stătea la capătul străzii și care striga într-una „Chem puţu vas”. N-a înţeles prea bine despre ce e vorba, dar părea încântat de ideea de a bate cu polonicul semi-ruginit într-o troacă de lemn. Când am ajuns la Cămin, acolo unde se ţinea serbarea, ne-a întâmpinat maistrul Acu: „Băi ciudaţilor, mereţi în spate, că vă aşteaptă tovarăşul director”. S-a dus numai Mişi, pentru că pe mine m-a lovit o diaree soră cu tzunamiul. „Avem o problemă”, mi-a zis când s-a întors. „Cică nu ne lasă să apărem pe scenă până nu aude ce vrem să cântâm. Şi nici într-un caz îmbrăcaţi aşa. Şi nici Zel n-are voie, că zice că-i dilău”.

Ne-am dus pentru a doua oară să ne vedem cu tovarăşul director. Condiţia era să ne îmbrăcăm civilizat şi să arătâm ce vrem să cântăm. L-am convins că hainele fac parte din decor, la fel ca şi celelalte rechizite. „Bine”, spuse oftând, să vedem ce vreţi să cântaţi. N-aveam încotro, aşa că am început: Mişi dădea cu sălbăticie peste cele două corzi scoţând nişte sunete odioase, eu mă prefăceam că vioara e o chitară electrică, iar Zel bătea în troacă dându-şi ochii peste cap şi îngânând şamanic: „Chem puţu vas, Chem puţu vas, Chem puţu vas”. Inițial voiam să cântăm anti-hitul nostru „Fuck the poor”, dar singurul refren de care ne-a venit în acel moment în minte era, evident: „Chem puţu vas!”

Directorul ne-a privit consternat, după care a spus: „Sper că glumiţi, nu?” „Nu, de ce? E un manifest minimalist al negaţionalismului prin artă”. „Hai, marş afară, că vă mănâncă şcoala de corecţie, putorilor”.

Cam la asta s-a rezumat revolta noastră punkistă împotriva sistemului. Eram convinși că această ispravă se va păstra undeva în adâncurile subconștientului colectiv și că într-o zi va erupe asemenea unei eczeme pentru care nu există leacuri politice și sociale. Noi aruncasem sămânța, depășindu-i în abordarea minimalistă a artei pe anonimii de la Rijeka. Nereușita noastră era atât de imaculată și de puternică, încât se apropia de perfecțiune.

Generațiile următoare au fost înghițite de tot felul de sunete electronice, sintetizatoare, stroboscoape și ritmuri disco. O retribalizare zgomotoasă, dar plicticoasă, asemenea unui rachiu parfumat de la care îți plesnește capul a doua zi.

După căderea comunismului am hotărât să ne lăsăm de punk. Egalitarismul pe care înainte îl promova sistemul se mutase acum în underground și începea să cocheteze discret cu sunetele atonale ale subsolului muzical. Punkerii care vorbesc astăzi despre egalitarism, promovându-l printr-o artă de ploşniţe pleoştite, sunt cei mai jalnici oameni, care nu au înțeles nici o iotă din această filozofie în care doar individul decide ce este şi ce trebuie să devină în raport cu societatea. Imitarea este păcatul originar care se pedepseşte cu retrogradarea în desuetudine. Punkul este plăcerea râgâitului la liber, spre distracția sau dezgustul celorlalți, dar și a libertății de a te pune de-a curmezișul dictaturii mainstream-ului. Când însuși punkerii devin mainstream, trebuie să se debaraseze de toate hainele parfumate ale trecutului și să se redescopere într-o altă dimensiune a originalității. A sfintei și inalienabilei inegalități.

Ca orice punkiști rasați care au depus în tinerețe un jurământ relativist față de incertitudine și imponderabilitate ideologică, am ratat cu mare artă toate micile țeluri pe care ni le-am trasat. Eu am ajuns un ziarist obscur, în timp ce Miși lucrează ca instalator într-un orășel din Austria. Singurul care mai ia troaca la bătaie când își aduce aminte de Sex Pistols este Zel. Uneori iese pe stradă și bate cu pumnii în banca de lemn din fața casei, strigând: „Chem puţu vas, „Chem puţu vas”. Nimeni nu ştie ce înseamnă, dar nici nu contează. E unicul prea-fericit pe care am reușit să-l infestăm pe termen lung, poate chiar pe viață.

Zel este singurul om care se bucură cu adevărat de concertele pe care le pregătește în fiecare zi. Nu are nevoie de public, de fani, de droguri sau de recenzii. Nu are nevoie de ideologii sau adversari politici. El este ceea ce noi nu am reușit să devenim vreodată. El e altfel. El e punk.

 

 

 

UNU ROȘU

În luna iunie a anului 1986 tocmai terminasem clasa întâia, luasem premiul I și toată lumea era mândră de mine. Nu conta că în clasă eram doar șase elevi și că trei primisem cea mai înaltă distincție, familiei mele îi plăcea să se laude că are un copil premiant. Abia așteptam vacanța de vară, pentru că sincer, mă cam plictisisem de școală. Era o chestie prea riguroasă din punctul meu de vedere și știam că mă voi distra mult mai bine la bunicii mei din Timișoara. Dacă toți copiii mergeau în vacanță la bunici la sate, eu făceam tocmai invers, veneam de la Variaș la Timișoara, acolo unde locuiau părinții mamei. Îmi plăcea la nebunie să vin la Timișoara, care era doar la o oră și douăzeci de minute de mers cu trenul, să mă relaxez prin parcuri, să merg la filme și să dau iama în magazinele cu jucării. Totuși, cea mai mare plăcere a mea era să mă plimb cu tramvaiele. Bunica avea un program la foc automat când veneam în vizită. Trebuia să mă ducă în toate librăriile din oraș pe care le știa, să căutăm cowboy și indieni de plastic, să mă asiste la toate filmele western și de acțiune ale căror afișe le reperam pe strada Alba Iulia sau pe panoul de lângă cinematograful Capitol, să mă ducă la teatrul de păpuși din Iosefin și să mă plimbe ore în șir cu tramvaiul, prin toate cartierele orașului. Și evident, să-mi cumpere merdenele cu brânză de la Bega Mică, înghețată de la Trandafirul și jucării de oriunde se găseau. Ce mai, eram topit după Timișoara și după camera mea plină cu jucării, acolo unde mi-am creat zeci de microuniversuri paralele: fie că evoluam la un campionat mondial de fotbal, fie că zburdam călare prin preeriile nord-americane alături de iscusiții călăreți apași, fie că eram vatmanul tramvaiului 6, șoferul mașinii de pompieri, Zoro spadasinul, detectivul Mike Hammer sau Clint Eastwood într-un film american, mă simțeam în largul meu.

Tot în acea lună iunie în care venisem să-mi petrec prima vacanță de vară la Timișoara, se discuta încă aprig despre dezastrul de la Cernobâl, din URSS, care avusese loc cu două luni în urmă. Dar, cum nici un subiect nu ține o veșnicie, au început să apară altele, e adevărat, nu atât de senzaționale. Se zvonea că prin Timișoara mișună niște misterioși răpitori de copii, iar zvonul s-a transformat în realitate panicardă atunci când o femeie de la noi din zonă și-a pierdut nepoțelul în tramvai. Copilul pur și simplu dispăruse între două stații, iar femeia nu-și putea explica ce s-a întâmplat. Seara, la cină, îi auzeam pe bunicii mei dezbătând acest subiect. Își dădeau cu părerea, vehiculau diverse ipoteze și mă instruiau cum să reacționez în caz că – Doamne ferește – se întâmplă să fiu acostat de vreun necunoscut pe stradă. M-au pus să repet de zeci de ori: „Mă numesc Goran Mrakic, stau pe strada cutare, numărul cutare, blocul cutare”. Fiind un mare iubitor de tramvaie, am fost pus să învăț destinația fiecărei rute: tramvaiul 1 merge în Iosefin, tramvaiul 1 roșu la gară, tramvaiul 3 în Freidorf, tramvaiul 4 la noi în zonă, în Circumvalațiunii, tramvaiul 5 în Ronaț, tramvaiul 6 în Lahovary, tramvaiul 7 acolo unde stă Ljubinka (doar așa am reușit să învăț, aceasta fiind o prietenă a bunicii mele, care locuia într-o casă de pe strada Glad din Calea Șagului și pe care o vizitam destul de des) și tramvaiul 8 în Calea Buziașului. Buziașul era un oraș pe care îl asociam invariabil cu sticlele verzi de apă minerală la 1 litru și nu îmi imaginam că acolo poate exista și altceva în afară de fluidul ușor carbogazos, cu un gust specific.

Așadar, devenisem unul dintre cei mai buni cunoscători ai tramvaielor din Timișoara și asociam diverse zone și locuri din oraș cu plimbările mele pe șine. Știam că tramvaiul 1 merge la teatrul de păpuși, tramvaiul 7 la tanti Ljubinka, iar simpaticul tramvai 5, cel mai oropsit dintre toate, ne ducea până în capăt în Ronaț, acolo unde aproape de ultimele stații puteai vedea țigani cântând la vioară între scaune sau pe trepte și tot felul de personaje ponosite care mă fascinau.

Era însă un lucru care mă exaspera: lipsa tramvaiului 2! Pur și simplu nu înțelegeam de ce nu există, chiar dacă ai mei au încercat să-mi explice. Mi se părea o imperfecțiune intolerabilă, o chestie ilogică, o piesă care lipsește nemotivat dintr-un mozaic ambulant și fascinant, o figură geometrică ciobită. Am început să urăsc tramvaiul 1 roșu. Nu îi înțelegeam sensul și rostul. Mă întrebam cum de nimeni în afară de mine nu observă arivismul acestui uzurpator, nonșalanța cu care se plimbă în locul 2-ului pe străzi şi contrastul cromatic deranjant între restul numerelor scrise cu negru și al acestuia cu roșu…Simțeam că trebuie să fac ceva pentru ca 1 roșu să dispară, dar mă apăsa faptul că eram prea mic pentru a fi băgat în seamă de cineva, iar cei care puteau schimba lucrurile stăteau în clădirile acelea sumbre, pline cu uși capitonate, în spatele cărora niște tovarăși serioși, în costume cenușii, vorbeau mereu la telefon și lăsau impresia că discută numai lucruri extrem de serioase, capitale. Toată această situație mă descuraja în demersul meu de a căuta dreptatea pentru tramvaiul 2. Mi-am propus solemn ca primul lucru pe care îl voi face atunci când voi crește va fi să reinstaurez ruta tramvaiului 2, care în mintea mea avea deja o conotație aproape mistică. Să fi fost vorba de vreun traseu ascuns, uitat? De o conspiraţie împotriva lui? Sau de vreun cartier de care nu știam pentru că nu exista un tramvai adecvat care să mă ducă acolo? Dacă în acel cartier neştiut există librării şi cinematografe în care nu am fost niciodată? Dacă acolo e plin de cowboy şi indieni plasticați de care eu nu ştiu nimic? Era clar că 1 roșu e o minciună și o prefăcătorie și că oamenii nu înțelegeau câtă nedreptate i se comite sărmanului 2. Din acest motiv am început să simpatizez fotbaliștii care purtau numărul 2 pe spate. Erau cumva la polul opus al geometriei fotbalistice din capul meu, dar nu conta. Eu eram stângaci şi îmi plăcea să evoluez în atac, să dau goluri, să înving portarii, să ridic tribunele imaginare în aer, iar „doiarii” erau de regulă fundaşi-dreapta. Puteam oare să încalc regulile nescrise ale fotbalului şi să devin vârf-stânga purtând numărul 2 în locul numărului 11?

Într-o zi tatăl meu a adus acasă echipamentul de rezervă al echipei de fotbal Steaua Roșie Variaș, al cărei medic, evident, amator, era în timpul liber. Erau într-o sacoșă, mototolite și transpirate. Am scos primul tricou și m-am uitat fascinat la el – numărul 2, purtat de jucătorul Mile Petkov. Când mă întrebau vecinii după ce veneam de la meciuri cine a jucat cel mai bine, spuneam invariabil: „Mile”, indiferent de scor sau de evoluţia fundaşului nostru. Am tras tricoul pe mine în fața oglinzii fără să-mi pese că-mi ajungea aproape până la genunchi. L-am îndesat în șort, mi-am încălțat tenișii și am ieșit în curte cu artexul julit, palmat de la stadion. Purtam în sfârșit un tricou de fotbalist adevărat, mamăăăă, de când îmi doream așa ceva! Îmi imaginam că sunt pe un stadion plin și că spectatorii își spuneau unul altuia: „Bă, uitaţi-vă la ăla cu numărul 2, ce meseriaș e…uite-l cum driblează, ce şut are, fiiiii ateeeent ce goool a daaaat, fraaate!” Eu loveam mingea cu sete şi aveam impresia că forţa fizică mi s-a dublat, că am crescut instantaneu cu câţiva ani, că şutul meu poate face praf poarta verde care despărţea cele două curți ale casei noastre…Şi totul din cauza magicului număr 2 de pe spate!

Din păcate, echipamentul a fost spălat şi dus de acolo a doua zi. Sunt convins că aş fi ajuns un mare fotbalist dacă aş fi putut păstra tricoul cu numărul 2. În schimb, bunica mi-a cusut cu ceva material roşu pe un alt tricou, alb, numărul 11, să seamăn cu o veritabilă extremă stângă. Astfel, în loc să distrug porţile inamice purtând numărul 2, am fost condamnat să port toată copilăria două numere de 1 roşu pe spate. Ca un tramvai care strică ordinea firească a lucrurilor.

 

NEW YORK, VIA MEHALA

„Dragul meu J, știu că vei fi mirat când vei primi această scrisoare. Te vei întreba de unde până unde m-am găsit să-ți scriu tocmai ție, având în vedere că nu ne-am văzut de cel puțin 20 de ani. Chiar dacă ne cunoaștem din copilărie, nu am fost niciodată foarte apropiați, în sensul că nu eram cei mai buni prieteni sau ceva de genul ăsta. Nici măcar nu făceam parte din aceeași gașcă atunci când am devenit adolescenți. În aceste condiții, de ce m-am hotărât să mă confesez tocmai ție, copilului unor vecini cu care nu am schimbat nimic în afară de câteva vorbe lipsite de obligație și consistență?

Îi cunoști pe părinții mei, am fost vecini în copilărie. Dumnezeule, au trecut mai mult de trei decenii de atunci! Ai mei sunt oameni gospodari, țărani conservatori mutaţi la oraş, paori de rit vechi, cum s-ar spune. Mamei nu i-am dat niciun semn de mult timp, nu am curaj, nu îmi găsesc cuvintele. De când am ajuns în America i-am scris doar de câteva ori. I-am spus că lucrez într-un spital, că sunt asistentă medicală, că am un salar bun și că mi-am găsit o casă frumoasă. Evident, totul a fost o minciună.

Adevărul e că nu am fugit doar de comunism, de Ceaușescu și de România. Am fugit de Timişoara, de Mehala, de întreaga comunitate conformistă, de câmpie, de pusta Banatului, de propria familie. Nu mai suportam acea lume mică, dichisită, plictisitoare și autosuficientă. Nu mai suportam colindele de Crăciun, mersul la slujba de duminică, tăiatul porcilor, papricașul unsuros, caltaboșii, bețiile grețoase, curățenia generală de Paști, ciocnirea ouălor colorate, mersul la cimitir, văruirea pomilor fructiferi, făcutul țuicii, rinflaișul de duminică, supa de cocoș, spartul sticlelor la nunți, jugul patriarhatului și toate obiceiurile care mi se păreau a fi niște ritualuri burlești, lipsite de orice consistență. Nu aveam absolut niciun sens și nicio perspectivă în acea lume mică și colorată a Banatului, pe care am ajuns să-l disprețuiesc din toți rărunchii. Mă prefăceam că mă bucur, că-mi pasă de datini, că mă interesează ceea ce mi se spune, că-mi doresc un viitor călduț lângă un soț mustăcios, grăsuț și lacom, care linge tot gulașul din farfurie cu un colţ de pită, care bea șpriț după şpriţ după fiecare masă și râgâie sonor, care se întoarce cu spatele spre mine când se bagă în pat și se beșește ca un nesimțit, care sforăie și se scobește în nas, care mi se adresează hlizindu-se cu apelativul „muiere” în faţa haverilor şi căruia va trebui să-i gătesc, să-i spăl chiloții căcați la cur și ciorapii împuțiți toată viața...Nimeni nu-şi poate imagina cât de înspăimântătoare este această perspectivă în mintea unei adolescente însetate de viaţă. Te rog, nu mă considera nebună...

Nu-mi aparţinea nimic din tot ce trebuia să moştenesc de la ai mei. Nu-mi trebuia nimic din acel microcosmos al şliboviţei, verzei murate şi şuncilor afumate, din acel labirint de pivniţe, hambare, şifpoduri şi verande, din acea scorbură a plafonării şi din acea comunitate care deborda de o decenţă de-a dreptul...neruşinată!

Eu îmi doream să fiu artistă, să fiu o femeie independentă şi emancipată, să fiu o creatoare liberă și cugetătoare, adică tot ceea ce Banatul nostru dispreţuieşte prin toţii porii săi. Mă gândeam seară de seară cum să fac să evadez din această seră în care mă sufocam, din acest garaj obscur în care trăiam, din această lume care mă ţinea prizonieră din naştere. Voiam să mă dedic lumii, muzicii, artei, voiam să interacţionez cu oameni care vorbesc despre cultură, să merg la evenimente mondene, să cunosc diverse personaje sofisticate, să colind marile oraşe, să mă înfrupt din gastronomia specială şi fină a ţărilor dezvoltate, să-mi scot o dată pentru totdeauna capul din jgheabul cu sarmale, cârnaţi, răcituri şi tobă de porc.

După cum probabil ştii, am fugit din ţară cu prima ocazie care s-a ivit. N-am regretat nicio secundă pentru ceea ce lăsam în urmă. Nu mi-am întors capul nicio clipă în acea noapte după mama care dormea liniştită, după caisul înflorit din curte, după grădina noastră frumos mirositoare, după coteţele din curtea din spate, după camera în care mi-am petrecut copilăria, după casa noastră făloasă din Mehala și după trăsura din grajd – mândria bunicului, pe care o lustruia, vopsea, pregătea şi orna permanent pentru nunta mea...Nu m-am întors nici măcar să-l mângâi pentru ultima dată pe Maţi, câinele meu flocos cu care mă jucam în fiecare zi.

Am ajuns în Iugoslavia, iar mai apoi în Austria, unde am stat într-un lagăr de emigranţi timp de două luni. Chiar şi acolo mi se părea mult mai frumos şi mai uman decât în România. Priveam în fiecare noapte printr-o fereastră cu gratii şi mă simţeam incomparabil mai liberă decât acasă, acolo unde babele din vecini îţi urmăreau fiecare mişcare, acolo unde toată lumea te bârfea la colţ de stradă, acolo unde viaţa îţi era planificată în detaliu din naştere până la moarte, acolo unde plictiseala te omora ca o otravă invizibilă.

După câteva luni am reuşit să plec în America. Când am pus piciorul în New York mi-am făcut cruce pentru prima dată în viaţa mea. Mi-au dat lacrimile de fericire. Iubeam fiecare pietricică, fiecare băltoacă, fiecare homeless negru care bea alcool din pungă, fiecare câine vagabond, fiecare clădire, fiecare maşină...Of, Doamne, eram în New York şi pentru prima dată în viaţă eram cu adevărat fericită, pentru că totul mi se deschidea ca o carte, totul mă absorbea cu sete şi toţi mă aşteptau cu braţele deschise. Mă plimbam relaxată noaptea pe acele bulevarde largi şi superbe, sub luminile şi reclamele multicolore, sub luna care îmi surâdea mie şi numai mie...

La început mi-am găsit de lucru într-un aprozar de legume şi fructe a unui asiatic. Seara umblam prin baruri şi mă interesam dacă e cineva curios să apeleze la talentul unei fete care ştie să cânte la chitară şi saxofon. Uneori mi se mai oferea câte o şansă, cântam blues, dar nimic pe termen lung. Oamenii mă ascultau, aplaudau, câştigam câţiva dolari, după care dispăream în noapte. Eram mulţumită cu puţin, pentru că simţeam că inspir libertate în fiecare fracţiune de secundă. După o perioadă am început să cred că am acumulat atâta tristeţe în copilărie încât nici blues-ul nu mă putea suporta. Chiar şi sclavia negrilor, transpusă într-o muzică mistică, ritualică şi protestatară, mi se părea mai ademenitoare decât inerţia existenţială şi marasmul civilizaţional din îndepărtatul Banat, care îmi revenea în minte asemenea unui coşmar. Încercam uneori să-mi imaginez ce fac cei de-acasă, cum o mai duc, dar îmi luam repede gândul, absorbită de noua şi incomensurabila mea libertate în cel mai frumos şi sclipitor oraş al lumii. Nu câştigam mult, dar eram mulțumită. Noaptea mă plimbam pe străzi şi ascultam muzică la căşti. Fumam şi mi se părea că inhalez toată bezna dintr-un fum. Viaţa mea devenise un dans lent printre zgârie-nori, departe de acoperişurile joase şi înzăpezite ale unui cartier din pusta Panoniei.

Într-o seară am intrat într-un băruleţ din care se auzea o muzică în surdină. Mi-am luat un whisky şi m-am aşezat într-un colţ, la o masă mai retrasă. Pe o scenă mică, aproape improvizată, cânta Tom Waits. Nu-mi venea să cred ochilor şi urechilor. Mi-am scos din cutie chitara şi m-am dus la el ca în transă, întrebându-l dacă pot să-l acompaniez. S-a uitat chiorăş la mine pe sub borul pălăriei negre, a tras un fum din ţigară şi mi-a făcut un semn abia perceptibil cu ochiul. Am început să cântăm, iar eu am simţit să viaţa mea tocmai ajunsese la apogeul artistic mult visat. Când am terminat, Tom m-a întrebat de unde sunt, iar eu am minţit, pentru că nu ştiam ce să-i răspund. La fel am minţit-o şi pe mama, căreia i-am scris prima dată după şase luni. Mi-am făcut poze în faţa unei case frumoase şi i-am spus că e a mea. Am scris cam tot ceea ce ar fi vrut să audă. Într-un fel ciudat, începuse să-mi fie milă de părinţii mei. Nu era vina lor că aveau un copil ca mine. Nu puteam să le spun în faţă că disciplina lor mă scotea din sărite, că mă ucideau cu acel conformism ritualic, că grija lor era o zgardă care mă sufoca...Ei nu ar fi înţeles toate aceste trăiri şi m-ar fi întrebat cu lacrimi în ochi Cu ce ţi-am greşit? Ştiam că nu le pot explica şi arăta că de fapt n-au greşit cu nimic, dar nu mă puteam mula modului lor de a vedea şi înţelege lumea.

Din acea seară cu Tom Waits mi-a rămas o mică fotografie alb-negru. Eu şi Tom cântând The long way home...Iar mie, ca printr-un miracol, când închideam ochii îmi apărea în gând Banatul, în timp ce vocea lui răguşită plutea prin mica încăpere plină de fum. Cântam şi mă vedeam stând pe treptele trenului care şuieră înainte de intrarea în gară. Vedeam în depărtare plopii negri şi turlele bisericilor, asemenea unor mistere medievale, învăluite într-un amurg înmiresmat de aprilie, înaintea nopții de Înviere. Veneam dintr-o depărate nedefinită, purtată de valurile vocii bătrânului bluesman.

Viaţa te poartă însă pe cărări ciudate. Având în vedere că noaptea cântam în diverse locuri obscure, am avut de câteva ori ocazia să prizez nişte heroină. Senzaţia a fost extraordinară. Aveam impresia că le cânt oamenilor dintr-un rai compus doar din sunete şi că trupul meu este alcătuit dintr-o infinitate de plăceri interminabile. Oricare ar fi fost preţul acelor trăiri, eram convinsă că merită. I-am mai scris mamei o scrisoare, spunând că mi-am făcut un rost, că lucrez într-un spital şi că poate în curând mă voi mărita. Ştiam că acest lucru o va face fericită. I-am ataşat şi o poză în care purtam nişte ochelari de soare foarte mari, pentru a-mi camufla cearcănele imense.

Heroina m-a transpus într-o lume de basm. Obișnuiam să mă urc în vârful unui zgârie-nori și să admir panorama orașului, ascultând la căști refrenul Golden brown, texture like sun, lays me down, with my minde she runs... a celor de la Stranglers. Eram un arcuș în mâna megalopolisului. Sufletul meu emana doar pace și muzică. Mă plimbam noaptea prin ploaie și îmi injectam zilnic doza necesară de miere solară. Toate izvoarele raiului începeau să susure în adâncul ființei mele, curgând molcome prin poienițe verzi și livezi înflorite. Eram luntrașul tăcerii care vâslea prin apele liniștite ale muzicii. Mă speriam însă când ajungeam în largul fluviilor învolburate și tulburi, care doreau să mă verse în oceanul necuprins al morții. Când frica începea să mă doară fizic, îmi pregăteam o nouă doză și totul revenea la normal.

Între timp am ajuns pe nesimțite o umbră de om. Dependenţa de heroină m-a transformat într-o stafie umblătoare, fără să-mi dau seama. Pentru o jumătate vitală de gram făceam sex neprotejat pe oriunde apucam cu zeci de bărbaţi: portoricani, asiatici, africani, albi, indieni, arabi, mexicani, travestiţi, nu conta. Sadomasochism, sex oral în metrou, gangbang în moteluri jegoase, sex anal în toalete publice insalubre – nimic nu era suficient de degradant pentru a obţine praful care mă ajuta să fug din fața oceanului negru, ale cărui valuri deveneau tot mai mari, tot mai mari...

Momentan locuiesc într-un adăpost din cutii de cartoane. Sunt unul dintre sutele de mii de boschetari ai New York-ului. Am fost dată de mult afară din apartamentul în care stăteam cu chirie. Mi-am vândut saxofonul şi chitara. Chiar şi poza alb-neagră cu Tom Waits, pe care o păstram ca pe icoană în portofel, am folosit-o într-o zi pe post de filtru pentru a priza o linie.

Pentru mine nu mai contează nimic. Mă tărâsc printr-un labirint al groazei, în care moartea pândeşte după fiecare colţ. Trăiesc asemenea unei cârtiţe. Nu mai suport lumina, doar întunericul mă poate linişti. Mă trezesc şi mă învelesc numai cu negură, până când mă voi contopi definitiv cu ea. Nu îi mai pot scrie nimic mamei, după cum ţi-am zis. Îţi scriu ţie pentru că nici tu nu ești acasă și astfel poți să mă înțelegi. Ai fost singurul om care nu se prefăcea atunci când îmi vorbea. O dată, când eram doar nişte ţânci în pantaloni scurţi şi ne jucam de-a v-ați ascunselea, eu m-am pitit în pod după un horn, sperând că mă vei găsi. Tu m-ai văzut şi mi-ai spus că o să mor orice aş face, indiferent dacă rămân acolo sau cobor. Te refereai la joc, dar acele cuvinte m-au lovit ca un blestem. Tu ai fost singurul care ai simţit în subconştient ratarea mea inerentă şi irevocabilă.

Câteva vorbe, aruncate de cineva în treacăt sau în toiul unui joc de copii, pot reteza aripile unei vieţi. Pentru mine nu mai există nici „aici”, nici „acolo”.

Drogaţii alături de care îmi petrec ultimele clipe m-au întrebat odată de unde sunt de loc. Le-am spus că vin dintr-un tărâm imaginar binecuvântat, unde oamenilor le place să cânte şi să joace, unde belşugul e ceva firesc şi unde în fiecare an anotimpurile se întrec în frumuseţe. Abia după ce mi-am luat doza maronie şi am evadat din canalul în care-mi zăcea trupul sleit, mi-am dat seama că în mod inconştient vorbeam de Banat.

Nu mă voi mai întoarce niciodată acasă. Poate că în clipa în care citeşti aceste rânduri eu sunt trecută deja în lumea umbrelor, împachetată într-o pungă neagră de nylon, aşteptând să fiu arsă în crematoriul săracilor.

Nu știu adresa ta exactă, dar sper că scrisoarea va ajunge cumva la tine în Bosnia, țara strămoșilor, cum îți plăcea s-o numești. Țin minte că odată am fost la bunică-ta să mâncăm cornuleţe cu gem, iar afară ploua cu găleata. Tu spuneai că vine potopul și că în curând se va reface Marea Panonică, despre care ai citit că a existat în urmă cu câteva milenii pe teritoriul Banatului.

- Noi locuim pe fundul unui ocean, imaginează-ți! Oamenii care sapă adânc găsesc pe câmp alge fosilizate și scoici. Așa mi-a spus atunci, iar eu te ascultam fascinată.

Dorul de Banat mă doare fizic. Mai tare chiar decât dependenţa de heroină. Nu voi mai vedea niciodată cerul înstelat deasupra Mehalei, nu voi mai simţi niciodată mirosul zambilelor primăvara, nu voi mai simţi gustul pâinii de casă şi nu voi mai bea niciodată vinul din strugurii noştri. Dacă aş putea, aş da tot New York-ul numai să mai pot auzi o dată vocea mamei înainte de culcare. Din păcate, New York-ul nu-mi aparţine. Sunt doar una dintre victimele cu care se hrăneşte.

Am plecat în lume pe urmele blues-ului, dar blues-ul era mereu ascuns sub caisul înflorit din curte. Eu nu voi mai vedea niciodată Timişoara, iar acest gând îmi accelerează căderea în abis. Nu le spune nimic alor mei. Lasă-i să creadă că sunt bine şi că mă pregătesc de măritiş cu un american înstărit. Noaptea trecută am visat că zbor deasupra unui ocean negru în trăsura ornată de bunicul. Ciudat, dar oceanul nu mă mai înspăimânta ca adineauri. Dacă am fost prea patetică, îţi dau voie să-mi rescrii viaţa după bunul tău plac. Ştiu că o vei face mai bine ca mine.

Sper că ai găsit ceea ce ai căutat în peregrinările tale arheologice prin Bosnia. Ți-am urmărit în trecut postările de pe internet, știu că erai fascinat de piramidele descoperite acolo. Poate că ne vom revedea într-o altă eră, mai bună. Pe fundul mării, în țara strămoșilor.

A ta, S.M.”