Andrei Doboş
Valea rea
(CR, 2015)
În lumina stelei apropiate
În lumina stelei apropiate
organismele pozează;
bipedul
apasă pe buton
declanşează afectul
femelei. Drona a înregistrat
un şir de şapte cifre
de astfel de recurenţe
într‑o singură zi.
După ce steaua apune
se face încet întuneric
şi rece, culoarele se golesc,
se pregăteşte
o rupere de nori,
plouă temeinic
furtuni electromagnetice
bruiază frecvenţele.
Aprilie, singularitate
Mutat cu toţii în virtual. Oraşul golit. Au rămas
cîţiva zăpăciţi pe stradă, drujbişti bătrîni
la umbra florilor de piersic.
Privesc puiul de vişin
înverzit, crenguţele lui crescute dezordonat
seamănă cu părul neatins al unei cerşetoare.
Mă gîndesc cît de mult mai are
pînă la lumea virtuală. Milioane de ani.
Cînd dăunătorii îi vor sfredeli scoarţa
El va secreta necontenit răşini. Va îndura frigul
Şi seceta, şi ploile lungi de toamnă. Va muri
Iar vîntul îl va purta în locuri sălbatice
Printre mesteceni şi frasini. Va fora acolo
Casă nouă pentru rădăcinile sale. Fructele lui vor deveni
Aspre, atît de acre că nimeni nu va mai putea
Să le mănînce. Va pieri încet
Sub greutatea altor specii, alte păsări şi alţi viermi
Vor găsi acolo hrană şi adăpost. Doar gustul
O să rămînă acelaşi, înregistrat pe softuri. Sucuri
Şi siropuri şi drajeuri de vişine. Imaginea (poate şi senzaţia
Tactilă – luciul şi carnaţia bobului – duritatea umedă
A sîmburelui). Parfumul şi culoarea
Florilor tinere. Fluxuri de biţi
Din motorul hologramatic –
Fluturi ce se topesc la contactul
Cu lumina rece: Copii
ce se joacă seara în livadă, se opresc
gălăgioşi lîngă pomul cu crengi aplecate –
culeg, unii de jos, alţii scutură,
alţii se caţără sus pînă la vîrf
Lui Vlad
Eram cu V.
în noul lui apartament
umbros din Floreşti
făceam toamna aia
vipaşna
şi mergeam peste tot cu şuriul la mine
cădeau capete la mese
în stil japonez
pe el îl neliniştea
un cuplu de sexagenari
alcoolişti vecini de dedesubt
şi nu pot
asculta muzică tare
mă deprimă vai
cum se tot ceartă
odată s‑au şi bătut
strîngere de inimă
m‑am gîndit eu
lîngă pai mu tan‑ul aburind
în adăpostul de noiembrie tîrziu
la prînz
afară soarele rece puţină bură
îl vedeam în maiou
îi strălucea chelia
cu revolverul în mînă
Dar în ziua aia
de duminică
– după un drum la Tăuţi
pînă unde se putea merge cu maşina
am urcat un dîmb
şi‑n iarba bătrînă
unde bălteau tulbure
apele
am sprijinit
minute bune pruni –
nu se auzea de jos nimic
doar muh muh din ţigări
în bucătărie
şi ceai
aruncam plase
deşi prada îmi scăpa
aşa că ne‑am mutat
în cameră să ne întindem
(asta ţine şi
de ficat)
şi acolo pe canapea
pornise centrala
la laptop
mooji reorchestrat
pe downtempo
pe reggae
de un grup de tineri
devoţi (de fapt era un singur dj
jean cristophe,
pe care l‑am cunoscut
mai tîrziu şi am aflat
că se băgase din cauza unei tipe
pe care‑o plăcea
şi care stătea de ani buni
la picioarele maestrului)
cu asta am adormit
şi nu ştiu ce s‑a întîmplat în somnul acela de amiază
de numai 20 de minute
de care de obicei mă feresc
fiindcă intoxică
dar cînd m‑am trezit
nimic
dar nimic
nu mai era la fel
deşi m‑am întors acasă
bine merci
cu rechinul
din staţie
tocmai începuse să plouă
însă noroi
se făcuse mai demult
Comunicare?
Femeie
obscuritatea a crescut
subiectul îşi pierde centralitatea
şi fuzionează cu spaţiul
Viaţa e sufocantă
în văditul erotism,
ceaţa împinge ferestrele înalte
ca într‑un amplu roman
ostil. Lumina şi tenebrele
prin nucii ruginoşi, tuia
scăldată de şpreiul monoton
al apelor de toamnă. Cîştigăm
puţină informaţie: aici
e spaţiul vivant. Materializarea teribilă
a celor rămase în urmă.
Grădina cu pruni
Copii încă în satele în care s‑au născut
la jumătatea secolului douăzeci
într‑o vară cu multe ploi
laptele izbit cu spumă de şiştare smălţuite
pline de iarbă
cizmele pe care le‑am încălţat
mai mult să cobor
spre mlaştina
de care bivolii
nu se mai satură.
Aveam mame de pămînt
cu pielea ca noroiul uscat
ce mai tîrziu aveau să povestească
nepoţilor
despre trudă
deşi truda
nu începuse cu adevărat
şi soarele la apus
din grădina cu pruni
unde ne bucurăm
că ajungem
cînd insectele alină
şi se lasă a două rouă a zilei
iar viţelul de numai o lună
ne prinde, bucuros, din urmă