Ştefan Ungurean, Mircea Ivănoiu

Oameni prin vremuri. Bucovineni în sec. XX

Editura Universităţii Transilvania, 2015

,,Izgonirea din rai” reflectată de oglinda istoriei orale

,, Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. De acum înainte el este supus imperativului moral de a vedea lumea cu ochii celor care au încetat să o mai vadă. Nimic din ceea ce au văzut cei care nu mai văd nu are dreptul să rămână ascuns” (Horia-Roman Patapievici - În preajma ştreangului, fragment audio-CD)

Venim dintr-o istorie plină de goluri, paradoxal, tocmai în ultima ei parte, când sursele scrise şi imagistice ar trebui să fie mai numeroase şi mai bine păstrate. Motivele acestei stări de fapt nu vor fi discutate acum. Subscriem însă ideii că această istorie se răsfrânge asupra lumii româneşti actuale, o lipseşte de convingere şi o trimite în derizoriu, îi pierde din semnificaţiile cele mai profunde şi din valenţele regenerative.

O cale de acoperire a acestor goluri ar putea fi istoria orală în cea mai pură şi directă formă, ca o consecinţă a libertăţii de exprimare.

Editorii au decis să intervină în acest volum cu o prefaţă şi o postfaţă. Din motive de logică a construcţiei, prefaţa conţine idei privind istoria demersului nostru şi câteva aspecte de management operaţional, rezultate din derularea proiectului. Comentariile ceva mai specializate, sociologice, vor intra în compunerea postfeţei şi aparţin lui Ştefan Ungurean.

Semnificaţia domeniului. Istoria orală reprezintă un demers relativ recent în cadrul ştiinţelor sociale din spaţiul românesc. Ea aparţine domeniului cercetării calitative în istorie şi sociologie. Dincolo de aspectele legate de cunoaştere, istoria orală aduce în discuţie o chestiune morală, anume rolul persoanei ca actor al istoriei şi ca martor al ei.

În felul acesta, istoria orală reprezintă o formă de ajustare şi echilibrare a cunoaşterii tradiţionale, care porneşte de la aspecte materiale (documente, analize statistice) şi care, nu de puţine ori, în formalismul lor, au devenit impregnate, aşa cum s-a întâmplat în regimul comunist, cu un puternic conţinut ideologic. Ori, istoria orală vine să repoziţioneze importanţa omului concret în raport cu un sistem social şi cu o anumită guvernare.

Istoricul ideii. Acest proiect succede unui parteneriat de cercetare ştiinţifică în domeniul istoriei orale între Indiana University, Bloomington, Indiana (USA) şi Universitatea ,,Transilvania” din Braşov (Facultatea de Sociologie şi Comunicare), parteneriat facilitat şi sprijinit de Fundaţia ASPERA ProEdu Braşov. Partenariatul s-a derulat între 2001-2003, în două etape.

Prima etapă, orientată spre realizarea unei cercetări în comunitatea braşoveană, a inclus, în paralel cu o serie de interviuri, şi organizarea unui seminar în cadrul căruia au conferenţiat Maria Bucur-Deckard de la Universitatea din Bloomington, Indiana (USA), Smaranda Vultur de la Universitatea de Vest, Timişoara, Jill Massino, doctorandă, (Indiana University) plus o grupă de peste 10 studenţi sociologi şi câţiva tineri invitaţi din ţară, Stejărel Olaru şi Carmen Huluţă-Mihalache (cercetător la Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti), la care s-au adăugat şi universitarii braşoveni implicaţi în proiect. Această etapă s-a finalizat cu un volum de interviuri de istorie orală: ,,Vieţi paralele în secolul XX. Istorie recentă în Ţara Bârsei”, editori Ştefan Ungurean şi Florentina Scârneci, Braşov, 2004, important prin conţinut şi bogat în semnificaţii locale, fiind prima lucrare realizată de studenţii şi universitarii braşoveni în acest domeniu.

Cea de-a doua etapă a parteneriatului s-a focalizat pe domeniul cărţii (producţia de carte, mecanismele de cenzură, tipărire, distribuţie), folosind aceeaşi echipă de cercetători americani şi români. Acest demers a urmărit să obţină o descriere a modului în care un simbol al Iluminismului, care este cartea, a ,,funcţionat” într-o societate totalitară. Proiectul este încă în fază de editare, tehnoredactare.

Fundaţia ASPERA ProEdu Braşov a continuat să sprijine parteneriatul transoceanic şi a iniţiat o cercetare distinctă de istorie orală legată de Bucovina şi bucovineni, în intenţia de a tezauriza experienţele de viaţă şi informaţiile deţinute de persoanele care, deja la acea vreme, erau foarte în vârstă. Primele interviuri datează din 2003-2004, deci au trecut mai mult de zece ani de la demararea acţiunii. În acest moment, unii dintre cei intervievaţi nu mai sunt în viaţă, fapt care ne-a împiedicat să revenim pentru a obţine răspunsuri la întrebări ivite pe parcurs. Iniţial, cea mai mare parte a subiecţilor erau bucovineni refugiaţi, stabiliţi în Braşov şi împrejurimi, ulterior aria teritorială s-a lărgit, completând lista cu relatări ale unor bucovineni stabiliţi în Bucureşti, Constanţa, zona Suceava-Rădăuţi, Oradea.

De-a lungul anilor, Fundaţia a susţinut toate proiectele din acest domeniu, material şi logistic, pe toată durata lor, începând cu organizarea seminariilor de istorie orală din 2001-2003, acordând burse de studiu (de sejur la Braşov) cercetătorilor din alte localităţi (Bucureşti), achiziţionând materialul audio necesar şi aparatura de înregistrare, subvenţionând tirajele cărţilor tipărite şi altele.

Fundaţia ASPERA ProEdu dedică de mai mult timp o parte din resursele şi energia membrilor ei istoriei orale româneşti, educaţiei în istoria contemporană în general, în primul rând prin concepţia şi întreţinerea portalului www.memoria.ro , ajuns deja la a treia ediţie, şi a site-ului www.aviatori.ro (cu un specific de istorie a aviaţiei române).

În general, am urmărit să provocăm mărturisiri legate de evenimente anterioare lui 1940, dar, în unele cazuri, am fost interesaţi şi de modul în care se reflectă în ochii celor chestionaţi lumea de astăzi. Ne aşteptam să existe diferenţe inerente percepţiei de generaţie, sisteme educaţionale şi sociale net diferite, care au acţionat în decursul celor 50-60 de ani investigaţi, dar am găsit reflexii critice pertinente, chiar ireconciliabile cu viaţa românească a ultimei jumătăţi de secol. Reflectarea făcută lumii româneşti, în general, denotă spirite vii, care au despărţit binele de rău prin criterii care probabil nu mai aparţin contemporaneităţii.

Mai mult, ideea de start a fost aceea de a pregăti două pachete de interviuri paralele, unul pentru refugiaţii bucovineni şi altul pentru refugiaţii basarabeni, dar puterile şi rezervele de timp ale echipei au fost insuficiente pentru a dezvolta proiectul şi pe direcţia Basarabiei. Cu trecerea timpului, a face acelaşi lucru şi pentru refugiaţii basarabeni a devenit prea târziu. În schimb, numărul de pagini transcrise după înregistrările bucovinenilor a impus împărţirea în două volume, pentru a fi mai uşor de manipulat şi parcurs.

Probleme ale managementului cercetării de istorie orală. Ne oprim asupra acestor aspecte şi pentru a veni în ajutorul acelora care doresc să iniţieze cercetări de istorie orală. Încă de la începutul colaborării, echipa universitară americană a făcut un instructaj cu privire la normele şi procedurile privind cercetarea în domeniul ştiinţelor social-umane, norme inspirate din legislaţia americană şi care sunt foarte severe în chestiuni legate de proprietatea intelectuală, respectul acordat persoanei, obţinerea consimţământului cu privire la intervievare şi la publicarea interviurilor, a fotografiilor şi a documentelor furnizate de respondenţi, astfel că aceste interviuri se încadrează strict în cerinţele impuse în domeniu.

Al doilea tip de probleme care apar în cadrul cercetării de istorie orală intervin în faza transcrierii, când, pentru a respecta pronunţia şi farmecul limbii locale, echivalentul formulării scrise este găsit cu dificultate. Pentru cititorii foarte exigenţi, trebuie să recunoaştem că în texte se găsesc aparente erori de conjugare, forme verbale improprii sau inversiuni de vocale, etc., care ar putea fi considerate abateri de la norma lingvistică oficială (literară), dar care reprezintă detalii specifice exprimării orale, stilului personal, graiului regional. Toate au fost tolerate pentru a-l apropia pe cititor de înregistrarea sonoră şi pentru a putea constitui o posibilă bază de cercetare lingvistică. Nu ar fi lipsită de interes ideea ca volumele să fie însoţite şi de un CD cu înregistrările audio (format MP3), ceea ce ar da un plus de autenticitate şi credibilitate, perfect adecvată la ceea ce se numeşte un audio-book.

O problemă care apare în acest tip de investigaţie sociologică este legată de un aspect tehnic. Înregistrarea pe bandă îngustă (casetă) nu a fost întotdeauna suficient corectă, fie ca urmare a volumului nepotrivit, fie a alternanţei în intensitate a vocilor sau a vitezei relatării, şi, în destul de multe situaţii, am fost nevoiţi să ne recunoaştem învinşi, întrerupând transcrierea cu menţiunea [neinteligibil]. Cu alte cuvinte, coordonatorii unei asemenea cercetări trebuie să ia în seamă că în proiecte de acest tip sunt inerente defecţiunile tehnice şi riscul unor pierderi ireversibile, căci una este să nu găseşti respondentul adecvat în cadrul unei cercetări bazate pe eşantion şi alta este să ai o nerealizare în acest domeniu, în care respondentul nu poate fi înlocuit.

În ultimii 10-15 ani tehnicile de înregistrare-redare precum şi intervenţia calculatorului au evoluat spectaculos, ceea ce a impus modificarea tehnologiei (transcrierea de pe CD, folosirea unui software dedicat transcrierii), schimbarea suportului fizic şi a formatului audio.

Celor care doresc să realizeze cercetări în domeniul istoriei orale le recomandăm să acorde un timp semnificativ operaţiunii de pregătire a textelor pentru publicare, care solicită un volum de muncă greu previzibil, ce cuprinde : verificarea ortografică, verificare toponimică (dar şi nume proprii de orice fel), de îndepărtare a ambiguităţilor, de reascultare repetată a benzilor şi a CD-urilor pentru a clarifica şi stabili definitiv cuvinte şi sensuri care au scăpat la transcriere, găsirea afirmaţiilor celor mai concludente pentru interviu şi care ar putea avea o valoare emblematică pentru respectivul text, etc.. Pornind într-o astfel de întreprindere, nu îi sfătuim pe cei care realizează asemenea discuţii înregistrate să trimită interviurile imprimate spre corectură respondenţilor. În aceste condiţii, interviul va suferi modificări pe text care îl va face greu de recunoscut şi îşi pierde „oralitatea” şi spontaneitatea. În plus, se lungeşte perioada de redactare şi suferă în general autenticitatea relatării. În măsura în care se simte nevoia unor precizări, ele trebuiesc obţinute punctual, ad-hoc, în timpul sau, cel târziu, la sfârşitul interviului.

O situaţie aparte, e drept, mai rară, o constituie prezenţa jurnalelor (paginilor scrise) pe care respondenţii le pun la îndemâna cercetătorului. Refuzul de a le lua în considerare îl poate afecta pe cel în cauză, ori unul din principiile cercetărilor de acest fel este să nu produci suferinţă (morală) subiectului. Ca atare, sugerăm ca asemenea texte să fie reţinute şi consultate, însă ele nu pot înlocui realizarea discuţiei înregistrate propriu-zise.

Elemente de pedagogie socială. Considerăm că participarea studenţilor la acest proiect a fost extrem de utilă. E vorba în primul rând de câştigarea unui plus de cunoştinţe istorice şi sociale.

În al doilea rând, prin interviuri de istorie orală, au avut acces la lumi care altfel nu sunt accesibile în mod obişnuit, iar studentul câştigă inestimabilă experienţă de viaţă. Totodată, se remarcă dezvoltarea capacităţilor empatice în relaţiile cu oamenii în vârstă, premisă a constituirii solidarităţii intergeneraţionale. E vorba apoi de sensibilizarea noilor generaţii, redeşteptarea unui simţ moral latent sau amorţit, pentru a privi cu înţelegere şi compasiune trecutul apropiat, viaţa plină de privaţiuni greu imaginabile astăzi a înaintaşilor, unii chiar din propriile familii, pentru a remarca unicitatea unor caractere şi a reconsidera setul de valori morale cu care a crescut o lume agresată de violenţe sociale şi istorice mutilante.

Un al treilea aspect de pedagogie socială care trebuie reţinut este legat de punerea în valoare a vieţii omului, realizarea unei îndelung aşteptate reparaţii morale pe care, implicit, un asemenea demers îl realizează parţial. Subiecţii acestei cercetări primesc, prin mărturisirile lor, recunoaşterea dreptului la fiinţă, în temeiul înţelepciunii greceşti care susţine că nu ai dreptul la fiinţă dacă nu intri în memoria celuilalt.

Afinităţi subiective. Dintru început trebuie să recunosc că sunt legat sentimental de acest proiect. Provin dintr-o familie de refugiaţi basarabeni, mama fiind născută la Bălţi şi trăind până în momentul refugiului din 1944 (la 23 de ani) acolo şi la Chişinău. În plus, eu am trăit la Lugoj foarte aproape de comunitatea refugiaţilor basarabeni şi bucovineni din oraş, am cunoscut o bună parte dintre ei, şi am rămas cu o sensibilitate specială pentru aceşti oameni. Ca să formulez mai direct şi mai exact, de când am devenit adult, ceva din injustiţia destinului lor şi din drama lor contemporană mă revoltă şi mă implică.

Câte ceva despre cine constituia acest grup la Lugoj şi scurte informaţii asupra lor veţi găsi într-un capitol al cărţii[1] cercetătorilor timişoreni Smaranda Vultur şi Adrian Onica, lucrare care precede această carte.

O calitate a povestirilor de istorie orală spuse de bucovineni este înglobată în virtuţile educative, de educaţie morală, echivalente basmului popular. Atât textele biblice cât şi cele ale creaţiei populare au făcut şi fac educaţie prin parabole, prin povestiri cu tâlc, în general prin istorii fără concluzii explicite, tocmai pentru a provoca raţiunea individuală, pentru a construi (nu a transmite) sentimentul binelui şi al răului, al milei şi al solidarităţii, al dreptăţii şi compasiunii, al încrederii şi tenacităţii, în general tot ce conturează esenţial umanitatea din noi.

Până la urmă, după ascultarea zecilor de ore de înregistrare, ideea obiectivităţii cu orice preţ este puternic subminată. Lucrarea este evident o relatare şi o scriere subiectivă atunci când citeşti unul sau altul dintre texte. Şansa la obiectivitate a cărţii rezidă în lectura integrală a ei. Potenţată de talentul povestitorilor, subiectivitatea transmite umanitate şi autenticitate relatării, transmite o substanţă care asigură liantul social al comunităţii în cauză, transmite o credibilitate cuceritoare, care este consonantă cu cercetarea istorică recentă.

Bucovinenii refugiaţi trăiesc cu ţara tinereţii lor în suflet, unii chiar fac din asta o obsesie dureroasă şi atotcuprinzătoare. Remarcabil este că, în spiritul intelectual al locului de baştină, în câteva cazuri, ei au continuat lupta pentru lumină şi adevăr, dedicând o bună parte din energia şi timpul ultimilor ani unor lucrări asupra celor mai controversate momente din istoria Bucovinei (Vasile Ilica, Ioan Gherman, Radu Grigorovici, Dimitrie Vatamaniuc,...).

Pentru toţi, fără excepţie, amintirea copilăriei, tinereţii, şcolii, a localităţilor natale, a naturii locului, a familiilor numeroase, crescute în spiritul cinstei, muncii fără preget, credinţei în dreptate şi Dumnezeu, este imaginea paradisului pierdut. În sufletul fiecăruia Bucovina părăsită este o icoană de neatins şi izvor de energie morală pentru întreaga viaţă.

După ascultarea atâtor voci, fără îndoială, descoperim că bucovinenii sunt povestitori înnăscuţi, au un talent al naraţiunii uluitor, spontan, natural, independent de nivelul sau calitatea studiilor urmate. Educaţi din copilărie prin poveste, stăpânesc darul de a povesti atractiv şi convingător, îşi amintesc cu duioşie de această lume cosmopolită, pe care, fără presiunea istorică şi politică, n-ar fi părăsit-o niciodată. Sper să ne ajute şi pe noi acest dar al parabolei, în care ideea este subliminală, dar fără echivoc.

Citită într-o anume perspectivă, cartea devine un manual de supravieţuire. Un manual al suferinţei depăşite, dar nu neapărat vindecate, un dicţionar de personaje care ne învaţă ce înseamnă smulgerea din rădăcini şi efectul distorsionant asupra fibrei genetice. În plus, aceşti oameni, deşi ajunşi în România, au trăit cu pumnul în gură şi cu un nod în gât alte câteva zeci de ani. Îi simţi cum vorbesc, cu o speranţă ascunsă, cu un fel de uşurare, un pic precipitat, lăsând la fiecare frază impresia că inspiră o gură de nădejde. De fapt, depunem această mărturie în numele lor, perpetuându-le memoria şi speranţa.

Reunirea acestor mărturii descrie sufletul Bucovinei profunde, aşa cum nu-l vom mai cunoaşte niciodată.

Recunoştinţă. În primul rând, dorim să ne afirmăm gratitudinea faţă de bucovinenii care au avut amabilitatea să răspundă cu generozitate şi interes demersului nostru. Mulţumim acelei generaţii de studenţi ai Facultăţii de Sociologie şi Comunicare a Universităţii „Transilvania” din Braşov, din prima jumătate a anilor 2000, pentru ataşamentul lor necondiţionat la acest proiect. Mulţumiri directe adresăm doamnei Lidia Bradley-Gheorghiu, preşedinte fondator al Fundaţiei ASPERA ProEdu Braşov, pentru implicare în derularea parteneriatului româno-american în domeniul cercetării ştiinţifice în istoria orală şi în toate etapele acestui proiect. Nu pot încheia aceste rânduri fără a exprima recunoştinţa faţă de soţia mea, care, câştigată de frumuseţea acestor istorii, de vocile celor intervievaţi, a aderat spontan cu timp şi cu toată energia disponibilă la transcrierea interviurilor, corectarea textelor şi aducerea lor la o formă inteligibilă şi cursivă.

Braşov, iulie 2015

Mircea IVĂNOIU

 

[1] Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă, editori Smaranda Vultur şi Adrian Onică, Editura Brumar, Timişoara, 2011, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, cu studiu introductiv scris de Igor Caşu.