Dmitri Miticov, Dmitri: genul cinic
(Cartea Românească, 2015)
Periferic
Dacă e să găsesc ceva despre care
pot spune astăzi cu mîna pe inimă
că am tot profitat, atunci am profitat
din plin de vederea periferică. Și
chiar dacă o să mă urăsc pentru asta
cîndva, se impune metafora vieții
și a locurilor în care ajungem
să ne purtăm ca pe terenul sintetic:
ridicăm capul și vedem inși care se
demarcă. Dar pentru mine spectacolul
parcă mai repede vine din ce strînge
în colțul ochilor scepticismul sever:
unghia s-a julit de bordură prin șlapi;
becul cu senzor a făcut pe nebunul;
fără ochelari, o reclamă s-a redus
la două buline care se dilatau.
Nu te însufleți, restrînge totul la
o enumerare austeră. Oricît
te-ai munci să dezvolți, iscusit și pedant,
va exista cîndva un soft programat să
facă poezie mai frumoasa decît
tot ce-ai scris vreodată. Și atunci profitul
din ce să mai vină, să vină din nervul
optic – nici nu poți ști de care parte e
manipularea mai mare cînd realizezi
că au fost momente în care, pe baza
experiențelor anterioare, a
mai pus de la el. Și acum mă voi urî
dublu cînd spun că poți pune atenția
la treabă în locuri greșite cînd de fapt
tot ce putea fi sufletul tău prestează
superb în părțile blurate pe care
abia le surprinzi cît să rămîi cu vaga
senzație că de fapt le-ai pierdut. E ca
pe teren cînd ridici privirea și observi
niște inși care se demarcă, dar nu e
despre ei, ci despre așteptări pe care
le au de la tine. Dar tu ce vrei, ce-ai vrut.
Ai vrut finețe și tehnică, ți-ai permis
tot calmul pe care ți-l dă anduranța.
Modul sarcastic
1.
Limbajul. Îl ai şi îl foloseşti
cu stîngăcie, ca pe o unealtă primitivă,
deteriorată şi imprecisă
al cărei scop s-a pierdut definitiv.
El spune trebuie să mergem la cumpărături,
ea spune trebuie să facem curăţenie,
dar ei vor să spună
ce mai putem face de aici, de aici
nu mai putem face nimic.
Cineva te întreabă ce faci,
îi răspunzi – bine.
Dar bine ultima dată a fost cînd.
E exact aşa cum te-au învăţat: deşi pare simplu,
înțelesul comunicării este plin de substrat.
Limbajul. Vor veni cîndva nişte oameni
să-l şteargă de praf
cu nişte pensule mici.
Cum se numeşte asta, se numeşte grijă,
se numeşte afecţiune, ba nu,
se numeşte arheologie.
Se ia limbajul, se face din el
un cărucior ponosit
şi se împinge cu piciorul pe scări.
Ia limbajul fă din el un gest.
2.
Gesturile. De unde vin ele
şi încotro se duc. Care-i logica lor.
Te aşezi cuminte pe banchetă,
în compartiment, îţi pui palmele pe genunchi.
Dar înainte de asta ce-a fost. A fost o fetiţă
care te-a întrebat ce faci gîscanule.
O fetiţă de cinci ani care ţi-a zis regula permite
un singur monstru pe clădire, unul
din voi trebuie să coboare.
Dar înainte de asta ce-a fost.
Ai luat-o pe scurtătură, nişte copii s-au ferit
din calea maşinii şi te-au amenințat cu pistoale
cu apă. Ai ridicat mîinile de pe volan, te-ai predat.
Te-ai lăsat într-o parte, rănit, cu capul sub torpedou.
Au rămas în urmă, înmărmuriţi.
Unde-i logica.
Logica. Vor veni după ea
cîţiva oameni
cu nişte pensule mici.
Îi vom urmări curioşi, cu admiraţie.
3.
Admiraţia. O treabă foarte delicată
s-o manevrezi.
Pe cine să admirăm,
să-i admirăm pe aceşti oameni
care au adoptat un copil
pentru că nu puteau avea unul.
Să admirăm necondiţionat satisfacerea
acestei nevoi.
Ajunşi în acest punct vă rog să admiraţi
cu aceeaşi înverşunare
pofta mea de mîncare.
Pe cine să mai admirăm,
să-i admirăm pe toţi aceşti oameni
care şi-au recăpătat credinţa în divinitate
după ce toate celelalte opţiuni
au fost epuizate.
Credinţa. O soluţie de luat în seamă
dacă eşti foarte bolnav
sau pe moarte.
Evoluţia. Iată la ce s-a ajuns, e în firea lucrurilor.
Ce trebuia să fie aranjarea bretonului cu mîna
se face o aplicaţie nouă pe telefon.
Ce trebuia să fie psalm încărcat de emoţie
se face un cazan de sarcasm.
Unde trebuia să fie o figură de stil
apare o definiţie.
4.
Definiţiile. Aşa o pacoste
să ţii cont de ele,
cînd se tot modifică.
Ce e frica. Mergi şi mergi şi mergi,
ajungi în pădure, te aşezi pe iarbă, între copaci
şi aştepţi să se întunece, s-a întunecat. Uite frica.
Ce e memoria. Vine cineva şi te întreabă
mai ţii minte şi tu zici da.
Ce e memoria.
Cu o săptămînă în urmă ţi-ai văzut tatăl, aţi vorbit,
azi te întorci acasă, nu-l mai găseşti nicăieri
şi nici n-o să-l mai. Unde-l cauţi.
Ce e arheologia. Au vrut să facă o staţie de metrou,
dar au zis stop, au venit nişte oameni să cureţe praful
cu nişte pensule mici.
Ce e arheologia. Au făcut provizii și arme,
trec patru mii de ani, vin unii cu un excavator
să facă o staţie de metrou.
Ce e adevărul. Staţi unul lîngă altul
fără să vă spuneţi nimic, apoi pe neaşteptate
ea spune ce cald e afară şi tu spui
adevărat.
Ce este o definiţie, e părerea ta despre un lucru
la un moment dat.
Definiţiile. Cu momentele lor
de utilitate incontestabilă.
Mă întrebi
cum mă simt,
ce mai putem face de-aici.
Acum ce-o să spun. Pentru mine
cred că a trecut vremea răspunsurilor
palpabile. Ocrotesc un smoc de iarbă
la marginea terenului viran făcut din toate definiţiile
impecabile.
Kleine kamera
Sistemul de navigaţie ne-a spus să fim atenţi
la kleine kamera.
Ne-am uitat în toate părţile, agitaţi,
dar n-am văzut kleine kamera, doar
cauciucuri de tir înfipte în gard
şi ieşiri de urgenţă.
Kleine kamera, kleine kamera,
ce-ai de gînd cu noi?
La micul dejun am ras tot ca lăcustele.
Vezi că ţi-a rămas nişte unt pe obraz,
şi am dat să te şterg, dar nu era unt,
era o liniuţă de soare
care se strecurase prin storurile lăsate.
Liniuţă de soare, ce vrei, liniuţă de soare,
să faci din noi?
La 15 kilometri de Praga, din pădurea de pini
a ieşit un fluture alb care a trecut
de pe prima bandă pe banda a doua
prin faţa maşinii, nestingherit.
Fluture, ce vrei să faci
fluture, ce vrei
fluture?