Alexandru Voicescu

Malad

(fragment)

Ed. Herg Benet, 2015

 

 

„Careful with that axe, Eugene“. În ultimii ani, mă simțisem bine. Împăcat. Flo părea o tipă de viitor, cu care ascultam muzică la iPad în pauza de masă, eu cu un fir înfipt într-o ureche, ea cu un alt fir înfipt în altă ureche. Eram amândoi fani Smashing Pumpkins. Ne așezam pe jos, pe culoar, când era ploaie afară, sau pe scările de lemn din curtea interioară, când era soare. Folosea un parfum mișto. Se îmbrăca trăznit și râdeam. Nu făceam niciodată gesturi exagerate, încercam să păstrez distanța comodă pentru niște simpli prieteni. O dată, a trecut pe la apartamentul meu din Chemain du la Fontaine și ne-am jucat de-a trasul cu arcul la wii. Am întrebat-o dacă a tras vreodată cu arcul de-adevăratelea. Mi-a zis că nu. O săptămână mai târziu, am făcut rezervare la poligon. Îi arătam mișcările de bază, iar atingerile noastre era infime, deși eu le vedeam ca îndrăznețe, în mintea mea. Cred că la fel erau și pentru ea. Nu mi-a dat de înțeles nimic. Ne-am stropit cu apă, era început de septembrie și foarte cald, am luat înghețată Nestlé la cornet, de la intrare (oare la ce le trebuia înghețată la indivizii care treceau pe acolo, cu căciuli false de cowboy pe cap, răsucite exagerat de mult, nu am aflat niciodată), stăteam pe iarba proaspăt tunsă, bârfeam și râdeam de cum ni se înverziseră coatele. Ghiceam forme în urmele presate pe piele și ea mereu câștiga. Își imagina o lume mai largă decât mine, iar eu îmi doream să fiu un iepure sau un pian sau fieștece turn din Pisa exista în lumea ei puțin pătată de verde. Pe cer erau cocori, ca acasă la țară, pe dealurile de lângă Sebeș, dar fugind, nu calmi și leneși ca pe stâlpii de curent electric pe care îi știam eu. I-am privit în acea după-amiază de duminică așa cum doi adolescenți privesc cerul neted în timp ce merg cu autobuzul, cu mulți călători lângă ei, dar știind că sunt diferiți de ceilalți și că de fapt doar ei există cu adevărat. Nu am sărutat-o, deși eram pe cale să mă îndrăgostesc, doar i-am atins buzele cu buricul unui deget atunci când o gâză îi căzuse pe obraz direct din părul ei bogat, pe care și-l trecea mereu cu mâna la spate.

Acum nu îmi mai doream să o sun pe Flo. Nici pe Étienne. Nici părinții. Nici pe Mihai, fostul meu cel mai bun prieten, cel care mi-a găsit primul master abroad, mi-a deschis lumea și care poate încă mai e cel mai bun prieten al meu. Acum așteptam.

Ne oprisem de puțin timp la cafeneaua aceea banală din Veytaux, aproape de autostrada 9. Mai erau poate 20 de kilometri până la graniță. Cât mersesem, nu simțisem nevoia să o întreb pe Eliza nimic, deși îmi treceau prin minte infinit de multe întrebări posibile, la care aveam în continuare nevoie de răspunsuri. Mă lăsasem purtat de briza lacului care mă primise în urmă cu atâția ani în deriva mea din România, nehotărât pe ceea ce îmi doream să fiu, neștiind ce pot și ce aș ști să fiu. Privind înapoi, aș fi preferat să rămân pentru totdeauna în starea ușor tremurată de început de drumuri, necunoscute, dar ascunzând imediat după colț posibilități nelimitate. Și speranțe, în același timp. Mai ales speranțe și visuri. Dar nu puteam. Nu avem voie, încă.

Pe drum, înțepenisem în dreapta Elizei, cu geamul Peugeot-ului lăsat la maxim, ascultând sunetele îndepărtate ale orașului în timp ce ea șofa atent, invers de cât de ușor înjura. Nodul din gât mi se estompase și, așezat aici, la o masă ca oricare alta, alături de ființe vii, normale, inocente și acaparate de nimicuri, aici puteam să respir. Fără să îmi fie frică, fără să mă înec cu propriul suflu și fără să îmi doresc să uit. Uitarea nu are trecut, iar mie îmi trebuia un punct de sprijin pe care să mă mențin deasupra. Pentru că frica față de asta era: căderea dincolo, acolo unde apare bezna.

Începusem să privesc altfel felul Elizei de a lua cumva totul la pulă, cum zicem noi, românii, pe acasă.

— Pendejo, puta! zbieră ea la o tipă care îi lovise scaunul din greșeală.

Vinovata se scuză și comentă șoptit cu prietena ei incidentul, dezaprobator.

Mă pripisem cu aprecierile. Eliza cam exagera.

— Eliza e numele tău real? am întrebat-o, gândindu-mă că poate pentru personalitatea ei cinică avea și un alt nume, așa cum papii proaspăt încoronați își leapădă fosta identitate, ca sa devină un bun al maselor.

Se întinsese cu picioarele lungite pe culoarul de trecere printre mese, cu gluga de la hanorac pe frunte și cu buzele puțin deschise, de parcă admira un tablou cu vreo madonă prinsă de soț cu amantul în pat.

— E cu S, da’ mie așa îmi place să-l pronunț. Știi că maică-mea m-a născut în timp ce fluiera? Întinsă cu cracii în sus, scoatea un fel de șuierături care se voiau o melodie de Paco Ibáñez. Îți imaginezi așa ceva? Foaaaarte ciudat, mi amor, îți zic eu! Maică-mea era doctoriță și avea acces la tot felul de studii despre cum poți să îți calmezi travaliul, așa că a experimentat pe mine. Zicea că să fluiere îi relaxează contracțiile. Mai știi? O fi fost... După ce-am ieșit din burta ei, nu și-a mai amintit exact ce melodie încercase ea să cânte. Taică-meu mi-a povestit că de fapt părea o scroafă care guița, roșie toată, cu pântecul umflat de fluide care juisau la fiecare expirație și că femeia lui exersase nașterea atât de des cât timp stătuse pe acasă borțoasă, de îl săturase până peste poate să îi mai caute în coarne, preferând să o ia spre bodegă imediat după ce s-a asigurat că sunt dolofană, sănătoasă și cu patru membre la mine. Destul de tipic pentru ai mei. Și el era medic, nu-mi dau seama cum a lăsat-o să-și facă de cap la naștere, profesional vorbind.

— Ok, atunci totul se explică, am râs eu, iar Eliza a zâmbit. Ești cumva... cumva mai altfel, ca persoană, trebuie să recunoști.

— Amor, nu îmi e teamă niciodată să fiu diferită, ciudata de pe stradă, a spus ea relaxată. Uite la putana aia, spre exemplu, și îmi făcu semn spre tipa care îi lovise spătarul mai devreme. Dacă m-aș duce la ea și i-aș turna limonada asta pe coafura ei de 400 de franci, ai putea anticipa exact ce ar face. Ar sta pentru câteva secunde cu gura căscată și brațele un pic ridicate, peste umeri, și-ar scutura degetele de câteva ori, doar din încheietură, și ar țipa, ca o gaiță. Așa, o singură dată: Raaaaaaaaaa!

Am bufnit din nou în râs. Mima bine. Se ridicase în picioare și imita o balerină cocoțată pe vârfuri, dar de care ai fi zis că e campată în mijlocul pădurii, trezită după o noapte de somn la cort.

— Râzi tu, dar putana s-ar supăra și ți-ar arunca o privire ucigătoare, cum numai gospodinele rămase fără reduceri la tigăi ți-ar putea da, continuă Eliza așezându-se la loc. Și ar cere ajutorul colegei de masă, până atunci stupefiată, însă care și-ar reveni imediat și ar vocifera prima la tine, ținându-ți morală despre regulile sociale și despre condițiile minime de conduită necesare consumului de limonadă în spații publice. După care s-ar înroși amândouă de la atâta urlat, s-ar lua de mână și ar ieși val-vârtej pe ușă. N-ar sări la bătaie, că se compromit social. Eu, dacă mi-ar face cineva chestia asta, nu știu, dar nu aș reacționa cum se așteaptă de la mine, ci aș sta calmă, poate aș râde... Sau nu, aș râde în sinea mea și aș plânge de fason. Asta da! I-ar încurca pe oameni și n-ar mai ști ce să facă. Și matracuca, și clienții s-ar bloca și m-ar compătimi, mi-ar oferi șervețele, ar bombăni, lăsându-mi timp să îmi planific răzbunarea. Ai, ce i-aș mai da o scatoalcă putanei! În sânge. Uite-așa!

Și își lovi violent pumnul în cealaltă palmă. Mi-am zis în sinea mea că ar fi bine să îmi notez „Nu îi turna Elizei limonadă în cap“ pe lista lucrurilor sigure de făcut pe perioada cât mai avem de stat împreună. Și că nu e vegetariană. Letuci în sânge nu păreau o delicatesă, în cazul de față.

— Deci să nu te ferești să o iei și pe arătură, pentru că te tâmpești, altfel. Toate regulile astea prostești ale oamenilor sunt big shit. Eu sunt mândră că am ieșit din pizda unei scroafe care guița în timp ce mă făta. Știi site-ul lui Dustin Yellin? mă luă scurt.

I-am spus că nu. Mi l-a arătat pe telefon și a deschis o fotografie cu un ins care plimbă de lesă o scroafă, pe stradă. Mai erau și alte chestii destul de cool, de avangardă, și ne-am hlizit vreo cinci minute la ele. I-am arătat și eu pe Instagram figurile urbane ale lui Peter Demetz, sculptate în lemn.

După care, fără să mă avertizeze, Eliza s-a sculat, a luat tacticoasă carafa de jumate din fața ei, s-a îndreptat spre putana pe care o bârfisem și a turnat pe ea limonada. Mie nu mi-a venit să cred. M-am ridicat precipitat, curios de urmări.

— Vamos, mi amor! am auzit-o pe Eliza trecând chicotind pe lângă mine, în fugă, apucându-mă de braț.

Am țâșnit amândoi din cafenea, în aerul rece și ploios de noapte proaspătă, fără să ne pese dacă profețiile noastre de psihologie feminină în situații critice s-au adeverit. Ajunși la mașină, Eliza s-a oprit, încurcată.

— Ai plătit?

— Ce să plătesc?

— Consumația.

— Nu, i-am răspuns încă râzând.

— Mierda! Șterge-ți rânjetul ăla prostesc de pe față. Pun-te la volan și pornește motorul. Vin acum.

Și s-a dus înapoi, căutându-se în portofel. A stat înăuntru cam două minute, timp în care am putut auzi de afară voci ridicate și câteva scaune trântite.

Când s-a întors, am întrebat-o amuzat:

— Ei, ce ți-au făcut?

— Condu! Repede!

Am demarat grăbit spre breteaua de intrare în Autoroute du Rhône.

— Da’ tu ești mereu pe fugă, nu?

— Pinche puta! Voiau să cheme poliția. Amândouă! Și casierița, și scroafa.

Și, ca un bețiv lovit de o tornadă neprevăzută, abia atunci mi-am dat seama că poliție însemna pentru noi o chestie foarte serioasă. „Careful with that axe, Eugene“.