Liviu Ioan Stoiciu

Nous

Editura Limes, 2015

 

Răul

Răscrăcănat, bunicul, în uniformă regală de gală, rupe

o nouă halcă din mămăliga mucegăită, o

fărâmițează și o împarte numai el vede cui — pe prispa

casei, întors de pe lumea cealaltă pentru o

oră, maximum: nu-i e foame, nu-i e sete, nici de femeie nu

simte nevoia, nici de tutun, ceea ce e chiar

culmea, ce ieftină e viața în satul de unde vine… Bună

ziua, moș Ioane, te-ai întors și azi? Trece

pe uliță nebuna satului: eu

te-am văzut prima! Prima și ultima, fă. Ce mai faci?

Iaca, împart în stânga și în dreapta,

dau de pomană, că ai mei m-au uitat. Lasă, că-ți aprind

eu o lumânare, dacă o fi biserica deschisă

la ora asta… Tu ce mai faci, Mărie? Mă doare capul. Nu-mi

tai matale sub limbă, moș Ioane, să-mi treacă

răul?

 

Că s-a lăsat deznădejdea

Vindea obiele de bumbac fin și botfori de iuft prin

bâlci, înveselit peste măsură: acum

zace spânzurat de picioare! Spânzurat de colegul

lui de suferință – e murat de ploaia

torențială, înconjurat de un disc luminos, ostenit,

dacă nu cumva am eu vedenii.

Vedenii jucăușe din oglinda iubitei lui, dansatoare,

reglate prin incendii. Că

în loc să mergi să-ți bei mințile cu lichior prin

taverne, mai bine ai mai dormi

și tu pe acasă nopțile, necăjitule, lângă mica ta

dansatoare dezgolită, neliniștită,

descălțată, fără haz, cu obielele de bumbac fin făcute

praf și cu botforii de iuft rupți aruncați

pe fereastră: că

s-a lăsat peste tot, ca o apă înghețată, iar

deznădejdea…

 

Nous

Înfășurată în pânză de umezeală, în

zeci de metri de pânză, mumie: mă sperii, cucoană,

nu te sufoci? Scoate măcar capul – nu

scot nimic, voi sunteți toți

niște porci, codoși, spărgători, cuțitari, cărora

dacă li te arăți, pălită, trecută,

te aruncă pe ușa cârciumii: că să mergi să-i însoțești

în viitor pe cei decedați. Sunt

pățită, stau pregătită, înfășurată în pânză, dată

cu mirodenii – un vestigiu

al unei antichități de senzație, cu limbă de plasmă. Cu

simțire tainică.

Nous.

 

Ăsta da nebun

L-a încântat, l-a dat jos din cârcă, l-a

lăsat la intrarea în metrou,

pe un stativ înalt — de unde aruncă resturi la

vrăbii. Cum de e posibil?

S-au adunat zeci de vrăbii, în plin centru, n-am

mai pomenit, le cheamă

pe nume, ăsta da nebun. Nebun ești tu, bă, cu burta

plină de șuruburi.

Îi plânge soarta, că n-a avut noroc. Nu

și-a găsit un rost. A

iubit un diavol, i-a pierdut urma și nu mai e

bun de nimic. Decât nimic,

mai bine ceva. Se consideră un rest. Acasă

se întoarce necontenit cu fața

spre perete și caută cu ochii dați peste cap… Nu-l

poate lecui nimeni. Lasă

zilele să treacă, dând resturi la vrăbii — dacă

e scos afară. De ce nu-l duceți

la o discotecă? Unde? Nu înțelegeți nimic. I s-a suit

vătămătura de la inimă. El nu vede în fața

ochilor decât resturi de la abator, pe care se bat câinii

și păsările. Câinii îi pun ordine în gânduri.

 

Cât cuprinde

Așezată la fereastră, așteaptă

nici ea nu știe ce – cât cuprinde cu privirea, acoperă

peisaje de nisip, plaje, kilometri

întregi de pustiuri și Marea Neagră, deși în față are o

grădină uriașă cu iarbă

înaltă de un metru și un deal împădurit: dar

ea nu și nu, că vede chiar

ouăle păsărilor marine care se clocesc pe plajă,

acolo. Și ăla nu e deal, e val,

val apocaliptic de apă. Ce ziceți, nu e sărită? Cum

adică, intervine reprezentantul

societății culegătorilor de scoici, prieten de familie,

la vreo 40 de ani, sosit cu afaceri pe aici,

îndrăgostit până peste

urechi, cu care ea a rămas gravidă în secret – de ce

să fie sărită? Numai fiindcă

în acest timp chipurile dumneavoastră se rezumă la

puncte sau linii desenate pe nisip,

care figurează ochi, sprâncene și gură, ce dispar

la prima furtună?

 

Te iubesc

Trăiesc pentru mine și din mine, bătrâne pirat, nu

pentru tine și nici din tine. Și

nu vreau sa fur nimic, să am ce să ascund,

nici să străbat

curentul golfului, care dă peste cap clima în Europa.

Nici n-am de gând să prezint sarea, sulful

și mercurul din mine sub forma

spiritului. Nu sunt eu centrul tuturor lucrurilor și

nici circumferința. Vreau să spun

că sunt conștient de limitele mele și de determinările

din afară. Nu am nici o putere

nelimitată și nici

un fel de ceremonial al meu: sunt un barbar milostiv

și nu sunt demn de dispreț. Nu te

teme de mine, te rog. Nu mă proslăvesc îngerii. Am

crezut că n-am să te mai văd niciodată,

ființele groaznice ale răului

și haosului luptă împotriva mea în continuare,

nu iau nici o pauză. Acum

sunt într-un plan pe care l-am părăsit, nu știu cum:

sunt eu și nu sunt.

Înțelegi starea mea mentală?

Fac experiențe pe propria-mi piele, trec prin mine

pentru a ajunge de la Dumnezeu la

lucruri... Mă așteaptă alte călătorii. Ți-am stricat o

seară care ar fi putut să fie plăcută, nu?

Te iubesc.

 

Ce fericiți sunt

Copii goi în bazinul fântânii

arteziene fac baie – e caniculă, tu, surescitată,

te apropii de fântână, le faci

semne copiilor și le întinzi floricele de porumb, ai

cumpărat trei pungi, „ce fericiți

sunt”, vezi ce simplu e? Îți strălucesc ochii

roșii. Aici, unde nimeni nu

se teme de priviri și nu există desfrânați ascunși

prin preajmă? Întorci

fila jurnalului – azi plouă torențial, ce zi

mohorâtă, fântâna

arteziană, centru al unui cult funerar, se revarsă

pe o vastă suprafață liberă,

limitată de borduri, mâine va fi atâta exasperare,

mucegai și solitudine

pe aici. Ieri era numai extaz. N-ai ceva leacuri? Că tu

nu te dai în lături să-ți

faci de cap în continuare și să invoci diavolul

când ți-e lumea mai dragă – e

un blestem? Că nu vrei decât să-ți satisfaci

sufletul…