Cosmin Perţa

În urmă nu mai e nimic

Polirom, 2015

61.

M-am trezit cu spaimă, o spaimă care părea că nu avea să mă părăsească vreodată. M-am dus la baie, m-am dat cu apă pe față și m-am uitat lung în oglindă la fața mea de om aproape matur. M-am gândit la femeile pe care le iubisem până să am fața asta. Iubisem câteva femei, se pare, pe unele mult de tot. Apoi am uitat totul, am ajuns în faţa unei Instituţii căreia m-am devotat. Și noaptea și ziua visam Instituția. Eram obosit, peste măsură de obosit. Fata dracului se întorsese, și nu singură, nu mai era singura voce pe care o auzeam, singura vedenie în care trăiam. Ceva se rupsese în mine, în capul meu, în nenorocitul meu de cap. Trebuia să mă adun, să recapitulez. M-am întins din nou în pat și am adormit.

Instituţia era din lemn şi cărămidă, gheboasă, prăfuită, mirosind a transpiraţie şi jeg. Aveam un şef care stătea la cantina Instituţiei şi mânca mici şi mă trimitea pe mine să rezolv diferite treburi prin Instituţie. Am urcat treptele Instituţiei şi am văzut o sumedenie de oameni gri, prăfuiţi şi murdari, de vârsta a doua, care făceau un fel de petrecere în Instituţie. De fapt în Instituţie mereu era câte o petrecere, petreceri continue pentru toţi funcţionarii rataţi ai Instituţiei. S-au oprit toţi pentru o clipă şi au spus: uite-l pe cel nou şi tânăr. Am dat din cap şi petrecerea a pornit din nou. Mi-am făcut loc cu greu până la Cantină unde şeful meu mânca mici în continuare. Dă-o dracului de treabă, mi-a zis, oricum nu avem bani, mai bine bea un pahar de vin. M-am dus să îmi pun un pahar de vin şi un cuplu constituit ad-hoc dintr-un tataie scund, chel, la vreo 60 de ani, cu costum ponosit, şi o femeie de vreo 65 de ani îmbrăcată într-o rochie din anii 80 a dat peste mine în cadrul uşii vărsându-mi vinul pe pulovăr şi admonestându-mă: ai naibii tineri în ziua de azi, nu mai au niciun respect pentru bătrânii care se grăbesc să se fută. M-am dus la baie să îmi spăl pulovărul de vin şi din toate toaletele răzbăteau gemete.

135.

Am deschis ochii şi fata dracului era aplecată deasupra mea ştergându-mi cu palma fruntea transpirată. Voiam să mă mişc, dar nu mă puteam mişca, eram legat de pat. Da, era chiar un pat şi eu eram într-o încăpere albă de spital. Fata dracului era îmbrăcată toată în alb şi mă privea drăgăstos.

Ai avut o cădere nervoasă, mi-a spus, de săptămâni în şir te tot chinui aşa şi tot delirezi. Eu sunt Ioana, asistenta ta. Ştiu, ştiu că nu mă crezi pe mine, dar uite, poate îi crezi pe ei, mi-a spus şi a deschis larg uşa şi în salon au intrat mama şi tata.

Dragule, îmi pare rău că nu te-am botezat, dacă ştiam că o să provoace atâtea probleme de conştiinţă amănuntul acesta, te botezam, pe cuvânt, a spus mama.

Ai făcut o depresie urâtă, dar nimic grav, ai cedat psihic la serviciu, e normal, dar o să te pui pe picioare, mi-a spus şi tata.

Amândoi păreau falşi, de la voce, tonalitate, până la posturi şi discurs. M-am calmat, totuşi, şi am decis să-i ascult. Şi au început să-mi povestească viaţa mea:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am dat impresia că îmi amintesc, m-am relaxat total şi i-am rugat să mă dezlege. Mama s-a uitat la Ioana, Ioana s-a uitat la tata, au încuviinţat toţi şi în câteva minute mă ridicam în picioare. M-am dezmorţit puţin, am pus mâna pe o vază cu flori de pe noptieră şi am început să-i alerg prin salon. Aia nu era mama mea, ăla nu era tatăl meu. Mama mea n-ar fi vorbit niciodată aşa şi tatăl meu cu atât mai puţin. Şi apoi, aşa cum îmi spusese Avva Sofronie, de acum mama şi tatăl meu erau Hristos şi numai Hristos.

Imediat ce s-au auzit ţipetele în salon au intrat doi haidamaci, m-au luat pe sus şi m-au dus la izolare. M-au închis şi câteva minute am urlat şi am dat cu pumnii în uşa antifonată, apoi mi-am venit în fire şi m-am liniştit cu totul. Am început să mă rog şi ştiam că asta va face totul să se sfârşească. Am rezistat, am rezistat îmi spuneam în gând printre cuvintele rugăciunii până ce am adormit din nou.

Epifanie al Salaminei spunea că în pustie ajungi la porţile iadului şi acolo trebuie să fii asemenea lui Petru, piatra tare pe care să fie clădită Biserica lui Dumnezeu şi pe care porţile iadului să nu o poată înfrânge. Petru s-a lepădat de trei ori şi a blestemat de trei ori înainte de cântarea cocoşului, deşi a afirmat cu tărie înainte: „dacă toţi se vor lepăda de Tine, eu nu mă voi lepăda”, şi a făcut-o atât cât îi stă în putere unui om. Şi apoi a plâns şi a mărturisit dragostea sa faţă de Domnul şi că Acesta a fost om adevărat. În această luptă sunt de găsit toate subtilităţile credinţei.

Dimineaţa a venit ca o binecuvântare, m-am trezit din nou în cocioaba mea din Prund. M-am spălat cu apă rece pe faţă, mi-am spus rugăciunile, am mâncat câteva boabe de zmeură şi de fragi şi m-am uitat la pădure. Era întinsă, părea nesfârşită şi înfricoşătoare. Dar după ce ajungi s-o cunoşti e cel mai bun loc în care poţi trăi.

M-am așezat pe o buturugă și am început să îi scriu o scrisoare mamei: „Dragă mamă, aici sunt o grămadă de pajişti de cimbrişor, coada calului, micşunele, muşeţel, coada-şoricelului, sunătoare, cicoare şi iarbă, multă iarbă. Visez adeseori că sunt la Dunăre şi intru în ea încetişor până ce mă acoperă. Îmi întind braţele a nepăsare, îmi întind corpul în apă şi mă las purtat de curent. Curentul mă scoate din nămol şi mă ia cu el în clipocit liniştit. Plutesc, nu vreau să mă scufund, nu încă. Nimeni nu vrea să se scufunde, de fapt, ci doar să stea la limita scufundatului. Stau, deci, la limita mea şi scrutez Dunărea şi atunci, cu un ochi deschis deasupra apei, îi văd: sute de mii de maci plutind, la fel ca mine, în derivă de Dunăre. O câmpie întreagă de flori roşii, ademenitoare şi adormitoare, scurgându-se în amiaza unei femei puternice şi a unui bărbat pe jumătate-necat. Și acum, după trezire, plutesc şi scriu, mă bucur şi mă întristez, plutesc şi scriu, mă bucur şi mă întristez în întinderea aceasta nesfârşită de maci.

Bineînţeles că nu sunt un om puternic şi nici nu există o fată a dracului, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea şi curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta este vorba, nu despre pierderea identităţii, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa aceasta a timpului care ne poartă memoria în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule în inexistenţă. Da, pe Dunăre curg trupurile celor înecaţi, însă tu nu te speria, tu eşti o femeie puternică și eu sunt un bărbat puternic, eu vreau o linişte absolută în urma mea, o perfecţiune a minţii, nimic din lumea aceasta. Înainte de boală înregistrez totul, totul ca o cameră de filmat. Mai mult nu pot face.  Dacă vrei să vii în vizită ai grijă, la Dunăre e răcoare”.

M-am oprit din scris şi am lăsat caietul pe buturugă. Mirosea a cimbru. Trecusem de-o primă noapte şi nu ştiam ce avea să urmeze. Era, totuși, al naibii de frumoasă fata dracului. Am făcut un foc şi am pus de un ceai. Venea toamna. Trebuia să îmi clădesc o vatră mai bună şi să mă apuc să-mi tai rezerve de lemne de foc. În jurul meu fojgăiau insectele și aerul era încărcat de mirosuri sălbatice. M-am lungit pe iarbă și am început să urmăresc un norișor stingher profilat pe cerul verzui. Mi-am amintit de Samson, de slăbiciunea care l-a ucis, încrederea în oameni, mi-am amintit de mine și de toate planurile mele nebune, de vrăjitoare și predestinare, de Instituție, de rătăcire și furie și, peste toate, mi-am amintit de îngenuncherea aceea din curtea școlii, de Andra, de neputință și liniștea care se așternea în fiecare seară pe Vale când îl așteptam pe bunicu să se întoarcă acasă cu o napolitană cu gem, semn al chezășiei dragostei dintre noi sub cerul acela verde-apos, încărcat de ploi și de viață și, din nou,  de blazonul familiei noastre înrămat și agățat de peretele mucegăit al garsonierei și de toate destinele oamenilor extraordinari care au descins din ea.

Eram atât de străin de toate lucrurile extraordinare. Tot ce-mi doream acum era o banalitate istovitoare.