Adela Greceanu

Și cuvintele sînt o provincie

(fragment)

Editura Cartea Românească, București, 2014

 

Provinciala

Îmi lipsește cu desăvîrșire talentul de a fi femeie.

Sînt o provincială vizavi de dragoste.

Folosesc mai mereu cuvintele altora

cînd trebuie să vorbesc.

Sînt o provincială vizavi de limbaj.

De obicei prefer să stau în garsoniera mea de 18 mp și

să mă uit pe geam de la etajul opt.

E bine că nu sînt nevoită să spun ce văd și

ce gîndesc.

Dacă m-ar privi cineva din spate,

ar vedea o spinare de femeie sau de fetiță,

pe care atîrnă o coamă de păr brun.

Pe străduța care desparte blocul de cimitir,

trec dintr-o dată patru, cinci, șase oameni pe biciclete.

Viteză. Soare.

Șapte, opt.

În cimitir au înflorit castanii.

Provinciala de mine vede toate astea,

dar nu-i nimeni să o privească din spate,

cum stă acolo, cu spinarea ei de femeie sau de fetiță,

nemișcată.

 

Mariana

Sîmbăta după-amiaza și mai ales duminica

nu prea vezi pe străzi decît

cerșetori, nebuni și golani.

Adolescenți săraci, îmbrăcați colorat, vorbind tare.

Cu frunțile încrețite, ca și cum

chiar atunci ar învăța literele.

De la etajul opt,

pe străduța care desparte blocul de cimitir,

nu se văd acum decît Mariana și prietenii săi.

Mariana vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie,

pămînt pentru flori, flori și coroane de flori,

flori naturale

și flori artificiale

într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.

Are acolo televizor și, iarna, calorifer electric.

Acum nu mai vine nimeni,

e trecut de șase seara,

e duminică.

Mariana stă pe-un scăunel în fața Florăriei Mariana

și mănîncă semințe de floarea-soarelui.

În jurul ei sînt cîțiva băieți

cu tricouri mulate,

băieți firavi, cu mîinile încremenite

în buzunarele blugilor,

privind în gol,

băieți dichisiți, cu părul bine tuns,

vopsit în culori electrice.

Albastru, blond, ciclam, verde.

Mariana pare mama lor,

cu sînii ei bulbucați,

gata să-i scape din maioul Calvin Klein,

cu șuvițele ei blonde încadrîndu-i obrajii

mereu nerași.

Mariana pare tatăl lor,

cu mîinile ei mari,

cu spatele ei lat, numai bun să care

sacii cu pămînt pentru flori,

cu șoldurile ei zdravene,

înfășurate în fusta lungă, vaporoasă.

Ar putea să țină cîte doi băieți deodată

pe genunchi.

Mariana e bună, îi îngăduie în preajma ei.

Băieții o ascultă nemișcați,

seară de seară se adună

în fața Florăriei Mariana.

Mariana vorbește și scuipă cojile direct pe asfalt.

Vocea ei ascuțită

ajunge pînă la etajul opt,

chiar și cînd geamul e închis.

Cu toate astea, nu se poate spune

despre ce vorbește.

 

Provincialii

Dacă m-ar privi cineva din spate,

cum stau acum la fereastră

și mi-ar vedea coama brună

atîrnînd pe spinarea de femeie sau de fetiță,

s-ar putea gîndi:

Iată imaginea singurătății!

Și, într-o oarecare măsură, ar avea dreptate.

Dar numai pînă cînd cuvîntul lui,

”singurătate”,

s-ar întîlni cu cuvîntul meu,

”provincială”.

Atunci aș începe să am eu dreptate.

Deși nu întru totul.

Și i-aș putea vorbi despre cum

toți sîntem, mai tot timpul,

niște provinciali.

Față de cele văzute și

față de cele nevăzute,

față de ce se poate spune și

mai ales față de ce nu se poate spune.

Cum se face seară.

Și cum se vede asta de la etajul opt.

Cum a deschis vîntul geamul de la bucătărie și

un bărbat îi spune femeii sale pitulice.

Cum, la Florăria Mariana, Mariana se uită la televizor

și mănîncă semințe.

Mai bine să nu încerci să povestești toate astea cuiva.

Mai bine să privești numai și să asculți.

Și ascultînd, să te trezești

în rînd cu înserarea, cu Mariana și semințele ei,

cu vîntul care a deschis geamul,

cu pitulicea.