Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice

(Casa de Editură Max Blecher, 2015)

Canto XXVII

Tata, prea mult mi-ai vorbit,

ajunge, de acum o să-ți vorbesc eu.

Nu-n vis, ci chiar pe bune.

Și ți-o spun neted din capul locului:

oricât de mult iubesc sinuciderea ta,

nu mă voi sinucide.

Oricât de tehnicoloră e moartea,

oricât de frumoși am arăta amândoi

în filmul cu sinuciderile noastre regizat

de însuși ăla, oricâtă

poezie pură e-n manualele de suicidologie –

nu mă voi sinucide.

Mi-am tăiat și eu brațele cu lama,

am pe ele mai multe cicatrice

decât poze cu noi doi, sau numai cu tine.

Am băut alcool metilic cu cana,

sperând îngrozit să mor direct,

să nu mă trezesc a doua zi orb.

Crezi că eu nu știu cât de dulce

se adâncește lama în carnea

antebrațului, coborând tot mai mult

în făgașele mustoase de sânge

prin care va trece împroșcând totul

carul cu roți aurite al lui Dumnezeu?

Crezi că nu văd cum cicatricele se fac

luminoase ca niște copii răsfățați

atunci când mă gândesc la tine?

Am invidiat, invidiez încă până la leșin

morții atât de cufundați în liniștea lor

că-s niște trandafiri mirosindu-se pe ei înșiși.

Însă, tata, trandafirii-s fără de ce,

ei înfloresc așa cum oamenii se sinucid.

N-au altă soluție. Cum nici eu n-am:

După ce ți-am tăiat frânghia din jurul gâtului,

tu n-aveai de dat ochii decât cu mine.

Eu am de dat ochii cu Sebastian.

Iar acum, singur printre trandafirii tăi,

tu n-ai de dat ochii decât cu Dumnezeu.

Pe când eu am de dat ochii cu Sebastian.

Așa că înțelege și iartă, tata –

nu mă voi sinucide.

(Și abia asta-i, de fapt, o sinucidere.)

 

Canto XXVIII

Tata, am putea fi mai tari decât Berryman și taică-său,

și decât papa Hem și taică-său,

am putea fi niște Mengele și Beria

și cavalerii Pardaillan ai sinuciderii.

Tu ești spânzuratul, eu aș putea fi fierarul ăla

care și-a pus capul în menghină

și a strâns până și-a auzit țeasta trosnind –

ba nu, până nu și-a mai auzit-o.

Tu ai rămâne spânzuratul, eu aș putea fi

cel ce-și bate piroane în ochi. Cel ce

înghite jumătăți de lame de ras. Cel ce

se injectează cu ace contaminate. Băutorul

de azot. Înghițitorul de șobolani flămânzi.

Există însă ceva mai înfricoșător

decât toate astea la un loc,

ceva ce le face să se ascundă

în găurile de șarpe din inimile noastre.

Ceva ce are legătură cu ochii unui copil,

când îi pui dimineața

lapte călduț

peste cereale.

Undeva în adâncul ochilor copilașului

îi vezi în fiecare dimineață,

cam la ora la care te-ai spânzurat tu,

pe morții tăi rugându-se pentru tine.

 

Canto XXXIII

Când soarele te privește ca un psalm

răzbunător, nu mai e nimic de

făcut. Știi ce ai de făcut, așa că

după ce-l iei de la grădiniță

coborâți încet prin poienița de

zade (cum or fi arătând

zadele?) spre căsuța coșcovită

și dulce din mijlocul minții. Îl

strângi emoționat de mânuță, e

ca atunci când te-ai dus cu tata

cu cortul (nu te-ai dus niciodată

cu tata cu cortul) și după noaptea

groaznică în care n-ai dormit deloc

ai ieșit printre urzicile enorme

și lumina ți s-a gudurat la picioare

cu ochii ei de câine care știe că

a făcut-o lată. Ochii câinelui tău

Rulfo după ce te-a mușcat de

umăr (n-ai avut niciodată un

câine, Rulfo sau altfel). Ochii

lui tata mort, când știa că tu știi

că e mort. (Asta ai avut, da. Din

plin.) Și când vă apropiați de

căsuță, Sebi strigă: „Rulfo, Rulfo!”

și câinele enorm cu blana ca lumina

se rostogolește spre el și i se freacă

de piciorușe, privindu-l cu ochii

lui tata. După 5 va veni și Cami,

o va parca pe Suzi în fața căsuței

și lumina cealaltă ne va înveli pe

toți ca o blană. Peste Suzi vor crește

urzici enorme, căsuța se va acoperi de

mușchiul inimii, cutia poștală va da

pe dinafară de somații de la bancă,

psalmii răzbunători vor cânta neputin-

cioși și asurzitori în jurul căsuței.

 

 

 

Canto XXXVII

Găsisem cu frate-meu Iuli

în spatele blocului

o aricioaică cu pui.

Să vedeți despre ce e vorba:

I-am luat în brațe,

eram speriat, dar aricioaica și puii

erau atât de speriați, încât

se vedea Dumnezeul aricilor

plutind deasupra lor

I-am dus în uscătorie,

la etajul patru, lângă ușa noastră.

Iar când i-am pus în cutia de carton,

cu plăpumioară groasă sub ei

și cu iarbă pe plăpumioară,

cu cănuțele noastre de ceai

pline cu apă pentru ei –

erau atât de speriați, încât se vedea

până și Sfântul Duh al aricilor

învelindu-i ca o plăpumioară

de lumină groasă

cu iarbă și cănuțe de tablă pe ea.

Și eram și noi atât de speriați

și fericiți, încât inimile

ne pluteau zvâcnind

undeva în fața corpurilor,

cum numai după ce i-am tăiat

lațul de la gât lui tata

și am crezut că mai respiră

și Dumnezeu plutea ca

o plăpumioară de respirație

deasupra lui

am mai văzut.

Am acoperit cutia de carton

cu un placaj subțire. Am închis geamul

de la uscătorie ca să nu

poată sări. Am închis ușa

de la uscătorie cu cheia.

Dimineața dispăruseră. Ușa

închisă, geamul închis, placajul

neatins. Nu m-am prea mirat,

cum nu m-am prea mirat

nici când a dispărut tata.

Iar fratele meu Iuli, în Kutna Hora,

la 40 de km de Praga, face tastaturi –

și nici asta nu mă miră

prea tare. Nu mai tare decât plă-

pumioara de lumină care-i învelește

orice gest, lăsându-l în rest neatins,

neatins.

Despre asta era, de fapt, vorba.