Vasile Ernu

Sectanţii

(Polirom)

Această mare foamete a venit brusc. Unii spun că din pricina „vechii moşteniri burghezo‑moşiereşti româneşti“. Alţii acuză „noua putere criminală bolşe­vică“, acest „diavol roşu“ care a strîns toate grînele şi rezervele ţăranilor şi nu a lăsat mai nimic pentru con­sumul intern. Sînt oameni ce susţin că de vină sînt războiul şi haosul administrativ. Mai sînt şi cei care dau vina doar pe seceta ce se abătuse peste această zonă, în care nu a plouat timp de cîţiva ani şi nu a crescut nimic comestibil. Dar absolut nimic.

Nouă ne e foarte greu să vorbim azi despre foame. E aproape imposibil, pentru că avem o cu totul altă industrie alimentară, pentru că societatea s‑a schimbat profund, pentru că foametea nu mai este ceva coti­dian, cel puţin nu în zona noastră. Într‑o zonă săracă însă, pentru o familie nevoiaşă, foametea vine întot­deauna brusc. Fiindcă mai întîi ţi se goleşte hambarul, care şi aşa e vai de el. După care se epuizează resur­sele şi posibilităţile de cumpărare. Atunci te întorci şi cauţi din nou în hambare şi drămuieşti ultimele resurse, ceea ce, de obicei, mai rezolvă problema hra­nei de pe o zi pe alta. Urmează vînzarea şi trocul cu bunuri contra hrană, pentru că întotdeauna în socie­tate va exista cineva care dispune de mai mult. Apoi se instaurează liniştea foamei. O linişte care devine tot mai apăsătoare, un chin tot mai puternic.

Copiii sînt cei mai neajutoraţi, părinţii sînt cei mai dărîmaţi. Copiii cer de mîncare, fiindcă ei nu ştiu alt­ceva, ei nu înţeleg restricţia, chiar dacă nu au cunos­cut belşugul. Părinţii încep să caute soluţii disperaţi, dar ce soluţii îţi oferă o comunitate lihnită de foame care şi‑a consumat ultimele boabe de grîu, porumb şi ovăz şi în care mămăliga devine un mare lux?

Dacă eşti norocos şi ai un animal mare, poţi spera că vei mai trăi cîteva luni. Că familia ta va avea ce să mănînce încă o scurtă perioadă şi că de undeva va veni salvarea. Tai calul sau vaca, dacă le ai. E bine să le tai din timp, căci altfel rişti să‑ţi fie luate de noua putere sau să ţi le fure cineva din disperare. Regulile pe timp de foamete dispar treptat, pe măsură ce foa­mea creşte. Morala se dizolvă şi ea pe măsură ce foa­mea persistă şi nu apare nici o adiere de speranţă. Un om nemîncat, împins la o foamete extremă, nu mai poate respecta nici o regulă şi nu‑şi mai poate per­mite luxul de a avea prea multe scrupule. Foametea este mai puternică decît toate legile şi toate postula­tele morale.

După ce consumi tot ce se poate consuma dintre alimentele cu care eşti obişnuit şi după ce ai vîndut tot ce se poate vinde, liniştea foamei devine apăsă­toare. Rămîi doar tu cu familia ta şi cu trupul care nu mai ascultă de nimic. Nu se mai supune, ci plînge permanent. Plînge şi‑ţi cere de mîncare. Vrea orice, doar să mănînce. Stomacul vrea să mănînce trupul în care se află, fiindcă altfel moare. Iar tu vezi totul prin această imagine de autodevorare.

Vezi cum corpul tău se autodevorează în chinul foamei, într‑o moarte liniştită, dar cumplită. E o linişte a disperării. Părinţii caută soluţii. Corpul intră încet‑încet într‑o stare de amorţeală, cu zvîcniri disperate din cînd în cînd, iar după ce se zbate puţin, oboseşte, sleit de energie, şi revine într‑o letargie neputincioasă. Copiii nu mai pot plînge, doar oftează. Îi vezi cum încep să ia forme tot mai monstruoase. Corpurile lor micuţe scot în relief scheletul. Prin pielea străvezie le vezi fiecare os, fiecare coastă. Le vezi pomeţii şi ochii afundaţi în orbite. După care, brusc, feţele încep să se umfle şi să le acopere lumina ochilor. Copiii intră în beznă, iar ca să vadă pe unde merg, sînt nevoiţi să‑şi ţină pleoapele cu degetele. Merg prin casă ca nişte cadavre vii, cu capul şi burta umflate. Nu mai pot plînge.

Devin hrană tulpinile ultimelor plante, se macină ultimele rădăcini de orice şi se fac din ele turte care se coc. Se mănîncă ceea ce imaginaţia noastră nici nu poate cuprinde. Sau mai degrabă se mestecă şi se înghite tot. În jur încep să rămînă doar liniştea şi moartea. Nu mai ştii dacă copilul pe care‑l ţii în braţe e viu sau mort. Îl ţii în braţe în speranţa că trupul tău de părinte vlăguit şi neputincios îi va mai da un pic de căldură şi un strop de viaţă. Moartea cuprinde totul. Mori încet, disperat şi nu poţi să faci nimic în privinţa asta. La unii mai apare un sentiment de spe­ranţă iraţională. Oare să‑ţi mănînci copilul ca să mai trăieşti puţin sau să mori alături de el? Asta e ultima dilemă morală a foametei. Vezi cea mai mare groză­vie. Vezi cum îţi mor copiii de foame. Dacă reuşeşti să nu‑ţi mănînci copilul, ai învins.

Asta e foametea pe care am înţeles‑o eu de la părinţi. Şi nu e nimic exagerat. Ai mei susţin că pe ei i‑au salvat comunitatea şi credinţa, chiar dacă doi din­tre cei şapte copii ai familiei au murit. Nu ştiu cum e cu credinţa, însă ajutorul dat de comunitate îl înţeleg mai bine. Ei au reuşit, din ce‑mi povesteşte mama, un anumit tip de organizare mult mai raţională şi mai economică. Şi mai ales comunitară. E mult mai uşor să învingi foametea în grupuri mari, organizate, în grupuri care se solidarizează, decît în grupuri mici.