Mihail Vakulovski

Tovarăşi de cameră. Doctorand la Bucureşti

Coperte: Ştefan Doru Moscu

(fragment din partea a III-a a rockmanului Tovarăşi de cameră,

Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2015)

Adormisem şi nu coborîsem la Bucureşti, pierdusem staţia. Mă înţelesesem la telefon cu Ana să mă aştepte în gară şi acum m-a trezit naşu’ să ies, „Am ajuns”, a zis. „Unde?” – „Cum unde? La Conceşti”. Băga-mi-aş pula, acum tre să mă întorc la Bucureşti... Nu-i nimic, am venit după o lună, mai întîrzii o zi, doar că mă aşteaptă fata aia, parc-o văd, singură pe peron, urmărind cu privirea călătorii care coboară, primii mai fresh, mai grăbiţi, coboară alţii, alţii, ies ultimii, adormiţi, frecîndu-şi ochii cu pumnii, trenul fluieră, mai sare unul mai adormit, ca în vis, trăgîndu-şi din mers hainele pe el, trenul se screme, trage pîrţuri, chiuie, se urneşte... M-am îmbrăcat repede, mi-am aruncat geanta pe umăr, am coborît alene pe scări – un orăşel din secolul trecut, blocuri comuniste, hruşciovşci mucegăite şi urîte, ca-n centrele raionale de la noi, triste şi deprimante, garduri de beton foarte jegoase, scrise, ceva cu „M”, ceva cu Steaua, gunoaie, hîrtii peste tot, miliţieni şi CFR-işti trişti, plictisiţi, somnoroşi, oameni grăbiţi şi blazaţi, copii murdari şi parcă beţi, cu priviri înceţoşate, koneţ filma, Conceştiul pulii…

- Trezeşte-te, am ajuns!

- Unde?

- Cum unde? La Bucureşti.

- Cum... la Bucureşti?

M-am uitat pe geam, blocuri comuniste, hruşciovşci gri deprimante, înalte şi urîte, foarte triste, garduri de beton murdare, mîzgălite, ceva cu „M”, ceva cu Steaua, gunoaie, hîrtii mototolite peste tot, poliţişti şi CFR-işti ofticaţi şi agresivi, oameni grăbiţi şi supăraţi, copii murdari şi ameţiţi, cu priviri aiurite, cu ochi incolori care se trimit unul pe altul în pulă, copii cu ţîţe, bătrîni fără feţe…

- Unde sîntem? l-am întrebat pe unu’, care trecea prin faţa uşii compartimentului.

- La Bucureşti, coboară, frate, că pleacă trenul cu tine cu tot.

- Da’ nu-i ultima staţie?

- Ultima, că mai departe de Bucureşti nu merge trenul, doar că se întoarce-n gara Basarab.

Mi-am aruncat geanta pe umăr şi am coborît, în Bucureşti, bine că Conceştiul era doar în vis... Dar, coborînd, am dat de… Conceştiul din vis… doar că se numea altfel... Bucureşti-Bucureşti, capitala ţării eşti. După modelul sovietic „Moscovă iubită / Mîndră capitală / Toţi copiii-ţi cîntă / Cîntece de fală”... Sau din falus... Dar e bine cînd ajungi unde te-ai pornit, e bine cînd joci în echipa la care ai visat să joci, cînd te căsătoreşti cu cine ai vrut, cînd faci ce-ţi place, „e bine, blea, să dormi, dar îmi place şi să mănînc”, zicea cîndva, la Chişinău, fizi, bine c-am ajuns, în pula mea. M-am dus pînă-n capătul peronului, grăbit, gîndindu-mă la Ana, cum stă şi se uită în mulţime, aşteptîndu-mă pe mine, ar fi fain s-o iau prin surprindere, să apar de undeva din spate, ca să se bucure şi mai tare... Dar nu era de găsit în mulţimea de la capătul peronului, m-am dus pînă-n cealaltă parte – nu era nicăieri, m-am întors în capătul dinspre oraş, aşezîndu-mă pe-o bancă, m-aş fi pornit spre universitate, doar că îi spusesem că nu e nevoie să mă aştepte, ne întîlnim în oraş, iar ea insistase să mă întîmpine – „Ce, crezi că Bucureştiul e Chişinău? Apoi, nu mai am răbdare să te văd”. O întrebasem dacă reuşeşte, m-a asigurat că da, poate a pierdut metroul, poate a adormit, hai s-o mai aştept, ce pula, că doar nu m-o fi aşteptînd chiar acum prorectorul pe mine...

(…)

Lui Aurel îi place foarte tare satul unde s-a născut şi oamenii din Moruncap ţin la el şi l-ar vota oricînd ca Preşedinte al României sau ca patron al Universităţii Craiova, preşedinte UE sau papă la Roma. Cînd se întoarce de acasă Aurel are neapărat întîmplări de povestit. Mai ales cu ţaţa Paula a lu’ Bebe, căreia i-a cumpărat şi domeniu pe internet: www.tzatza_paula_a_lu_bebe.ro, dar n-a avut niciodată timp să-l şi realizeze – e ca un fel de loc de veci, îl ai, dar încă nu-ţi foloseşte la nimic. Cînd a fost ultima oară acasă, ţaţa Paula a lu’ Bebe a venit la el cu o durere. Are o fiică plecată de mai multă vreme în Iugoslavia, unde şi-a găsit un futalău cu care trăieşte „în curveştinie, Aurele” şi n-a mai venit acasă de cînd a picat Ceauşescu. N-ar fi o problemă, dar a lăsat-o pe capul ei pe fiică-sa şi nu i-a trimis niciodată nici măcar un ban, „curva dracului”.

- Aurel, mamă, poţi să mă ajuţi şi pe mine, vai de capul meu, mamă, să scrii la „Surprize, surprize” ca s-o aducă pe căţeaua aia a mea la Moruncap, să-i amintesc că are fiică, dragă?

- Bine, ţată Paula, dar aveţi o adresă de-a ei?

- Da, mamă, o aduc imediat.

Ţaţa Paula a lu’ Bebe dispare şi ţaţa Paula a lu’ Bebe apare, cu un tablou mare de juma de metru pe juma de metru, ăla de la nuntă, cînd era tînără şi frumoasă.

- Ce-ai adus tabloul, ţaţă Paula?

- Păi îţi spui imediat, mamă. Ca să nu pierd hîrtia pe care aş fi scris adresa, o scrisei în dosu’ tabloului, că tabloul nu fuge nicăieri, mamă.

Ţaţa Paula a lu’ Bebe are şi alte dureri existenţiale. De exemplu, din cînd în cînd mai cheamă cîte un flăcău să-i repare lumina. L-a chemat şi pe fratele mai mare al lui Aurel, dar, susţine fratele mai mic: „Frate-miu nu vrea să povestească cum a fost, povesteşte însă altu’, unu’ căruia io îi zic Isus, pentru că are capul turtit. Îl cheamă ţaţa Paula a lu’ Bebe să-i repare lumina. N-avea nimic lumina, doar că era deşurubat patronul, ăsta-i spune: „cineva v-a deşurubat patronul, că nu putea să se deşurubeze singur”. Ţaţa Paula a lu’ Bebe îi zice: „Lasă tu lumina aia, mai bine vino să ne uităm la poze – şi scoate un teanc de reviste porno. Ia uite ce face ăştia aicea, Doamne iartă-mă, de ce-o fi făcînd asta, te pomeneşti că le-o fi plăcînd, ce zici?”

Cînd se plictisea de cămin, Aurel închiria o garsonieră din blocurile de vizavi, unde creştea gîndaci de bucătărie şi vrăjea gagici, îi înmulţea pe muzica lui Tudor Gheorghe, versuri – Marin Sorescu. Pe fete le ataca recitîndu-le din „În casa muierii”, parcă-l aud: „Sandu Sfoiag s-a însurat cu Grigorina. Sta în casa ei, că el nu-şi făcuse. Dacă avea ea. Într-o dimineaţă ea pleca la Bălceşti. „Scoală, mă!” „Da de ce să mă scol, fă, la miezul nopţii, că eu nu merg la Bălceşti”. „Du-te la tat-to-n deal!” „Păi ce să caut eu la tata, acuma, pînă-n ziuă, nu l-am văzut ieri?”. „Păi să încui uşa, că nu te las singur în casa mea”. Eu aş fi plecat, dar îmi spălase cămaşa. N-aveam decît una şi îmi dăduse un combinezon de-al ei. Cum să mă duc eu aşa la tata. Cămaşa era udă. M-am dat jos să mă spăl, mi-am prins bine haina la gît, am împins-o c-un cui, am luat cămaşa udă, chitită, s-o usuc acolo. Cînd mă vede tata: „Păi ce-i băi cu tine?” „Păi ea plecă la Bălceşti să se tîrguie”. „Şi dacă plecă ce?”. „Păi mă dete afară să încuie uşa pînă se întoarce”. „Au fir-ar păcatele cu muierea ta. Aşa o duci tu acolo, mă? Să nu te mai prind că-i mai calci pragul”. Dimineaţa am pus cămaşa la soare, s-a uscat, ea a venit după combinezon, da’ nu i l-am mai dat”. Ţinea mai mult la gîndaci, deşi pînă la urmă le-o trăgea şi la mîndre, că doar nu erau proaste – adică le convingea Aurel că nu-s proaste:

- Ei şi ce dacă n-ai să te fuţi cu mine? O să-ţi fie mai bine? Că doar nu-i fi tu cea mai proastă peste care-am dat, că doar nu-s blestemat să dau doar de proaste!

- Chiar! Dacă tot am venit pînă aici, ce-s proastă să nu ne-o tragem şi noi o dată?