Mihail Vakulovski

Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori

Coperte: Ştefan Doru Moscu

(fragment din partea a II-a a rockmanului Tovarăşi de cameră,

Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2015)

Adrian mi-a zis că s-a întîlnit cu Mikealangelo, a trecut prin Chişinău şi a citit poezii de-ale mele, le-a dus magistrului lor de la Braşov, tătucul Şcolii de la Braşov, şi ăla i-a zis că vrea să mă vadă. S-a înţeles cu Mikealangelo să ne întîmpine în gară, mai ales că-i apăruse cartea şi voia să-şi facă o lansare la Braşov, unde îşi luase licenţa şi de unde era şi prefaţatorul – prozatorul teoretician George Crăciun. Am luat trenul, la gară au venit şi redactorul şef cu directorul „Contraconfortului”, care i-au dat nişte exemplare pentru scriitorii braşoveni, pe drum Adrian mi-a zis că i-a întrebat de ce nu-mi publică articolul şi au zis că… mă au în vizor, la graniţă vameşul m-a întrebat unde mă duc.

- În vizită, am zis.

- Tu ce ai acolo?

- Cărţi, a zis Adrian.

- Nu ştiţi că n-aveţi dreptul să comercializaţi atîtea cărţi, ce faceţi, domnu’, bişniţă?

- Eu sînt scriitor! s-a răstit Adrian şi toţi oamenii din compartiment s-au întors spre noi.

Am coborît în Iaşi, am aşteptat cîteva ore pînă la trenul care trecea prin Braşov, „trenul foamei”. Eram prima oară cînd călcam pe pămînt românesc, n-a fost o prima dată prea plăcută, era noaptea, gara era plină de copii ai străzii, de care nu vedeai în Chişinău, aurolaci care suflau, nu ştiu de ce, într-o pungă, cerşetori care ţi se băgau în suflet, paraşute decăzute la maximum, beţivi agresivi, tot felul de oameni, iar Adrian era tare trist, apatic şi foarte obosit. În schimb era în aşteptarea spectacolului, ştia că profu’ la care ne duceam, poet şi teoretician, e foarte răutăcios cu poeţii tineri. L-a picat şi pe el la un examen şi din cauza lui nu mai scrie acum poezie – la un cenaclu l-a desfiinţat şi atunci a hotărît că nu mai are rost să scrie poezie. Drumul a fost lung, mai lung decît dacă aş fi traversat Moldova de la sud la nord, de-a lungul „strugurelui”, dar am nimerit într-un vagon cu o babă care tot spunea bancuri, în special despre canibali, ceea ce-l dispera pe Adrian („La ce se gîndeşte un canibal cînd vede o femeie gravidă? – La Kinder cu surprize”). Nu ştiu de ce înclinase la tema asta, dar turuia întruna: „Un canibal se plimba pe plaja de la Mamaia, unde vede o mulțime de femei goale. Ce fac femeile astea aici? – întreabă. Se prăjesc la soare. Da’ ce, crude nu sînt bune?”; „Care este mesajul de întîmpinare pe aeroportul din Ţara Canibalilor? – Bine aţi venit, mînca-v-aş”!

În gara din Braşov nu era nici urmă de Mikealangelo. La început încercam să-l încurajez pe Adrian, tot mai deprimat, că poate că-i pe drum, c-a pierdut autobuzul, că nu-i nimic dacă aşteptăm şi noi un pic, ia ce munţi faini se văd, şi aerul e foarte curat, chiar dacă rece, şi chiar şi cerşetorii par mai manieraţi decît cei din Iaşi, uite cum cere ăsta bani de cafea: „Vă supăraţi dacă-mi oferiţi şi mie, un bătrîn sărman, un leu pentru o cafeluţă, şefu’?”. Dar la un moment dat începeam să mă îndoiesc de existenţa vreunei înţelegeri între cei doi foşti tovarăşi de cameră, încă nu-l cunoşteam prea bine pe Mikealangelo, nu eu fusesem coleg de facultate şi de grupă cu el.

- Băi Adrian, sigur aţi vorbit să ne aştepte?

- Da sigur, gigantule, m-a sunat şi ne-a invitat, apoi te-am căutat pe tine, ne-am înţeles cînd să ne ducem, m-a sunat iar, i-am spus data şi ora cînd vom ajunge, şi-a însemnat, că l-am pus să-şi noteze. A zis că avem unde sta, că locuieşte singur într-o casă din Codlea.

- Atunci nu-ţi fă probleme, poate că a pierdut trenul din Codlea şi va veni mai tîrziu.

- Simt eu, băi gigantule, că pe poet îl doare în cur de prieteni, el are treburile lui, problemele lui, să vorbeşti cu el sau cu chioşcul ăla gol e cam acelaşi lucru, crede-mă, presimt eu că n-o să vină poetul…

- Lasă, băi Adrian, ce dacă întîrzie juma’ de oră… Nu are telefon?

- N-are.

- Ai adresa lui?

- Nu, că a zis că ne întîmpină el şi că oricum va trebui să mergem împreună la Codlea. Dar sînt prost-prost-prost, mi-am promis de o mie de ori că n-o să mai am încredere în poetul-dramaturg, m-am jurat, dar de fiecare dată după ce iau ţeapă uit şi totul se repetă, de parcă aş fi blestemat…

Şi Mikealangelo n-a mai venit. Ne-am plimbat prin oraş, am luat un troleibuz şi am coborît în centru, am urcat pe strada Republicii – nu-mi venea să cred, eram vrăjit de frumuseţea oraşului, parcă aş fi căzut într-o poveste. Fiecare bloc era altfel, avea altă personalitate, altă înfrumuseţare, printre ele se vedeau, din orice poziţie, munţii, iar pavajul îmi ameţea şi mai mult imaginaţia. Nici nu-mi închipuisem că Braşovul e atît de fermecător. Adrian bombănea ceva despre Mikealangelo, pe mine nu mă interesa ce-o să facem diseară, eram gata să mă întorc la noapte înapoi, dar deocamdată mă bucuram de frumuseţea oraşului, de mirajul munţilor care te chemau de după toate clădirile, şi ele super faine. Pe Republicii fiecare casă e operă de artă, fiecare are alte ornamente, altă poveste, altă istorie. Strada pavată mi se părea ceva de basm, iar faptul că pe acolo nu mergeau maşini mă încînta şi mai tare. Aşa ceva n-am mai întîlnit nicăieri, în URSS nu există asemenea discriminări – că şoferii au dreptul şi pietonii nu, că pietonii au dreptul şi şoferii – nu. Apoi am ieşit în Piaţa Sfatului, după biserica aia din centrul pieţei, cu cel mai vechi clopot din oraş, unde acum e Muzeul de Istorie, după care se vedeau turnurile, turnul alb se numeşte Turnul Negru, iar turnul negru se numeşte Turnul Alb. Uşor de ţinut mine, nu? Muntele se numeşte Tîmpa, iar rîuleţul de după ziduri – Spurcata… Şi Biserica Neagră – cea mai mare biserică de la răsărit de Viena, şi Strada Sforii – cea mai îngustă stradă din Europa de Est... Cel mai-cea mai, ce mai! Am intrat în librării, mi-am umplut geanta cu cărţi, ştiam că acum o voi căra după mine, dar mă temeam că nu-l vom găsi pe Mikealangelo şi va trebui să ne întoarcem la noapte acasă fără nici o carte. Ne-am întîlnit cu nişte basarabeni, prieteni de-ai lui Adrian, care nu mai ştiau nimic de Mikealangelo, am fost pînă la facultate, unde nu-l văzuse nimeni pe Mikealangelo, ne-am întîlnit cu alţi basarabeni, care au zis că l-au văzut cu vreo cinci minute în urmă, se ducea la universitate, ne-am dus la universitate, de unde Mikealangelo abia plecase, ne-am întîlnit cu Crăciun, magistrul lui Adrian, care ieşea cu o gagică din facultate. S-au salutat – „Salut – Salut”, aşa ceva, şi Crăciun s-a pornit cu tipa aia pe bulevardul Eroilor, apoi pe „15 noiembrie” în jos. Adrian s-a luat după el, Crăciun vorbea cu tipa aia tînără, gesticulau languros, Adrian din cînd în cînd îi ajungea din urmă şi se băga în discuţie, ei mergeau mai departe, noi ne ţineam din urma lor, ca-n Harms, cînd cineva era urmărit de altcineva, care, neştiind că e urmărit, mergea pur şi simplu pe caldarîm, dîgîdîm-dîgîdîm…

- Băi Adrian, dă-i în pula mea, nu vezi că nici nu te ia în seamă, de parcă n-ai venit din altă ţară, ci s-ar fi întîlnit c-un vecin pe care-l vede zilnic, ce, crezi că lu’ magistru-tău nu i se scoală pula? Nu vezi că-l doare-n cot de tine?

- Gigantule, ce moldoveneşte vorbeşti.

Au intrat în „Casablanca”, un fast-food roşu cu multe îngheţate şi salate, lîngă cinematograful Patria, Adrian – după ei, şi eu… după el, ce aveam să fac, Crăciun şi tipa s-au aşezat la o masă cu două locuri, deşi majoritatea erau din alea cu patru. Mi-am luat un suc, Adrian şi-a luat o sana, la un moment dat Crăciun l-a chemat la el şi i-a dat două halbe de bere. Eu nu beam bere, dar am gustat, şi berea era, într-adevăr, altfel, dar mi se acrise – mi se scîrbise de discordanţa dintre acest oraş vechi şi locuitorii lui noi. Oamenii nu-mi păreau din acelaşi film, nu păreau a fi locuitorii acestui oraş de poveste, oamenii nu păreau cu nimic mai civilizaţi decît chişinăuienii sau oamenii de la noi din sat, nu aveau nimic în plus, nimic special, doar că vorbeau fără accent moldovenesc, adică aveau un uşor accent ardelenesc, dar nu prea mare. Apoi mi-a părut foarte ciudat că mulţi dintre ei au un accent moldovenesc-moldovenesc, apoi m-am convins că unii vorbeau mai moldoveneşte decît la noi în sat. Am aflat că Braşovul e un oraş muncitoresc, care s-a numit şi Stalin, şi-n care au adus foarte mulţi moldoveni – din Moldova voastră, nu a noastră –, că aveau nevoie de muncitori în uzinele abia deschise, apoi mai era şi planul lui Ceauşescu de moldovenizare a ţării. Aşa au devenit moldovenii (ai voştri) „sîrma uăi” – veneau foarte mulţi şi, fiindcă nu încăpeau în trenuri, urcau şi pe trenuri, şi cînd se apropia vreun cablu, primii strigau „sîrma uăi”, apoi strigau ceilalţi, ceilalţi, ceilalţi. „Sîrma uăi” şi aşa le-a şi rămas porecla. Iar Braşov a devenit Iaşov. Apoi Adrian i-a spus lui Crăciun că-s poet şi i-a dat şi cartea cu prefaţa lui şi Crăciun ne-a invitat la masa lor de două locuri şi am vorbit despre literatură şi despre lansarea lui Adrian. Crăciun a zis că e mîine, că Mikealangelo a organizat totul. Acum cărţile din geanta mea începeau să fie mai grele. Ne-am dus iar la universitate, de unde abia plecase Mikealangelo, lui Adrian i-a venit să mergem la un curs de-al poetului, era în pauză, am urcat la etaj, unde urma să aibă loc lecţia, Adrian vorbea în hol cu studenţii, a trecut un chelios foarte rău îmbrăcat, slăbănog, antipatic şi respingător, a intrat în WC, s-a pişat fără să închidă uşa după el, nici în WC, nici în cabină, a tras o beşină lungă, a ieşit fără să se spele pe mîini, a dat mîna cu băieţii, a intrat în sală.

- Acesta este poetul, gigantule.

- Fuţi capu’.

- Crezi că acum îmi arde de glume, gigantule, cînd nu putem să-l găsim pe Mikealangelo şi am un fel de presimţire că nici n-o să-i dăm de urmă…

- Las’ că ne întîlnim la lansarea cărţii…

- Şi înnoptăm sub Tîmpa, în bîrlogul urşilor…

A fost o oră destul de plictisitoare, despre de toate şi despre nimic, dar nu mă prea impresionase, n-a spus nimic ce n-aş fi ştiut, numai chestii generale pe care le citeşti în cărţi, plus nişte speculaţii pe care nu le-a luat nimeni în seamă… şi a repetat de cîteva ori tot ce-a mai spus. Am scris şi o poezie la lecţia aia, în care mă gîndeam cam cîte filoloage din sală acum sînt chin(m)uite de ciclul menstrual. După lecţie Adrian ne-a făcut cunoştinţă şi mi-am amintit că nu s-a spălat pe mîini, a zis să ne vedem „şi să povestim” despre poeziile mele şi a plecat, zicînd „Salut-salut”, ca Osadch. Am umblat toată ziua prin oraş, pe trasee mikealangiene, dar era mereu cu un pas înaintea noastră, a lui Adrian, că eu n-aveam de unde să bănuiesc unde poa’ să umble tînărul poet. Seara ne-am dus la căminele studenţeşti, de unde Mikealangelo, evident, abia plecase, am vorbit cu băieţii, care ne-au zis că dacă nu-l găsim să rămînem la ei şi asta era o veste foarte bună. Dar Adrian nu voia să se lase şi şi-a mai amintit o variantă – căminul de fete de lîngă terenul de fotbal, unde Mikealangelo era, ca şi-n literatură/viaţă, un artist. Am zis că nu mai urc cu el şi-l aştept afară, era frig, am intrat pe hol, la intrare, trecuseră vreo 20 de minute şi Adrian nu mai ieşea, la un moment dat a trecut un tip, încetişor, uitîndu-se oarecum bănuitor în părţi:

- Mikealangelo?

- Hai, tu eşti? Salut. Ce faci?

- Te aşteptam pe tine.

- Hm… Da’ Adrian… hm… unde-i… hm…

- Te caută prin cămin.

- Hm, mă duc să-l caut.

- Mai bine să-l aşteptăm împreună, ca să nu ne căutăm în continuare.

- Hm, ai dreptate, hmm… Cum a fost drumul?

Mikealangelo era scriitorul meu preferat din acea perioadă, gîndacii şi muştele din poeziile lui îmi păreau foarte originale şi-i ofereau multă importanţă eului poetic, evidenţiat de prezenţa insectelor şi micilor animăluţe, ceea ce-i permitea să vadă lumea din cu totul altă perspectivă decît pînă la el, găsind alt unghi, altă lume, alt stil.

- Ce mai faci, Dimitrie?

- Ea venea călare pe o muscă pe un fluture prin cameră îi călărea îi bătea cu biciuşca ei ce mai faci dimitrie îl întreba fluturele bine bine îi răspundea dimitrie fluturele îi băga pula între coapse ea gemea în aer departe departe dimitrie se descălţa de pantofi un şobolan îi mînca degetele i le mînca de unde vii dimitrie îl întrebau muştele şi îi zîmbeau i se aşezau pe limbă şi îi vorbeau şi totuşi tu ce mai faci îl întreba ea şi-i mîngîia maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa da tu cine eşti o întreba dimitrie o cum nu-ţi aminteşti îi spunea ea ieşind din apă dîndu-se jos de pe fluture şi ăla plecînd…

Adrian, coborînd:

- Băga-mi-aş picioarele, Dimitrie!

- A, Adrian, hm, salut…

Am plecat la gară, în „orăşelul copiilor” de acolo, am sorbit cîte o bere, apoi am urcat într-un personal aproape gol, ceva ce-mi amintea de „Moscva-Petuşki” (mai ales controlorul, dar şi atmosfera, şi personajul principal), am coborît în Codlea (nu adormisem şi nici nu ne îmbătasem ca Venicika, dar nici cetatea din Codlea nu e chiar Kremlin, no), am mers pe şoseaua principală pînă la casa neterminată în care locuia Mikealangelo. Era vila soţului unei profesoare, care l-a lăsat pe el să stea acolo pînă o vor termina. Am intrat, Mikealangelo s-a descălţat şi a băgat bocancii şi ciorapii într-o pungă pe care a legat-o la… gît. A doua zi am fost cu el la ore, iar Adrian a plecat cu noaptea în cap „în oraş”, adică la Braşov. Mikealangelo făcea şi gazeta de perete, unde erau poezii de care nu găseai în cărţi, le scria pe toate el, dar le punea pseudonime, făcea şi gazeta de perete a puşcăriei (într-un capăt florărie, la mijloc puşcărie, în celălalt capăt porcărie, ghici ciupercă ce-i – Codlea). Zicea că puşcăriaşilor le plac poeziile fără rimă, „dar chiar le plac, pe bune, crede-mă, Hai, dacă nu reuşesc să le schimb numărul pe data de unu a lunii se supără, că pe poeziile din numărul trecut le ştiu pe de rost, nu-mi dai nişte poezii de-ale tale pentru gazeta de perete a puşcăriei?”. Ne-am trezit cam tîrziu, întîrziasem vreo 15 minute, am intrat în clasă, elevii s-au ridicat în picioare.

- Ce-avem pentru astăzi? a întrebat Mikealangelo.

- Eugen Lovinescu, a zis, căscînd, o elevă.

- Da, am citit Eugen Lovinescu, mare scriitor, da, mare critic, l-am citit…

Ăştia se ridicau din bancă, ieşeau, nu se sinchiseau nici de mine, deşi nu ştiau cine-s, Mikealangelo se uita într-o carte, apoi a întrebat ceva despre critica literară românească şi ochelarista din prima bancă a bolmojit ceva de George Călinescu, tipul din ultima bancă l-a rugat să le dea voie să plece mai repede, că au lucrare de control la lecţia următoare şi vor să se pregătească.

- Numai să nu faceţi gălăgie, a zis Mikealangelo, şi-a strîns cărţile de pe birou şi a venit la mine.

Elevii ieşiseră în fugă, punîndu-şi piedici şi ţipînd „La revedere, dom’ profesor”.

- Cum a fost lecţia?

- …originală.

- Cei de la lecţia următoare sînt şi mai buni, ai să vezi.

- Scuze, grande poete, dar trebuie să ajung şi-n Braşov. Nu ziceai că ai de dus nişte cărţi de la şcoală acasă? Hai să ducem acum o tură, pînă începe lecţia următoare.

Am cărat un gentoi de cărţi, pe drum ne-a ajuns un vlăjgan care ţipa:

- Dom’ profesor! Mi-aţi promis că-mi anulaţi nota aia, dar nu mi-aţi anulat-o.

- Stai liniştit, totul va fi bine.

- Dar astăzi este ultima zi şi dacă nu mă treceţi voi rămîne corigent, a spus băiatul şi a fugit mai departe.

- Ce vroia ăla, Mikea?

- A, m-a rugat să nu-l las repetent, dar am uitat să-i trec o notă mai mare în catalog.

- Şi nu-i pui?

- Ar trebui, dar n-am chef să mă întorc, lasă că nici el nu trebuia să-şi amintească abia acum.

Am intrat într-o librărie, dar erau numai pixuri, hîrtie şi vreo două cărţi de colorat. Am întrebat unde-s cărţile şi librara s-a supărat: „Dacă vrei cărţi – du-te-n oraş, la Braşov”.

- Cine-i scriitorul ăsta, Mikealangelo?

- Ăsta-i mai mişto decît Boddy.

- Dar ăsta?

- Ăsta-i mai naşpa.

- Şi ăsta?

- Ăsta-i cam de talia lui Boddy.

L-am prins într-o perioadă cînd îi compara pe toţi scriitorii tineri cu Boddy. Nu s-a mai întors la liceu – ne-am dus la Braşov, am intrat prin librării, mi-am cumpărat un Vasco Popa, pe care, fiindcă-i plăcea şi era unicul exemplar, i l-am dăruit. Nu mai avea cartea sa de debut, „falsul dimitrie”, aşa că m-a rugat să-l aştept un pic şi a intrat într-un bloc, a ieşit cu exemplarul pe care-l am şi acum în biblioteca mea, în raftul cu cărţile mele şi ale prietenilor, carte cu prima pagină ruptă. Apoi ne-am dus la poetul universitar, care mi-a promis că-mi va scrie prefaţa la volumul meu de debut, dar să-l adun cu grijă, poemele îi plac, dar depinde şi cum voi aranja volumul şi cum va fi primit ş.a.m.d. A doua zi am fost la biblioteca judeţeană la lansarea cărţii lui Adrian, am pus pe masă şi „Elefantul promis” al lui Baştovoi şi s-a vorbit şi despre poezia din Basarabia, apoi ne-am dus într-un bar şi-am băut vin de-al lui tata, pe care l-a lăudat şi Crăciun, şi ceilalţi, am fost şi la Boddy, pe Dealul Cetăţii, şi la Crăciun, într-un bloc din Tractorul, îmi amintesc de Muki, căţeluşul său alb şi haios; i-am zis că muki în rusă înseamnă chinuri. „Muki”, a zis Crăciun mulţumit şi căţeluşul a venit iute şi i-a sărit în braţe, în fotoliul de sub un tablou în care o căpiţă stătea să cadă, era ceva foarte nesigur în tabloul ăla, ceva care se mişca, exact ca şi în fotografiile lui Crăciun, mai ales în aia în care un om trece dealul, la orizont…

Apoi Mikealangelo ne-a petrecut la gară, era foarte tîrziu, i-am zis să nu mai meargă cu noi, că nu va avea cu ce să se întoarcă la Codlea, dar a insistat să ne petreacă. Mi-l amintesc şi acum cum flutura, pe peron, din mînă, iar trenul se tot îndepărta, Adrian era în compartiment, eu îi făceam cu mîna din uşa deschisă a trenului, el îşi flutura mîna de pe peronul care rămînea în urmă, Mikealangelo se făcea tot mai mic, tot mai mic, apoi a dispărut după mîna care se mişca din dreapta în stînga, din stînga în dreapta, din dreapta în stînga, din stînga în dreapta…

(…)

Au fost multe momente romantice, am încercat de multe ori să ne despărţim, dar de fiecare dată ne trezeam iubindu-ne iar şi iar ne împăcam, iar cînd a trebuit să plec a doua oară la Braşov, după prefaţă, a zis: „Ştii ce mi-e dor de ăia!”, adică de părinţi, şi că se duce şi ea acasă şi că Braşovul îi este în drum. În tren i s-a făcut rău, eram singuri în compartiment şi m-a tras peste ea, dar s-a auzit imediat o bătaie puternică în uşă, s-a deschis, înainte de a mă gîndi măcar că e controlorul sau a zice da sau nu – o silabă. A intrat un moş burtos, vesel şi afumat, chel, descheiat la cămaşă şi cu pacheşti. „Se poate?”, se aşează pe patul liber şi începe să-şi povestească viaţa. „Ştiţi, am lucrat toată viaţa ca medic. Nu doctor, cum zic ăştia, ci doar medic, aş vrea eu să fiu doctor, e-he-he! Dar acum e cam tîrziu pentru aşa ceva, cum să zici că eşti doctor cînd eşti doar medic? Am fost chirurg, am avut sute, mii de operaţii, am operat şi miniştri, şi senatori, şi doctori adevăraţi, nu medici! Cînd ai o operaţie, oricît de mică, cel mai bine e ca înainte să tragi o duşcă-două, de dorit vodcă rusească, dom’le, vodca rusească e cea mai bună băutură, o băutură care te atinge la suflet, îţi încălzeşte interiorul, după care e apa de izvor. De ea capul nu te doare şi de pi… nu ţi-e dor, iertaţi-mă, dar asta cam aşa e, de apa de izvor vorbesc, că vodca rusească e cu sufletul” – „OK, spuneţi”, am zis. „Nu vă supăraţi, fumaţi?” – „Nu” – „Ce bine, puteţi să-i treceţi graniţa bătrînului 10 pachete de ţigări?” – „În regulă”. S-a întors peste cîteva minute, povestind despre vînătoare şi despre cîţi urşi şi ce căprioare şi mistreţi a împuşcat şi de ce lupilor li se zice doctorul pădurii şi dacă am citit „Doctor Jivago”. La graniţă vameşii basarabeni ne-au întrebat dacă sîntem soţ şi soţie şi ne-au căutat prin genţi, iar după ce s-au schimbat şinele vameşii români ne-au umblat prin genţi, întrebîndu-ne unde ne ducem şi de ce şi dacă avem arme şi droguri şi alte căcaturi. Apoi a pornit trenul, uşa nu se încuia şi am blocat-o cum s-a putut, am aruncat hainele de pe noi şi am sărit unul peste altul – oricum era mişto, nici nu trebuia să faci nimic, că trenul se mişca pentru noi, Ana uitase că i-e rău, luîndu-se la întrecere cu trenul la tors, doar că deodată s-a auzit un scrîşnet al uşii – cineva încerca din toate puterile să deschidă uşa şi acel cineva era – surpraiz? – „doctorul”. Ana s-a băgat sub cearşaf, cu faţa la perete, am reuşit să arunc pe mine un tricou şi să-mi trag pantalonii de sport, am scos ţigările şi i le-am dat prin crăpătura uşii. „Dar să vă las un pachet de ţigări”, a zis doftoru. – „Nu, mulţumim, nu fumăm”, iar el, insistînd să intre: „Să vă povestesc cum am împuşcat ultimul urs – record european” – „Spasibo, ne nado!”, i-am tras uşa în nas. – „Să vă las un pachet de ţigări”, nu se lăsa moşu’. Acum Anei chiar că îi era rău... „Sigur nu vă las un pachet de ţigări?” – s-a auzit în coridor.

Mikealangelo mă aştepta în gară, l-am văzut pe fereastră, stătea cu mîinile în buzunare şi se uita în gol. Am pornit pe jos, că nu ne grăbeam nicăieri. „Vezi piatra aia – zicea Mikealangelo – ce-ar fi putut fi piatra aia? Ce vezi în piatra aia?” Nici acum Mikealangelo nu reuşise să se întoarcă în Braşov, era tot prof la Codlea şi făcea gazeta de perete a puşcăriei, doar că nu mai locuia în vila profesoarei, ci într-un cămin părăsit. Stătea într-o cameră pe care şi-o amenajase destul de bine, avea tot ce-i trebuie unui om, poet contemporan sau nu: o masă, rafturi cu cărţi, un dulap, două scaune, două paturi şi-o fereastră de la care se vedea oraşul. N-avea ceas, dar asta am aflat abia dimineaţa. Cînd l-am întrebat cît e ceasul, Mikealangelo n-a spus nimic, a ieşit şi cînd s-a întors a zis: „E 7 şi 33”. Din camera vecină – care n-avea nici măcar geam, n-avea nimic, doar gunoaie şi soba care nu funcţiona, ca şi cea din camera lui Mikea – de acolo se vedea ceasul de la Cetatea Codlea şi cînd voia să afle cît e ceasul Mikealangelo se ducea pînă-n camera vecină şi se uita la ceasul bisericii cetăţii. Pentru baie & WC trebuia să cobori două etaje, un WC obişnuit pentru un cămin, doar că nu curgea apa şi n-avea uşi, dar oricum Mikealangelo era singur în cămin, aşa că nici n-avea nevoie de uşi. „Vezi norul ăla – ce vezi în norul ăla, cu ce seamănă norul ăla? Caracterizează-l”. Adusesem patru iepuri afumaţi, nici Mikealangelo, nici Ana nu mai gustaseră iepuri afumaţi şi cred că le mai ţin minte şi acum gustul, au fost delicioşi, dar n-aş fi ţinut minte şi acum gustul lor dacă nu i-ar fi lăudat ei atît de frumos şi de convingător. A fost o mîncare ca o băutură foarte veche susţinută de un toast care nu se uită. Mikealangelo s-a dus la şcoală, eu – s-o petrec pe Ana, a intrat în tren să lase geanta şi pînă să ajungă în compartimentul ei s-a pornit trenul, aşa că nu ne-am mai luat rămas bun, m-am uitat pe ferestre şi am văzut-o vorbind c-un tip, nici nu s-a mai uitat spre peron.

În Piaţa Sfatului erau foarte mulţi porumbei, prefaţa era gata, oraşul era mai mult livresc decît real – ceva dintr-o carte veche sau dintr-un film străin, ne-am întîlnit cu Mikealangelo la facultate, am stat de vorbă, la un vin moldovenesc îndelung lăudat, cu tinerii scriitori, studenţi, prieteni de-ai lui, iar noaptea m-am trezit de la ţipetele lui Mikealangelo. „Cine eşti? Cine eşti?”, striga, apoi s-a ridicat brusc şi a vrut să se arunce pe fereastră, l-am prins de cot şi l-am tras înapoi. A deschis ochii: „Tu eşti, Hai?”, m-a apucat de mînă, s-a liniştit şi a adormit instantaneu. În următoarea seară a mers să mă petreacă, deşi, ca şi data trecută, am insistat să rămînă acasă, că n-o să aibă cu ce să se întoarcă. „Ba am un tren pe la 3-4”. Adunasem banii pe care-i mai aveam, că Mikealangelo voia să mergem pînă undeva cu taxiul, i-am zis să ne ducem cu autobuzul, dar el ţinea cu tot dinadinsul să mergem cu taxiul, că-l convinge el pe-un taximetrist să ne ducă pînă unde ne trebuie, umbla de la taxi la taxi şi întreba: „Ne puteţi duce pînă la gară cu atîta?”, apoi am urcat într-un autobuz, Mikealangelo se uita la geam: „Geamul acesta e plat, autobuzul acesta e plat, femeia asta e plată şi geanta pe care o ţine în braţe e plată…”, femeia s-a mutat în altă parte, „Ţara asta e plată şi planeta e plată, viaţa noastră e plată şi femeia asta e plată, eşti plată, femeie, şi duci o viaţă plată într-o ţară plată ca şi visele tale, plate”… Am stat în gară la o bere brună şi am vorbit despre literatura contemporană, despre poeziile lui Sachi cu copilul care i se va naşte, pe care Mikealangelo le publicase în „Erată”, apoi am urcat în tren şi am stat în uşă, se vedea faţa luminoasă a lui Mikealangelo, mîna care flutura încet, apoi umbra lui, unica umbră pe tot peronul, o pată întunecoasă, stăteam în uşă şi-i făceam semn cu mîna pe care o scosesem afară, ţinîndu-mă cu cealaltă de mîner, Mikealangelo dispăru în depărtare şi deja îmi era tare dor de el...