Mo Yan

Ţara vinului

(Humanitas Fiction,

Traducere de Luminiţa Bălan)

Prieteni, vă rog să luaţi loc un pic până mă duc eu la prietenul meu, Yu Yichi, ca să obţin discountul de 20%. Aici vi se îngăduie să fumaţi, să beţi ceai, să ascultaţi muzică şi să priviţi prin fereastra fără de pată peisajul din curtea aflată în spatele cârciumii.

Dragi cititori, iniţial plănuiam să iau împreună cu voi această cină somptuoasă, însă localul e neîncăpător pentru atâtea persoane, iar în Salonul Strugurilor sunt numai nouă locuri. Îmi cer mii de scuze. Aici fiecare mişcare trebuie să fie cât mai în văzul lumii, ca să nu existe suspiciuni că am ticlui te miri ce planuri criminale. În acest restaurant mă simt ca o căruţă uşoară pe un drum cunoscut, deci mi-e foarte la îndemână să-l găsesc pe Yu Yichi. Abia când am deschis uşa biroului mi-am dat seama că n-am nimerit într-un moment potrivit – prietenul meu, Yu Yichi, cocoţat pe masă, săruta o femeie corpolentă. „Mă scuzaţi, mii de scuze“, tot ziceam eu întruna. „Mă scuzaţi, am uitat bunele maniere. Ar fi trebuit să bat la uşă.“

Yu Yichi a sărit de pe masă, cu agilitatea unei pisici sălbatice. Văzându-mă cât sunt de stânjenit, pe faţa lui comică s-a ivit surâsul.

— Domnule doctor în oenologie, a spus el cu o voce piţigăiată, tu erai! Cum merge studiul despre licoarea „Maimuţa“? Vezi să nu ratezi festivalul dedicat acestei băuturi. Un lucru este cert însă: socrul ăla al tău a fost un prost, să se ducă el în munţi, să trăiască alături de maimuţe…

Vorbea fără şir, de mă adusese la capătul răbdărilor, dar cum eu venisem cu un scop anume, mai precis spus cu o rugăminte, n-aveam de ales – trebuia să-l urmăresc răbdător, cu o înfăţişare de om concentrat. Când, în sfârşit, s-a oprit din peroraţiile sale, am profitat de ocazie şi am spus:

— Am invitat câţiva prieteni să mănânce carne de măgar…

Yu Yichi s-a ridicat în picioare şi s-a dus direct la femeia cu care se giugiulea mai devreme. Imaginea care mi se desfăşura în faţa ochilor era jalnică: el abia de ajungea cu capul la genunchii ei – o tipă foarte frumoasă şi, după toate aparenţele, deloc inocentă. Avea mai degrabă aerul unei femei măritate, iar buzele cărnoase erau lipicioase, ca şi cum tocmai ar fi mâncat melci. Pe neaşteptate, el a ridicat mâna şi i-a tras una peste fund, spunându-i:

— Iubito, du-te tu înainte şi spune-i bătrânului Shen să fie liniştit! Yu Yichi e un om de cuvânt, şi dacă a zis că face ceva, îşi ţine promisiunea negreşit.

Femeia părea o persoană foarte degajată, aşa că, fără să se jeneze câtuşi de puţin, s-a aplecat – cu sânii cât pe ce să-i iasă din rochie, lăsându-se greoi peste faţa lui Yu Yichi, ceea ce i-a stârnit acestuia un rânjet înţepenit – şi l-a îmbrăţişat. Judecând strict după dimensiuni şi greutate, parcă era o mamă care îşi îmbrăţişa copilul, dar, desigur, relaţia dintre cei doi era cu mult mai complicată. Apoi, aproape cu sălbăticie, ea l-a sărutat pe faţă şi, ca la baschet, l-a aruncat pe canapeaua lipită de perete, după care şi-a ridicat braţele şi a spus pe un ton seducător:

— La revedere, bătrâne!

Corpul lui Yu Yichi încă vibra pe canapeaua cu arcuri, în timp ce femeia îşi unduia fundul acoperit de o fustă de un roşu ţipător, pierzându-şi urma după colţ.

— Pleacă de aici, spirit viclean de vulpe! a strigat el, cu ochii pironiţi pe spatele ei fermecător.

Am rămas singuri în încăpere şi numaidecât Yu Yichi a sărit de pe canapea, s-a îndreptat spre oglinda rezemată de perete, s-a pieptănat şi şi-a aranjat cravata. Apoi, şi-a frecat obrajii cu gheruţele şi şi-a întors brusc faţa spre mine, cu un aer sobru, de om important. Dacă n-aş fi asistat la scena de mai devreme, foarte probabil că m-aş fi simţit prea intimidat ca să glumesc cu el.

— Hei, prietene, te descurci bine cu femeile! Unul aşa mic ca tine să se dea la una cât casa! Zău că eşti tare, i-am spus eu pe un ton neruşinat.

El a afişat un zâmbet ce trăda cinismul şi parcă dintr-odată faţa a început să i se umfle, căpătând nuanţe ba verzui, ba roşietice. În ochi îi scăpăra o lumină verde. În momentul în care şi-a întins braţele ca un şoim, gata să-şi ia zborul, înfăţişarea lui a devenit absolut înspăimântătoare. Îl ştiam pe Yu Yichi de ceva vreme şi niciodată nu-i văzusem înfăţişarea aceasta. Gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că poate îi rănisem demnitatea, lucru care mă făcea să am remuşcări.

— Hei, micuţule! a spus el, scrâşnind din dinţi, în timp ce se apropia, pas cu pas, de mine.

Eu m-am retras puţin, cu ochii pironiţi asupra ghearelor lui ascuţite şi tremurânde de atâta furie. Simţeam că gâtul meu nu e deloc în siguranţă. Da, ar fi putut sări fulgerător în orice moment să mi-l sfâşie. „Scuze, frăţioare, scuze!“ Deja eram cu spinarea lipită de tapetul înflorat de pe perete, dar tot încercam să mă retrag, deşi fără sorţi de izbândă. Apoi, am avut o licărire de moment şi, ridicând mâna, mi-am tras mai multe palme cu sete. Poc-trosc! mi-au răsunat obrajii şi mi-au vâjâit urechile, în timp ce steluţe aurii îmi zburau prin faţa ochilor… „Scuză-mă, frate. Nu merit să trăiesc. Nu sunt om, sunt un nenorocit, sunt o mătărângă de măgar negru…“

Sub impactul spectacolului de prost-gust pe care l-am dat, faţa lui şi-a schimbat culoarea din vineţiu în alb; aripile ridicate în înalt au căzut încetul cu încetul şi odată cu ele şi trupul meu a încremenit, de parcă paralizasem instantaneu.

El s-a întors la tronul lui rotativ, îmbrăcat în piele neagră, însă nu s-a aşezat jos, ci s-a ciucit. După aceea, a scos o ţigară fină dintr-o cutie, a aprins-o cu o brichetă care scuipa flăcărui strălucitoare, însoţite de un fâsâit uşor, a tras cu sete din ţigară şi a eliberat fumul alene. Se uita fix la modelele tapetului de pe pereţi, cufundat în gânduri, cu o privire misterioasă, ca şi cum ochii lui erau două mlaştini întunecate. Eu mă ghemuisem lângă uşă, gândind cu groază: „Ce forţă nevăzută l-o fi făcut pe bufonul ăsta, care odinioară era de râsul lumii, să se transforme într-un tiran atât de puternic şi ameninţător? Cum se poate ca eu, un demn doctorand, să ajung să prind frica acestei creaturi hidoase, de numai o jumătate de metru înălţime şi mai puţin de cincisprezece kilograme?“ Răspunsul a venit ca un glonţ slobozit din ţeava pistolului, însă nu-i cazul să mai discut aici.

— Vreau să le călăresc pe toate femeile frumoase din Ţara Vinului!

Pe neaşteptate, din poziţia în care stătea s-a ridicat în picioare şi, cu pumnul ridicat ameninţător în aer, a anunţat solemn:

— Vreau să le călăresc pe toate femeile frumoase din Ţara Vinului!

Plin de vigoare, radiind de fericire şi cu pumnul înţepenit sus, în aer, a zăbovit aşa, nemişcat, multă vreme. Vedeam cum vâsle imaginare loveau cu iuţeală valurile gândurilor, iar conştiinţa lui, asemenea unei bărcuţe, se clătina pe talazurile spiritului, albe ca zăpada. Mi-am ţinut respiraţia, de teamă să nu cumva să-i spulber reveriile.

Într-un târziu, s-a relaxat, mi-a azvârlit o ţigară şi m-a întrebat cu blândeţe, zâmbitor:

— O cunoşti?

— Pe cine? am întrebat eu.

— Pe femeia de adineaori.

— Nu o cunosc… dar parcă îmi este familiară faţa ei…

— E prezentatoare TV.

— A! Mi-am adus aminte! am spus eu, lovindu-mă, uşor, cu palma peste frunte. Mi-am amintit… apare mereu cu microfonul în mână, cu un zâmbet dulce pe buze şi nu ne spune mai nimic.

— Asta e a treia! a precizat el pe un ton duşmănos. Asta e a treia!

Brusc, a amuţit, iar lumina din ochi i-a pierit. Într-o clipă, faţa ca de porţelan i-a fost acoperită de riduri şi din mic ce era s-a făcut şi mai mic, până s-a chircit de tot pe tron.

Eu fumam şi îl priveam cu durere în suflet pe acest prieten straniu, însă chiar mă simţeam incapabil, pentru moment, să mai rostesc vreo vorbă.

— Vreau să-ţi arăt… am îngăimat eu într-un târziu, rupând tăcerea.

El, ridicându-şi capul, m-a întrebat:

— Pe mine mă căutai?

— Am invitat câţiva prieteni în Salonul Strugurilor… am spus eu jenat. Sunt o gaşcă de intelectuali scăpătaţi…

A luat telefonul şi a mormăit ceva în receptor, după care a închis şi s-a întors spre mine.

— De vreme ce sunt prietenii tăi, am aranjat un banchet complet pe bază de carne de măgar.

Prieteni, ăsta e norocul gurmandului! Un banchet complet pe bază de măgar! Nespus de recunoscător, am făcut plecăciuni în faţa lui întruna. Revenindu-şi un pic, cum stătea aşa în şezut, s-a aşezat din nou pe vine, în timp ce lumina aceea strălucitoare i-a revenit în ochi.

— Am auzit că ai devenit scriitor. E adevărat? m-a iscodit el.

— Am scris doar nişte pârlite de articole, am spus eu temător. Nici nu merită amintite. Le-am scris ca să mai câştig şi eu nişte bani suplimentari pentru familie.

— Domnule doctor, ce-ar fi ca noi doi să facem un târg?

— Ce târg? m-am grăbit eu cu întrebarea.

— Tu îmi scrii autobiografia, iar eu îţi dau douăzeci de mii de yuani.

Eram atât de emoţionat, încât inima mea o luase la trap şi n-am putut rosti decât:

— Mi-e teamă că talentul meu modest nu-i pe măsura unei sarcini atât de importante.

— Termină cu falsa modestie! a spus el, fluturându-şi mâna. Gata, am stabilit! În fiecare marţi seara, vii la mine, ca să-ţi povestesc despre experienţele mele.

— Frăţioare, frăţioare, ce să mai discutăm despre bani? Pentru mine este o onoare, ca un om mărunt ce sunt, să scriu biografia unei personalităţi atât de impresionante. Ce să mai discutăm despre bani?

— Frate mai mic, a zis el rânjind, lasă-mă cu ipocrizia asta! Banii îl fac şi pe diavol să mute munţii din loc. Poate că sunt oameni în lumea asta care nu iubesc banul, dar eu n-am întâlnit nici unul până azi. De aceea, îndrăznesc să declar sus şi tare că vreau să călăresc toate femeile frumoase din Ţara Vinului. Fir-ar ai dracului de bani!

— Şi farmecul tău, frăţioare, este foarte important!

— Hm! a zis el. Du-te-n mă-ta! Preşedintele Mao a spus: „E esenţial să îţi ştii limitele“. Scuteşte-mă cu chestiile astea! Hai, dispari de aici!

A scos din sertar un cartuş de ţigări Marlboro, pe care l-a aruncat spre mine. De cum am prins ţigările în mâini, i-am mulţumit de mai multe ori şi m-am întors în Salonul Strugurilor, alături de prieteni, doamne, domni.

Aici câţiva pitici turnau ceai şi vin, aduceau farfurii şi boluri, învârtindu-se pe acolo de parcă aveau roţi la picioare. Ceaiul servit era marca Wulong, la care se adăuga Maotai şi, deşi nu exista nimic cu specific local, era limpede că acesta se dorea a fi un banchet de rang naţional. Mai întâi s-au servit douăsprezece platouri cu mâncare rece, aşezate în formă de lotus: burtă de măgar, ficat de măgar, inimă de măgar, intestine de măgar, plămân de măgar, limbă de măgar, buze de măgar… toate părţile componente ale măgarului. Prieteni, gustaţi câte un pic din bunătăţile astea şi mai lăsaţi ceva loc liber în burtă, fiindcă, după îndelungata şi bogata mea experienţă, minunăţia-minunăţiilor vine la sfârşit. Prieteni, aveţi grijă! A sosit mâncarea fierbinte. Voi, domnişoarelor, să nu cumva să vă opăriţi! O pitică îmbrăcată toată în roşu, cu buzele roşii şi cu bujori în obrăjori, cu pantofi şi chipiu roşii – într-un cuvânt, roşie din cap până-n picioare, ca o lumânare însângerată, aproape că s-a rostogolit până lângă masă, ţinând sus un platou cu mâncare aburindă. A deschis gura micuţă şi a scos câteva cuvinte care s-au rostogolit ca nişte perluţe fine: „Urechi de măgar fripte! Să aveţi poftă!“

— Creier de măgar fiert în abur! Vă rog să gustaţi!

— Perle-Ochi de măgar! Vă rog să gustaţi!

Ochii măgarului, atât de bine conturaţi, cu alb şi negru, pluteau pe un platou. Prieteni, puneţi-vă beţişoarele în mişcare! Nu vă temeţi! Chiar dacă par a fi adevăraţi, să ştiţi că totul e comestibil. Dar, atenţie, sunt doar doi ochi la zece oameni! Cum o să-i împărţim în mod corect? Domnişoară, ia arată-ne tu! Domnişoara „lumânare roşie“ a surâs şi a apucat o furculiţă de oţel, pe care a manevrat-o uşurel, făcând ca cele două perluţe negre să plesnească. Lichidul gelatinos s-a revărsat şi a umplut platoul. Tovarăşi, luaţi lingura şi sorbiţi câte un pic! Felul acesta de mâncare pare cam greţos, dar în realitate are un gust extraordinar. Ştiu că la Cârciuma Yichi mai există un fel de mâncare special, numit „Dragonul Negru se joacă cu perla“. Ingredientele principale sunt mătărângă şi ochi de măgar. Totuşi, azi bucătarul a folosit ochii ca să gătească „Perle-Ochi de măgar“, ceea ce înseamnă că nu-i rost de „Dragonul Negru care se joacă cu perla“. Asta dacă nu cumva azi mâncăm dintr-o măgăriţă, ceea ce ar exclude din discuţie orice alte aspecte.