Evgheni Vodolazkin

Laur

Humanitas Fiction, 2014

Traducere de Adriana Liciu

În zilele înăbuşitoare ale lui iulie a fost omorât stareţul Nektarie. Stareţul trăia într-un schit în pădure, nu departe de mânăstire. Dimineaţa, pe umerii lui se aşezau păsări, şi el le dădea pâine primită de la mânăstire. Înainte să îl omoare, l-au torturat, făcându-şi socoteala că aveau să găsească bani la el, dar stareţul Nektarie nu avea bani. Avea doar câteva cărţi. Le-au luat şi pe-acelea, lăsând trupul chinuit al stareţului în poiana de lângă mânăstire. I-au găsit trupul fraţii de la mânăstire, a doua zi, şi şi-au zis că e mort. Dar în trup mai veghea încă spiritul, numai că doar atât cât să mai spună un cuvânt: iert. Răufăcătorii însă, neavând linişte în aşteptarea Judecăţii de Apoi, tot colindau prin împrejurimi. Atacau drumeţi singuri şi cătune îndepărtate, şi nimeni nu ştia cum arătau, căci încă nu scăpase nimeni viu din mâinile lor.

Odată însă, au omorât un om care umbla cu un câine. I-au luat hainele de pe el şi i-au aruncat trupul pe drum, dar câinele a rămas să-şi păzească stăpânul. Şi l-a găsit un om milostiv, care ţinea o cârciumă la marginea drumului. El a spus o rugăciune pentru odihna robului lui Dumnezeu, şi-a spus numele lui Dumnezeu şi a dat trupul gol pământului. Câinele, văzându-i milostivenia, s-a dus după el, şi aşa a şi rămas, la cârciuma lui.

Într-una din zile a încercat să intre în cârciumă un om beat, şi câinele a început să latre cu disperare, nelăsându-l să intre. Şi când totul s-a repetat de câteva ori, şi-au amintit care fusese povestea cu câinele şi au bănuit tot răul.

Au pus mâna pe om şi l-au supus încercării cu apa. Aruncat în lac, legat, n-a lipsit mult să se înece, şi toţi s-au gândit că cel supus încercării este, după cum şi spusese, nevinovat, dar după o clipă a apărut deasupra lacului vălurit şi a început să înoate ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Striga că îl ţine la suprafaţă alcoolul, care e mai uşor decât apa, dar toţi au priceput că îl ţinea o putere necurată.

Şi când au văzut cu toţii că era vinovat, l-au supus încercării cu fierul roşu, şi n-a făcut faţă nici la aceea, căci felul cum erau arsurile a arătat limpede că minţea. Dar când l-au ars cum se cuvine, a spus că ceilalţi mişei, trei la număr, sunt de căutat într-un cătun părăsit, la cinci verste de-acolo. Li s-a părut doar una, aşa au gonit în galop cele cinci verste. Au înconjurat sătucul, să nu plece vreunul. Chiar în prima izbă au găsit doi, la care se aflau şi cărţile luate de la stareţ. În timp ce îi legau, nici n-au băgat de seamă că i-au omorât. Iar când au venit înapoi, au aflat că cel prins înainte murise când îl încercaseră. Şi, omenoşi cum erau, au oftat cu uşurare, căci dăduseră celor ce răposaseră nădejde pentru Judecata de Apoi – dacă nu pentru a vi se da îndreptăţire (că doar omorâseră un om sfânt), atunci pentru îngăduinţa ca, întrucât îşi înduraseră supliciul aici, să le fie micşorate chinurile acolo.

Dar cel de-al patrulea mişel rămăsese neprins. Încercările de a-l prinde au continuat, dar ele erau îngreunate de faptul că nu se ştia cum arăta şi, în general, cine era.

Cine e el, a întrebat cu tristeţe Arseni.

Un rus, cine altcineva, a răspuns Hristofor. Alţii se pare că nu-s pe-aici.

Într-una din zile, când amurgurile se îngreunaseră, au zărit mişcare în cimitir. Mai degrabă, au simţit. Dinspre ţintirimul de ţară, tăcut, adia către ei o nelinişte. Într-o străfulgerare a înserării, lui Arseni i s-a părut că vede umbra unui mort. Dar Hristofor l-a îndemnat să îşi ţină firea. Bătrânul ştia că de temut trebuie să te temi de cei vii. Toate cele ce i se întâmplaseră până atunci i se trăseseră anume de la aceştia. Fără să îi dea vreo lămurire lui Arseni, i-a poruncit să părăsească fără să fie văzut casa şi să se ducă în sat ca să cheme oameni.

Haidem împreună, bunicule. Nu trebuie să rămâi aici.

Nu, a răspuns Hristofor aprinzând o lucină[1]. Trebuie să rămân, ca să nu-i trezesc bănuieli. Tu du-te, Arseni.

Arseni a plecat.

După un minut a apărut iar în uşă. A dat buzna, adus parcă de o putere străină. Puterea asta i s-a arătat îndată şi lui Hristofor. În spatele lui Arseni era o siluetă, şi bătrânul a recunoscut-o pe loc. Era moartea. Răspândea miros de trup nespălat şi gravitatea aceea neomenească ce naşte în suflet groază. Pe care o simte tot ce este viu. Din pricina căreia pe după geamuri se dezgolesc înainte de vreme copacii. Şi cad păsări. Cu coada între picioare, lupul s-a vârât sub laviţă.

Păsăruica s-a pregătit pentru drum lung, dar n-a zburat departe.

El a spus asta cu glasul răguşit, neuns, scărpinându-şi încet barba încâlcită. A şovăit puţin, apoi a tras zăvorul la uşă. S-a apropiat de Hristofor, şi el i-a simţit răsuflarea stricată.

De ce-ai intrat în sperieţi, zemliakule[2]?

Nu crezi în Hristos? l-a întrebat cu tărie Hristofor.

Trăim în pădure, ne rugăm la ce ştim. Aşa-i credinţa noastră. Da’ ne mai trebe şi bani, zemliakule. Ia vezi de caută.

Dar de unde sunt eu zemliak cu tine?

Cel ce intrase a făcut cu ochiul. Păi eşti zemliak, că de-acu’ să socoţi că eşti al pământului. (Din carâmbul cizmei scoase un cuţit.) Acolo o să te şi trimit.

Îţi dau banii, dar du-te cu Dumnezeu. N-o să spunem nimănui de tine.

Păi să nu spuneţi. (A zâmbit ştirb. Şi-a luat avânt şi l-a lovit pe Arseni cu mânerul cuţitului. Arseni a căzut.) Dă zor, zemliakule: de-acu’ dau cu tăişul.

Şi-şi mişcă nesăbuit de tare braţul.

Lupul sări.

Lupul sări şi i se atârnă de mână. Atârna agăţat mai sus de cotul aceluia şi sprijinindu-şi labele în şoldul lui. Aceea era mâna fără cuţit. Mâna cu cuţitul se afundă de câteva ori în blana lupului, dar lupul rămase atârnat. Îşi strânse fălcile pentru totdeauna. Şi atunci cuţitul căzu. Cu o mişcare mecanică, fără viaţă, mâna dreaptă se întinse în ajutorul celei stângi. Apucă lupul de grumaz şi începu să îl desprindă de carnea în suferinţă. Mutra lupului se lungi, ca o mască scoasă. Ochii se prefăcură în două bile albe. Priveau undeva în tavan şi reflectau aşchia aprinsă.

Hristofor luă de jos cuţitul, dar celui venit nu-i ardea de cuţit. El se căznea să desprindă lupul de el şi, într-un sfârşit, îl desprinse. Ce-i rămăsese lupului în gură – o bucată de cămaşă? De carne? De os? Nici lupul nu ştia. Zăcea pe jos şi urla fără să-şi descleşteze colţii. Numai că nu era mână, pentru că cel venit parcă plecase cu mâna. Parcă îi atârna ceva de umăr, dar ce anume – deja nu mai era de înţeles. Atârna ca o cravaşă, fără voinţă şi nesigur – lui Arseni i se păru că putea chiar să cadă. Cel venit se zbătea în uşă şi nu putea ieşi nicicum. Hristofor îl ţinu de braţul întreg şi deschise zăvorul. Ieşind, acela dădu cu capul de pragul de sus. În pridvor mai dădu o dată. Cu paşi mărunţi, foşni prin frunzele de toamnă. Nu se mai auzi. Pieri. Se topi.

Slavă Ţie, Dumnezeule Atotputernic, că nu ne lăsaşi. Hristofor îngenunche şi îşi făcu semnul crucii. Se aplecă peste Arseni. Băiatul rămăsese întins pe jos, cu părul şi obrazul mânjite de sânge. Pe părul lui deschis la culoare sângele se vedea deosebit de intens – chiar şi la lumina lucinei.

Doar la o sprânceană era tăiat, nimic de speriat. Hristofor îl ajută să se ridice. O lipim îndată cu pătlagină.

Stai, îl opri Arseni. Vezi ce e cu lupul.

Lupul zăcea într-o baltă de sânge. Nu se mişca. Hristofor îi desfăcu botul şi scoase din el ceva îngrozitor. Fără să îi arate lui Arseni, scoase lucrul acela din izbă. Când Hristofor s-a întors, lupului îi tresărea coada.

Trăieşte, s-a bucurat Arseni.

Trăieşte? Hristofor, gâfâind, cercetă lupul. Viaţă lungă nu văd în el. Doar semne de scurtă vreme.

Lupul tremura mărunt, capul îi zăcea pe labe.

Salvează-l, bunicule.

Hristofor luă cuţitul şi tăie blana în jurul rănilor. După ce încălzi un amestec de uleiuri de leac, îl puse cu grijă pe carnea sfârtecată. Lupul tresări, dar capul nu-l ridică. Pe unde tunsese blana lupului, Hristofor presără frunze pisate de stejar. Acoperi locurile cu bucăţi de şuncă încălzite după ce stătuseră pe gheaţă şi începu să le înfăşoare cu pânză. Arseni îl ridică puţin, iar Hristofor puse sub el o pânză. Lupul nu opuse rezistenţă. Niciodată nu mai fusese trupul lui atât de docil. Muşchii nu mai aveau flexibilitate. Ochii erau deschişi, dar ei nu reflectau nimic în afară de chin.

Arseni încălzi cuptorul, iar Hristofor aduse din magazie paie. Puseră frumos paiele lângă cuptor şi aduseră lupul pe ele. Lupul se uita la foc fără să clipească. Focul nu-i mai trezea nelinişte.

Arseni simţi că nu mai are putere. Se aşeză pe laviţă şi se sprijini în mâini pe ea. Ultimul lucru pe care şi-l aminti fu atingerea liniştitoare a lui Hristofor punându-i sub cap o pernă.

Dimineaţă, când s-au trezit, lupul nu mai era în izbă. O urmă însângerată se întindea de la cuptor până la uşă, şi de acolo în curte. Se pierdea în frunzişul alunecos care putrezea pe drum.

Nu putea să plece departe, o să-l găsim. Arseni se uită la Hristofor. De ce taci?

A plecat să moară, a spus Hristofor. Aşa e în firea animalelor.

La stăruinţele lui Arseni, s-au dus în căutarea lupului. Nu ştiau unde să caute şi s-au dus într-acolo unde îl întâlniseră cândva. S-au dus şi prin alte locuri ştiute lupului, dar nu l-au găsit. Ziua scurtă de toamnă se apropia de asfinţit.

Era deja pe jumătate întuneric când l-au văzut pe cel venit în ajun. Le zâmbea cu o falcă atârnată şi cu braţele desfăcute primitor. Nu era nimic firesc în asta. În braţele larg desfăcute îngheţaseră urmele agoniei. Încercarea deznădăjduită de a se ridica. Arseni a încercat să nu vadă ciopârţitura oribilă în locul braţului stâng, dar privirea i se întorcea neînduplecată chiar în locul unde, mai jos de umăr, se vedea, alb, osul. Braţul sfârtecat de lup era deja mâncat. Nu încăpea îndoială că ivirea lor curmase o cină. Când Hristofor s-a apropiat de tot de mort, Arseni a vărsat.

Acum o să-ţi fie mai uşor, a spus Hristofor.

Până aproape de casă nu au vorbit. Când erau deja aproape de cimitir, Arseni a spus:

Nu ştiu cum a plecat lupul cu pânza aia. Că era aşa de greu.

Greu, a confirmat Hristofor.

Arseni s-a ghemuit la pieptul lui Hristofor şi a izbucnit în hohote de plâns. Printre hohote îi ieşeau cuvintele. Parcă împinse, întretăiate şi sonore. Rupând liniştea cimitirului.

De ce a plecat să moară? De ce n-a murit printre noi, care l-am iubit?

Cu atingerea lui aspră, Hristofor a şters lacrimile lui Arseni. L-a sărutat pe frunte.

În felul ăsta el ne-a prevenit că în clipa de pe urmă fiecare rămâne singur cu Dumnezeu.