Adrian Ioan Lupu
Distracții în comunism
Într-una din zilele trecute, intrând într-o librărie, am dat peste o carte care se numește „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism”, volum colectiv coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță. Fiindu-mi imposibil să rezist unei asemenea tentații, după o răsfoire rapidă, am cumpărat-o și m-am întors rapid acasă, unde m-am cufundat cu voluptate în lectură. Din primele pagini, mai exact din „capitolul” Cuvânt-înainte, semnat de Dan Lungu, am aflat, cu o ireparabilă întârziere, cum s-a constituit acest volum. Coordonatorul a lansat un apel de culegere a textelor pe o pagină de Facebook, în scurt timp i-au „fost servite” cam 60 de texte pe tema propusă, a urmat o selecție și gata cartea! Deși sunt „friend” pe facebook cu Dan Lungu și îi urmăresc permanent pagina din același spațiu virtual, n-am avut habar de inițiativă, ceea ce mi-a căzut cam greu, ca să zic așa. Tare aș fi trimis și eu un text pe această temă. Nu știu dacă am ceva talent în ale scrisului, dar amintiri am cu duiumul, har Domnului. Chiar dacă am ratat atât startul, cât și sosirea, am prins cu entuziasm ideea și mă voi strădui să povestesc cum îmi petreceam timpul liber înainte de 1990.
Cărți
Fix cu un an înainte de a începe școala, părinții mei s-au hotărât că e cazul să înceapă să mă „alfabetizeze”. Tata a căutat, și până la urmă a găsit, niște caiete vechi cu linii orizontale intersectate de linii oblice, înclinate spre dreapta, care formau niște paralelograme în care eu trebuia să scriu litere. Era o dimineață ploioasă de început de septembrie, iar tata mai avea câteva zile de concediu pe care intenționa să le dedice exclusiv îndrumării primilor pași ai unicului său fiu pe calea buchiilor. M-am plictisit îngrozitor până către prânz, când a sunat telefonul salvator, care reclama prezența „dascălului” la uzina unde lucra, începând chiar de a doua zi. A fost prima și ultima tentativă de acest gen din acel ultim an de „clasă zero” - cum îi zice acum. Chiar de-a doua zi, m-a dus mama din nou la cămin, unde m-am jucat fără griji și fără tentative de școlarizare înainte de vreme. Am învățat să citesc în clasa a I-a, fără nici o pretenție de precocitate. De fapt, clasa a I-a mi s-a părut una dintre cele mai dificile din cei 17 ani de școală pe care i-am acumulat „la bord”. După amieze interminabile de bastonașe, cârlige și alte semne fără rost, desenate anevoios, pe un caiet de „mate”, cu un creion (KOH-I-NOR Made in Tchechoslovakia), ținut de o mânuță nesigură, primite ca temă de la „tovarășa”. Atât mama, cât și tata au un scris de mână caligrafic, o minunăție, cu literele de aceiași înălțime, toate înclinate uniform cu același unghi și considerau că singurul lor copil era musai să îi moștenească. Drept care, când terminam de umplut pagina de caiet regulamentară cu semnele alea prostești și mă pregăteam să ies afară la joacă, venea invariabil întrebarea fatidică: „Ție îți place cum arată tema?” Normal că îmi plăcea, chiar dacă în unele locuri foaia de hârtie se găurise de atâta șters cu radiera! Doar mă străduisem din greu! Părinților nu le plăcea și considerau că nu se cuvine să-i prezint învățătoarei o asemenea lucrare lipsită de orice simț estetic, drept care îmi rupeau foaia fără milă. Lacrimile începeau să-mi curgă atunci instantaneu și plângeam cu sughițuri preț de cel puțin o jumătate din noua pagină cu semne. De regulă, a doua zi la școală, învățătoarea abia dacă își arunca o privire fugară peste pagina mea nenorocită, pentru care suferisem atât! Rezultatul? Am un scris de mână criptografic pe care, uneori, abia îl înțeleg eu. Nu le reproșez nimic părinților mei, îmi voiau binele. Metoda, însă, cred că a fost total ineficienta, de vreme ce nu și-a atins scopul (treizeci de ani mai târziu, am procedat diametral opus cu fiul meu, în sensul că nu l-am hărțuit deloc, nu i-am rupt nici eu, nici soția, nicio foaie din temele pe care le-a primit. Rezultatul a fost identic! „Scrie” într-un alfabet „cuneiform”, ilizibil).
Primele publicații tipărite care mi-au picat în mână (mai bine zis, mi-au fost strecurate prin preajmă de tata, în așa fel încât să dau de ele) au fost benzile desenate cu caracter istoric. Așa am aflat că unii dintre strămoșii noștri au fost geții, conduși de un rege care se numea Dromichetes și care, de viteaz ce era, îl făcuse prizonier pe un conducător macedonean, Lisimachus. Unul dintre supușii lui Dromichetes era atât de puternic încât s-a luptat cu un urs și l-a dovedit cu mâinile goale! Sau de un voievod numit Basarab care a biruit un rege ungur, Carol Robert de Anjou, aruncându-i lui și armatei lui cu bolovani în cap în timp ce trecea printr-o vale îngustă numită Posada. Ori despre un grup de 500 de moldoveni trimiși de domnitorul Alexandru cel Bun ca să lupte alături de Vladislav Iagelo, regele Poloniei (târziu am aflat că era, de fapt, lituanian), cu cavalerii teutoni la Marienburg. Narațiunea era captivantă, desenele erau colorate și suficient de expresive pentru a trezi imaginația copilului care eram atunci. Le citeam și reciteam după care mă duceam în șopronul aflat în prelungirea casei, unde moșu-meu avea un banc de tâmplărie, și îmi meșteream, din două bucăți de lemn și două cuie, o sabie sub formă de cruce cu care mă luptam vitejește cu puhoiul de dușmani imaginari care veniseră să-mi cotropească țara.
Tot cam atunci am găsit, lângă papucii făcuți cu cremă și lustruiți în așteptarea lui moș Nicolae, o carte pe care aveam s-o citesc și s-o recitesc cu pasiune: Legendele Olimpului - Eroii de Alexandru Mitru. Altă rampă de lansare pentru imaginație. Poveștile eroilor ca Heracle, Tezeu, Asclepio, Orfeu, Iason, Ulise, Paris, Ahile, Hector (cum de un căruțaș din vecini, căzut în patima alcoolului, a ajuns să-și boteze unul din cai Hector, rămâne un mister), învrăjbiți de zeii olimpieni ca Zeus, Afrodita, Apollo, Hera, Artemis, m-au fascinat. Și cum ar fi putut fi altfel când citeam acolo că Heracle sau Tezeu puteau birui singuri armate întregi? Căutam de zor dovezi pentru amândoi, ca să stabilesc „care-i mai tare” (același tip de dilemă l-a frământat și pe fiul meu, dar cu alte personaje: Superman sau Spiderman, leul sau tigrul, elefantul sau balena). Au fost și câteva ciudățenii care mi-au dat de gândit încă de atunci. M-am mirat sincer de povestea calului troian: după nouă ani de război să te lași păcălit de un cal de lemn? De ce de un cal de lemn? De ce nu de o rață? La fel și cu legenda lui Prometeu. Cât poate rezista un muritor, în timp ce un păsăroi îi ciugulește ficatul? În fine.
Prin clasa a V-a am început să citesc Robinson Crusoe (îi citeam numele „românește”, la fel ca și pe cel al autorului), tot la îndrumarea tatălui. Venise vremea să citesc „cărți serioase”, să termin cu copilăriile că „de-acum ești mare, nu mai ai cinci ani”. Am început să citesc la ea prin septembrie și am terminat-o în februarie anul următor. M-a plictisit teribil, având în vedere că era „fără dialog și fără poze” (ambele reprezentau un element esențial la vremea aceea, când se punea problema dacă o carte era de citit sau nu).
Prin clasa a VI-a, am surprins într-o pauză un dialog între două colege. Cu una dintre ele stăteam în aceeași bancă. Erau emancipatele clasei. Înalte, cu părul lung, începuseră să le mijească sânii, așa că nu-i de mirare că toți băieții ne guduram pe lângă ele. Și vorbeau fetele de cineva pe care îl chema Scarlet. În ora următoare am întrebat-o pe cea care îmi era colegă de bancă, timid și pe șoptite, cine-i ăla Scarlet. „E ea! Și e din Pe aripile vântului” - a venit răspunsul. Așa deci. Păi cartea (cărțile, că erau două volume din colecția Romanul secolului XX) îmi era la voleu (fotbalul îmi guverna viața la vremea respectivă), o aveam în bibliotecă. Aici trebuie să fac o paranteză: biblioteca din casa părintească avea, atunci, patru rafturi: două, cele de sus, cu beletristică, și două pline ochi cu cărți tehnice. Erau în rafturile de jos vreo opt volume din „Manualul inginerului electromecanic” (tata), vreo trei sau patru din „Manualul inginerului de industrializarea lemnului” (mama), patru volume (toate) din Dicționarul Enciclopedic editat de Academia RPR, Dicționarul Limbii Române Moderne (un fel de DEX avant la lettre), manuale de învățat limba engleză, limba franceză și limba germană, asta așa, la o rememorare superficială. În mijlocul raftului al doilea de sus trona, în poziție privilegiată, romanul lui Margaret Mitchel. Am devorat cele două volume, de grosime considerabilă (pe la 700 de pagini fiecare) în mai puțin de o săptămână. Citeam diminețile, că făceam școală după amiaza. Seara nu. Mă temeam ca părinții să nu cumva să considere că n-ar fi „de nasul meu” așa ceva și să mi-l treacă pe lista lucrurilor interzise, deocamdată (doar mama savurase povestea ambițioasei sudiste, tata trecând romanul, fără milă, la categoria „dulcegării”). N-aveam drept de veto. Trăiam sub două sau poate chiar trei dictaturi. Așa că am fost nevoit, pentru a evita eventuale complicații, s-o „eludez” mai întâi pe prima, cea mai apăsătoare și mai restrictivă la vremea aceea! Pe cea a părinților.
Tot printr-a VI-a a apărut și lista cu „lecturile obligatorii”, pe care profesoara de română nu uita să ne-o furnizeze înainte de fiecare vacanță. Era de fiecare dată foarte stufoasă și abia dacă citeam unul sau două titluri din ea. Începusem să „consum” literatură polițistă, care n-avea loc pe lista respectivă. În plus, mai trebuia să facem și rezumate într-un caiet special. O percepeam ca pe o corvoadă, ca pe o pedeapsă nemeritată după un trimestru sau un an în care îmi dădusem toată silința să-l termin cu bine. Când vacanțele se apropiau de sfârșit, aveam scurte atacuri de panică la gândul că alți colegi sau colege citiseră tot din lista respectivă. Drept care a doua zi, pe terenul de fotbal unde îmi făceam veacul, lansam câte o întrebare nevinovată către ceilalți colegi de clasă și de fugărit mingea: „Voi ați citit ceva din ce ne-a dat profa de română?” Mai multe perechi de ochi mă priveau atunci cu o expresie de compătimire sinceră. Ba câte unul mai „inspirat” mă mai și lua la rost: „Mai bine te-ai concentra să nimerești „obiectul” mai des, că sare mingea din tine ca din gard, mototolule!” Era clar! Cu ei n-aveam de ce să-mi fac griji. Problema era cu fetele și cu colegii nevirusați de microbul fotbalului. Fetele mai ales, lângă fiecare rezumat mai făceau și câte un mic desen legat de subiectul cărții citite. La desen eram și am rămas un antitalent autentic. Drept care, neputând rămâne mai prejos de colegele cu caiete frumos ilustrate, am apelat din nou la părinți. La desen îi moștenisem de-a dreptul, nu ca la scrisul de mână. Erau la fel de „dotați” cu talent ca și mine. Dar găseau soluții! Tata a adus un sul de calc de la fabrică și am rezolvat și problema ilustrațiilor. Procedeul nu era chiar simplu. Se așează hârtia de calc, transparentă, peste imaginea pe care intenționam s-o copiem, se urmărea conturul și detaliile imaginii cu un creion cu mina tare (de preferință „H”), pe cealaltă parte a foii de calc se caroia fin conturul obținut cu un creion cu mină mai moale („HB” sau „B”), după care se așeza foaia de calc cu partea caroiată în contact cu pagina caietului. Se reconfigura apoi cu creionul cu mină tare conturul imaginii respective, care se imprima pe pagina caietului. Se colora ca-n imaginea originală și ilustrația era gata. Uneori, din neglijarea amănuntelor, se obținea imaginea simetrică, în oglindă, a imaginii originale. O problemă minoră și fără semnificație, până când, după ce am copiat un Făt Frumos, am sesizat că în caiet era stângaci, iar în imaginea originală dreptaci. Cert e că, după atâta strădanie, și acel caiet a rămas la fel de inutil, profesoara de română uitând total de verificarea lui.
Pe măsură ce am crescut, am început treptat să prind gust de citit, lecturile obligatorii devenindu-mi din ce în ce mai prietenoase. În același timp, librăriile deveniseră din ce în ce mai „goale”. Ajunsesem în anii 80, cei mai prăpădiți din toată perioada comunistă, la concurență cu anii 50. Mâncare pe cartelă, cozi la hârtie igienică, magazine alimentare complet goale, etc, etc, etc. Librăriile erau pline pe jumătate cu operele „tovarășului”, care erau vândute forțat, „la pachet” cu titlurile de succes. Apoi erau o grămadă de cărți de specialitate, de la Manualul fermierului la Combaterea dăunătorilor și Ghidul sculerului – matrițer. Acesta din urmă mi-a fost băgat pe gât la pachet cu Shogun, prin '87, ambele învelite în celofan și legate cu o panglică roșie. Și așa i-am mulțumit lui Dumnezeu! Nici nu sperasem să dea norocul peste mine și să găsesc în librăria micului orășel de munte (în care mi-am petrecut 1/3 din viață) o carte care se trafica deja în toată țara numai „pe sub tejghea”, sau „pe sub mână”, două sintagme dispărute după 90.
În anii 80 cărțile erau la mare căutare. Se împrumutau între prieteni și între cunoscuți cu termene limită, respectate cu strictețe, și se făceau liste de așteptare. Bibliotecile școlare sau orășenești erau bine dotate, însă titlurile „în vogă” se găseau și acolo cu greu. Cei care le împrumutau arareori le aduceau înapoi la timp (odată, după ce devenisem apropiat cu bibliotecara de la biblioteca orășenească, am aflat numele celui la care era, de ceva vreme, Gestapo de Sven Hassel. Îl cunoșteam, avantajul orașelor mici, și am mers până la el acasă ca să-l rog s-o returneze, că o așteptam. Ghinion! O împrumutase, la rândul lui, unui prieten). Într-o vreme când distracțiile erau puține și de scurtă durată, cartea era un mijloc de evadare din cotidianul mizer, un refugiu în calea minciunii oficializate devenită politică de stat. Nu cred că greșesc dacă zic că fac parte din ultima generație care a îmbrăcat coperțile cărților în hârtie de ziar sau în hârtie de împachetat, pentru a le proteja. Generația născută pe vremea când Beatles-ii cântau.