Victor Perdevară

Întâmplări din epicentrul curului

Chur e de fapt o comună mai mare din cantonul Graubunden, am ajuns aici în timpul unei val de căldură specific sfârșitului de iulie. De cum m-am trezit în Austria am sesizat că pot pedala în tricou și pantaloni albaștri de asistentă. Asta după ce acum câteva zile, la începutul lui iunie, fulguia prin pasul Umbrail și dormeam în cort la câteva grade cu plus. În situația dată așteptam, într-un parc central din Chur, până se potolea soarele, cu jurnalul de călătorie aflat pe la final. De când am văzut că drumul mă duce înspre epicentrul curului am ținut să le spun oamenilor un lucru. „Dacă te-ai născut în Chur și ajungi cumva în țara mea să nu te lauzi cu orașul de unde ești”. O tanti paznic-ghid, de la catedrală centrală, o auzit și ea varianta românească a orașului. Mă invită să iau loc la o masă pentru a avea ștampila cerută, nu pe cur, ci pe un pătrățel din caietul de pelerin. Auzind că n-am cazare, îmi întinde o hartă a orașului ce părea a fi făcută de niște mânuțe gingașe. Încercuiește un grup de case desenate naiv ce stăteau pe la finalul peticului de hârtie. Am rugat-o să mai noteze persoana de contact, pentru a avea siguranța că nu deranjez pe vecini cu întrebările și poveștile mele. La discuție a mai asistat o doamnă în vârstă, pe care am întrerupt-o adineauri din poveștile avute cu tanti paznic-ghid. Ieșind împreună din catedrală, văd cum îmi întinde cu discreție o hârtie de 20 de franci, vădit surprins de gestul doamnei, o întreb dacă-i nevoie să mai facă acest gest. Primind acești bani, voia să fie sigură că în următoarele zile voi avea de mâncare. Mai irosesc timpul pe străzile cochete ale orașului și printre terasele cu mâncare și băutură scumpă. Privesc cu coada ochiului la cei care își frângeau gâtul, aduceau capul într-o poziție incomodă pentru a înțelege cuvintele de pe steag – Romania says NO to Fracking. Ignor prețurile și foamea, pentru că în bagaj mirosea, cu căldurile astea mai mult duhnea, a conopidă coaptă pe grătar. Cu două zile înainte am găsit în parcarea unui magazin o pungă albă. Să nu mă întrebați ce căutam în parcarea aia subterană din Davos, dar bine că am ajuns acolo, că altfel improvizam cina și micul dejun. Misterul acelei pungi îl pot deznoda după următoarea deducție. În momentul când marfa a fost descărcată din coș în gura portbagajului s-a strecurat o eroare de navigație. Odată mi-am tăiat buricul degetului mare din cauza unei hippioate ce o venit goală prin bucătăria unui festival. În funcție de situație se produc blocaje, mai sare heblu în mintea ta și apoi rămâi în beznă. Ieri mi-a rămas, pe la fundul plasei, o conopidă pe care am afumat-o pe un grătar public, brânză, pâine și zece franci din partea unuia ce mi-a văzut prânzul. Prin Elveția încă nu mi-am irosit bugetul, cât PIB-ul Somaliei, pe mâncare și băutură și îmi doresc ca treaba să meargă țais în continuare. Vecinul cronicar anunța o ploaie de iunie ce m-a făcut să acționez pragmatic și să las plimbarea de duminică, pornesc în căutarea caselor încercuite cu pix albastru. Din aproape în aproape trec un pod, ca în final să opresc într-o crâșmă cu vorbitoare de limbă portugheză, cu harta pusă pe tejghea se dezbătea poziționarea locuințelor în harta lor mentală. Plec cu o informație și aia confuză, adăpostul e undeva pe stânga. O iau în față pentru câțiva metri și apoi la dreapta, pentru că mă îndreptam spre un alt pas alpin. Luând-o la dreapta, prin spatele unor restaurante, îmi ajunge pe la nas mirosul de ganja ce cobora dintr-un balcon. După o tură dată prin parcare încep să mă gândesc la ultima variantă. Împing mârțoaga până într-un punct de unde se putea vedea o panoramă firavă asupra orașului. Steagul sfâșiat pe jumătate, desenat de vreun boschetar artist, împreună cu gardul decupat dadaist părea a fi locul cu ultimele case de pe hartă. Urc scările, doar până la jumătate, pentru a sta la povești cu o vecină ce tocmai intra în altă curte. Găsesc ușa deschisă larg și cu toate astea sun la sonerie cu mult bun simț. Apare un tânăr ce vorbea la telefon, parcă voia să mă trimită în mama - altfel nu-mi explic motivul pentru care mă ignora de câteva minute. Inițial am crezut că aici locuiește mama pelerinilor, pe hartă mai stătea scris un nume pe care l-am luat drept de femeie. În catedrală mi-a arătat scoica San Jacques, simbolul pelerinilor ce merg spre Santiago de Compostela, pe capul unui sfânt ce stătea pictat în fundul catedralei. Prea mult n-a durat cântărirea mea și s-a ajuns la o concluzie ce n-a putut să fie negociată. Dormitul, în beciul adăpostului, se plătește cu zece franci pe seară dacă ești boschetar, pentru turiști ca mine există alte posibilități mai la vale în oraș. La cuvântul turist am reacționat vehement. Poate vorbesc de nuanțe, dar pe mine nu mă poți eticheta ca pe un consumator al turismului de masă. Recunosc că sunt un hoinar, un vagabond, un călător, pe alocuri un boschetar, un hebereu, teleleu cu mârțoaga prin lume, umblu cu pupăza. Atât cât mi-a permis bunul simț și engleza, i-am explicat că în situația de față mă pot declara un boschetar. Parcă și vecina de adineauri mi-a spus că aici stau cei care n-au bani pentru a închiria o casă, într-un fel sau altul mă înscriam în condițiile lor de primire. Doar dușul, ceaiul și biscuiți Swiss Army au fost moca și sper să rămână așa și la viitoarea vizită. Pescuiesc, după lungi negocieri cu argatul, două numere de telefon de pe warmshowers.org. Mă lovesc de o altă taxă atunci când vreau să folosesc telefonul din adăpost - jumătate de franc pentru un apel. Mulțumesc angajatului pentru faptul că mi-am putut lăsa jegul în adăpostul boschetarilor. Pedalez aiurea pe străzile de la periferie până văd o vitrină de birt afumat, cu litere albe decupate scria Pristina, Kosovo. Aici se deschidea interiorul tipic al speluncilor din Balcani, pereți îngălbeniți de la atâta fum de țigară, mai multe rafturi cu spirtoase, scaunele de plastic odată albe acum erau și ele îngălbenite. Un crâșmar mărunt stătea cu cotul sprijinit pe marginea tejghelei. Pe vremea războiului din Iugoslavia mulți kosowari s-au refugiat în Elveția, Slovenia și prin alte locuri unde s-au văzut la adăpost. Cu o zi înainte, un avocat-pescar mi-a povestit despre valul de imigranți ce au primit azil politic în cantonul Graubunden pe la mijlocul anilor `90. Îmi pune în mână un telefon cu tastele șterse și ecranul alb-negru, după câteva bâlbâieli îi pun aproape contactele cele două posibile gazde. Fata cu numărul doi din listă îmi răspunde cu un "hallou" ce aducea mult cu germana. Încep cu un nesfârșit discurs ce conținea scuzele găsite în limba engleză ca după aceea să prezint situația dezastruoasă în care mă găseam. Încearcă să mă localizeze după reperele date, auzind de kosowo pub râde ca un copil, fără să știe unde-i. Propun să ne vedem în zece minute la gară, închid dialogul cu Brigitte cu o ultimă întrebare. Îmi spune că stație de tren, în germană, e ceva cu bau...bau. Mimez crâșmarului, bau...baul pe care l-am auzit adineauri, și mai fac ciu-ciu-ciu împreună cu trasul semnalului de alarmă. Înțelege repede că nu vreau să trag lanțul de la budă, stând afară în fața vitrinei mi-a explicat direcția așa cum mama a făcut-o în prima zi de școală. Baiul la bau…baul ăsta era faptul că nu arăta ca o gară familiară mie. La Bistrița, satul unde m-am născut, mă obișnuisem cu o sală de așteptare și două peroane. Gara din Chur se sprijinea pe mai multe nivele, iar peroanele erau numerotate cu litere și cifre. Un tânăr, beat ca un trotil, îmi citește cu ochii învăluiți în ceață confuzia de pe fața mea. Vrea să mă ajute să dau un telefon, după ce a citit numele fetei de pe rândul doi mă întreabă dacă-i frumoasă fata. Mai povestim despre gagici, FEMEN și proteste cu țâțe, cocaină, motivul pentru care-i refuzasem berea și nimic mai mult, că o venit Brigitte călare pe calul din spițe. Acum ceva ani o călătorit cu bicicleta, pentru o lună și jumătate, prin România. Acum profesa ca arhitectă, dar nu își amintea de design-ul veceului din spatele casei, de căscioarele tip depozit. Amintirile ei se compuneau din povești cu grătăriști ce fac burta mare, muzică veselă, vechea Dacie, țigani ce vindeau ciuperci și zmeură pe marginea drumului. S-a simțit vinovată că avea un cort și un sac de dormit pentru drumeții extreme, iar țiganii stăteau în corturi improvizate din folie de plastic. Din poveștile avute cu Brigitte am priceput faptul că Elveția nu-i o țară a grătarelor aruncate aiurea prin pădure, pe malul vreunui râu sau în spatele blocului. Aici există grătare publice, iar stiva cu lemne-i oferită de primărie. Tot în aceeași seară, gazda mi-a clarificat o nelămurire găsită în toaletele din Elveția. Restaurantele luate de mine drept toalete publice aveau un triunghi la finalul sulului de hârtie igienică. Am întrebat-o pe Brigitte dacă lumea face un triunghi de fiecare dată când folosește buda din restaurant. Auzind una ca asta a râs copios, ca apoi să-mi lămurească misterul triunghiului. Un sul de hârtie ce începe cu un triunghi îți va spune de fiecare dată că femeia de serviciu o lăsat buda curată. De acum încolo nu mai e nevoie să învăț origami stând pe colacul de la budă. În ultima dimineață m-am trezit îngândurat, trecusem cu bine peste toate nelămuririle avute cu câteva zile înainte, pentru a vedea apoi că îmi pierdusem jurnalul de călătorie, pașaportul de pelerin și caietul cu ștampile. „Cauți un plic din plastic gros cu multe hârtii în el? Ieri l-am găsit pe poteca din colțul străzii, fără să mă uit prin el, am luat o piatră pentru a-l așeza la loc sigur pe stâlpul gardului. Plus că aseară două babe au ridicat curioase unul din colțuri”. Perechea de încălțări franțuzești stătea undeva pe balcon, fără să stau pe gânduri plec cu Brigitte să ridicăm copilul pierdut. Văzându-mă fără șosete în picioare și dispus să merg desculț, a aruncat de pe polița cuierului o pereche de balerini. „Colega mea de cameră are piciorul mare, poartă numărul 43 și cred că o să-ți vină”. Înainte să plec, am fost rugat de Brigitte să verific camera unde am dormit, canapeaua din piele o primise de la bunica ei după ce ultima a fost făcută tăiței de cele două pisici obeze. Verific camera pe burtă, pe dulap, pe scaunele cu perne din burete moale, până mi-am dat seama că hainele îmi sunt pline de praf. Închid ușa mică de plastic din geamul de la bucătărie, o felină cu trambulină sub fund poate să se agațe de clanță și să deschidă toate ușile. Până să ajung aici doar pe la stână am văzut o ușă asemănătoare prin care animala să se poată deplasa dintr-o parte în alta. Îi las un triunghi mare pe ușa camerei lui Brigitte și speranța că o să ne vedem prin Magadascar cu mârțoagele.