Călin Torsan

Fotbal. Fotbal cu nasturi

Copil. Eram copil. Toată atenţia de care puteam da dovadă – eram copil – se îndrepta către teme și spre jocul meu de fotbal. Fotbal cu nasturi.

Un dreptunghi verde, meşterit din carton. Având tuşele trasate. Centrul, careurile, liniile de margine, totul. La cumpărare ţi se livrau două loturi. Aveam o echipă albă, una verde. Portarii, ceva mai borţoşi decât restul jucătorilor. Mingea – un soi de puc, o picătură de plastic şi dragoste. Ca orice manager pus pe treabă, am adus în timp destule îmbunătăţiri stadionului: reclame scrise cu carioca, porţi însăilate din sârmă, plase făcute din ciorapi fini, de damă. Numere pe spatele fiecărui jucător. Scrise atent cu pixul pe o bucăţică de leucoplast. Nocturnă: o baterie pătrată cum n-am mai văzut demult, din care gustam ca să mă pişte limba, ataşându-i un bec mic, mic, mic.

Plecam la şcoală gândindu-mă la meciurile rămase de disputat atunci când urma să mă întorc acasă. Jucam programul complet al primei divizii românești. Îl copiam pe un caiet de dictando din calendarul tipărit de Federaţia Română de Fotbal. Şi cu ce echipe mă luam la trântă... ASA Târgu-Mureş, FC Olt, UTA. Bineînţeles, jucam cu Dinamo. Adică antrenorul respectivei echipe mă credeam. Şi prin asta influenţam întregul clasament. Neavând tăria să nu o fac.

Dădeam măsura întreagă a perversităţii în meciurile contra Stelei. Făceam cumva de ratam cu poarta goală atunci când atacau militarii, dar înscriam goluri utile și spectaculoase cu portarul dinamovist. Mă bântuia schizofrenia, dedublarea. Prelungeam meciul minute în şir – tabela electronică era jucată de un ceas deşteptător –, până când roş-albii reuşeau golul ce să îi ducă în cupele europene.

Meciurile internaţionale le disputam numai cu bateria alături. Era o atmosferă aşa de occidentală, că mă treceau fiori. Ce meciuri!