După ce Dumnezeu a murit, omul s-a crezut pierdut; din fericire, datorită ghidajului prin satelit, el şi-a putut regăsi drumul. Această invenţie, iniţial rezervată şoferilor, există acum şi pe ecran portabil. Din ce în ce mai mulţi trecători umblă cu o cutie mică şi neagră care le dă tot felul de ordine vocale din buzunarul pardesiului: „Mergi 300 de metri, apoi faci la stânga”. Vocea monocordă a maşinii nu e bine-crescută (nu spune nici „te rog”, nici „mersi”), dar bietul om rătăcit se supune docil la toate ordinele ei precise; ştie că ea deţine adevărul. Ştie că această cutie GPS trimite un semnal la mii de kilometri deasupra capului, că acest semnal îi identifică poziţia la centimetri şi, drept urmare, ecran îi va arăta pe o hartă rutieră calea pe care s-o urmeze. Dar omul nu-şi dă seama de amploarea acestei revoluţii.
Mii de ani, omul a fost nevoit să-şi găsească drumul cu ajutorul unor necunoscuţi: era o treabă umilitoare, câteodată chiar ridicolă, dar astfel îşi făcea noi prieteni şi vizita locuri neaşteptate. Rătăcindu-se, pornea să descopere orizonturi noi şi populaţii exotice, cum li s-a întâmplat lui Cristofor Columb sau lui Claude Lévi-Strauss. Acum ştie încotro să meargă şi nu mai vorbeşte cu nimeni, nicăieri, cât e lumea de mare, nici măcar la colţul străzii. Este cartografiat, asigurat, protejat. Dacă ar vrea să se rătăcească, ar fi de ajuns să oprească maşina (sau să aştepte să se termine bateria), dar n-are nici un chef de aşa ceva. Omul contemporan crede că a scăpat de o constrângere: de fapt, constrângerea sa se numea libertate. Căci satelitul este totodată un instrument de supraveghere. Datorită GPS-ului, ştim în ce loc ne aflăm, dar nu ştim numai noi. Omul a devenit singurul animal reperabil geografic. De fiecare dată când îşi deschide telefonul mobil sau GPS-ul, nu se mai poate ascunde: se poate pomeni cu missile, cu poliţia sau cu propria nevastă. Odată cu plăcerea de a hoinări, a mai pierdut şi alt lux: secretul.
 

Odinioară femeia cinstită şi târfa îşi împărţiseră rolurile bine definite; celei dintâi îi revenea ceea ce este corect şi bun, celeilalte, ceea ce este vulgar şi bătător la ochi. În ziua de azi, această distincţie nu mai există; se întâmplă ca prostituata să se îmbrace şic şi sobru, iar eleganta să dea o grămadă de bani ca să se îmbrace ca o „târfă”. Astfel, de câţiva ani încoace, de la Rio la Bombay şi de la Malaga la Stockholm, poţi da peste neveste cinstite, doamne adevărate sau fete tinere bine-crescute din toate punctele de vedere care-şi dezvăluie anatomia, scoţându-şi în evidenţă sânii sau fesele, lăsând să se vadă stringul din pantaloni; pe scurt, îşi dau aere de actriţe porno cu un firesc dezarmant. Ştoarfa triumfă în lumea întreagă: îşi etalează tot ce are până la exces, e în plină glorie exact în momentul în care bietul macho, subliniindu-şi emblemele falice, se află în declin. Cuvântul însuşi, peiorativ şi scatologic, arată toată ambivalenţa noastră în faţa acestui fenomen: de parcă un pic din atitudinea de dezaprobare faţă de prostituate s-ar fi transferat asupra parodiei lor mondene. Nu le iertăm că ne atrag atât de uşor, şi totuşi nu ne putem lua ochii de la trupul lor atât de expus.
E paradoxal faptul că femeile, după ce şi-au cucerit independenţa, se transformă astfel în obiecte pur erotice. Dictatul explicitului înseamnă în primul rând sfârşitul intimităţii: afişarea pedigriului libidinal în public pare obligatorie. Ca şi cum în ziua de azi cel mai mare duşman n-ar fi puritanismul, ci anonimatul, ca şi cum fiinţele umane ar fi gata de orice pentru a exista din punct de vedere social: să se despoaie moral la televizor şi de-adevăratelea în viaţa de toate zilele. Sexualitatea a fost nu atât eliberată, cât integrată în criteriile de evaluare ale indivizilor. Căci felul de a se îmbrăca înseamnă, în primul rând, pentru femeia care îl adoptă: sunt în pas cu vremea, la capitolul promisiunilor erotice n-o să-mi găsiţi nici un cusur. Ştoarfa e o combinaţie între cele două modele, adolescenta şi cocheta: fata tânără şi experta. Ea lasă să se înţeleagă tot felul de talente de alcov pentru o gamă infinită de plăceri. Acum câţiva ani, pe coperta unei reviste pentru femei scria: „Eşti o târâtură?”. Şocant era nu numai titlul, făcut să racoleze, ci răspunsurile aduse de redactorii feminini ai jurnalului respectiv: care mai de care revendica cu mândrie acest apelativ, definindu-se ca ultima dintre târfe, regina curvelor, scroafa absolută. Trebuie să recunoaştem: sexul a devenit ultimul snobism, la care trebuie să subscrii dacă nu vrei să fii declarat mort din punct de vedere social. De altfel, Internaţionala ştoarfelor îşi are figurile ei: Britney Spears, Paris Hilton, fufe care-şi arată pieptul la tot pasul, purtătoare de subcultură a feminităţii agresive.
Uniforma este, evident, înşelătoare şi o sursă de confuzie. Ne înşelăm dacă ne închipuim că soaţele noastre au fost brusc apucate de furiile Messalinei. Aşa cum femeile de altădată, cu crinolinele, centurile şi corsetele lor, nu erau chiar atât de cinstite pe cât păreau, şi femeile din ziua de azi, siliconate, cu hainele lor ridicole şi strâmte, nu sunt chiar atât de dezgheţate pe cât s-ar crede. Lipsa de cuviinţă la o fată tânără nu e sinonimă cu lipsa de seriozitate, ci un simplu joc cu însemnele vulgarităţii. E vorba mai ales de a atrage atenţia unui Făt-Frumos: la toate celelalte podoabe, Cenuşăreasa adaugă un string subţire ca o sfoară în fund, sutienul decoltat care-i ridică sânii, maioul cu bretele care se opreşte deasupra buricului şi pantalonii ultramulaţi. Spre deosebire de mama ei, ea trebuie să ofere un atu suplimentar: priceperea într-ale amorului, ba chiar o ştiinţă fără margini a plăcerilor. În momentul în care legea pedepseşte cu severitate hărţuirea sexuală, femeia e obligată să se arate cât mai dezbrăcată şi mai îndrăzneaţă. Aşa că femeia cinstită se îmbracă ca o piţipoancă tocmai pentru a întrupa acest ciudat cocktail: cocota veşnic tânără.
Se pare că în franceză cuvântul pouffiasse, care o desemnează, vine de la „pufurile” din haremurile Imperiului Otoman. Dat fiind că accentul este pus pe aspectul grosolan, brut al termenului, acesta îşi pierde sensul sexy şi păstrează doar exagerarea, degenerescenţa lui barocă legată de provocare. E o seducţie care are ceva josnic, dar o josnicie delicioasă, foarte atrăgătoare. Nu oricine poate fi ştoarfă: trebuie să ai simţul mizanscenei şi un talent în indecenţă care impun respectul celorlalţi. Dessous-urile supraexpuse, sânii şi buzele umflate, un vocabular deocheat şi o ţinută provocatoare nu proclamă decât unul şi acelaşi lucru: priviţi-mă, remarcaţi-mă. Casnica onorabilă obligată să se deghizeze în ştoarfă este în primul rând o femeie care se supune gustului general, preocupată să combine toate semnele vestimentare la modă pentru a se pune în evidenţă. E simbolul şi martira unei epoci care a ridicat sexul la rangul de cheie a comportamentelor umane şi vrea să distrugă micul secret obscen expunându-l la lumina zilei. Numai că secretul rezistă. Iar distanţa dintre discursul eliberării proclamate şi realitatea trăită rămâne vertiginoasă.
Ştoarfa rămâne totuşi o enigmă: este atât de alienată faţă de normele la modă încât poate fi bănuită de rebeliune. E la dispoziţia şi la îndemâna tuturor în asemenea măsură încât devine inaccesibilă. Intenţiile ei par atât de clare încât mesajul este profund perturbat. Supralicitarea în ceea ce priveşte provocarea e ca o tiflă dată prejudecăţilor celor din jur pe care le recunoaşte şi le dezamorsează în acelaşi timp. Ca şi cum şi-ar însuşi din nou stereotipurile femeii obiect şi ale bestiei sexuale, transformându-le în semne de putere, şi nu de supunere. „Mă reduceţi la organele genitale? Mă reduc eu însămi, dar cu atâta dezmăţ şi atâtea podoabe, încât n-o să vă mai recunoaşteţi fantasmele.” Se joacă cu clişeele şi-şi transformă trupul într-o scenă de teatru în care aceste clişee înfloresc şi apoi se ofilesc. Cu cât se supune mai mult conformismului din jur, cu atât îşi afirmă în secret singularitatea. Indecenţa nu e mai puţin enigmatică decât cuviinţa. Înfofolită în haine sau dezgolită, femeia rămâne indecidabilă. Dar dacă această strategie a excesului nu e altceva decât o anumită cale spre libertate, un mod de a suprapune măştile şi de a multiplica identităţile?
Sub stringul ştoarfei se ascunde întotdeauna o inimă care bate.
 


Google este păianjenul a cărui pânză se numeşte internet. Aici el are o metafuncţie: aceea de a şti unde se află ştiinţa. Dumnezeu nu răspunde niciodată; Google răspunde întotdeauna, cât ai zice peşte. Îi trimiţi un semnal fără nici o sintaxă, o extremă economie de cuvinte; dai un click şi... bingo! O adevărată cataractă: albul ostentativ al paginii se înnegreşte dintr-odată, vidul se transformă în profuziune, concizia în logoree. În orice situaţie, ieşi câştigător.
Organizator al unei Foarte Mari Cantităţi, Google e supus unui tropism totalitar, lacom şi digestiv. Aşa se explică proiectul de a scana toate cărţile; aşa se explică raidurile date prin toate arhivele: cinema, televiziune, presă; dincolo de toate acestea, ţinta logică a google-izării este întregul univers: privirea atotvăzătoare parcurge globul pământesc, încercând să pună mâna pe cele mai mici unităţi de informaţie ale fiecăruia dintre noi. Dacă îi încredinţezi cumva un maldăr de documentaţie, el va pune fiecare lucru la locul lui – iar pe tine deasupra tuturor, şi nu vei mai fi altceva, în vecii vecilor, decât suma clickurilor pe care le-ai efectuat. Google, „Big Brother”? Cum să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva? Iată de ce Google e nevoit să facă o axiomă din bunătatea lui funciară.
Oare e rău? Sigur e că e prost. Dacă răspunsurile colcăie pe ecran, asta se datorează faptului că pricepe totul aiurea. Semnalul iniţial este făcut din cuvinte, şi un cuvânt nu are decât un sens. Or, sensul îi scapă lui Google, care ştie să cifreze, dar nu să şi descifreze. El memorează cuvântul în materialitatea lui stupidă. Aşa că tu trebuie să găseşti în carul cu fân al răspunsurilor acul care are o semnificaţie pentru tine.
Google ar fi inteligent dacă semnificaţiile ar putea fi computerizate. Dar aşa ceva nu se poate. Asemenea lui Samson cu pletele tunse, Google va continua să macine orbeşte până la sfârşitul veacurilor.
 

Textul arată ca un ferpar. Într-un chenar negru, ca imaginile în alb şi negru ale lui Cartier-Bresson. Un dreptunghi care seamănă cu o piatră de mormânt pe care e înscris un epitaf: „Fumatul ucide”.
Locul e ales cu grijă. Anunţul astfel încadrat ocupă o treime din suprafaţa „feţei” pachetului. Evident, „Fumatul ucide”, dar totodată taie picioarele dromaderului, sfidează coiful galic sau amputează picioarele gitanei etc. Iar pe spatele pachetului, aproape jumătate din suprafaţă e consacrată imperativelor gramatico-sanitare.
Se subînţelege că „Fumatul ucide” nu este decât un racursi. E ca o mantra repetată la nesfârşit, consecinţă a legii asupra manufacturilor, iar uneori e însoţit de dezvăluiri ale formei de supliciu: de la o ţigară în gură la ambele picioare în groapă. „Fumatul înfundă arterele şi provoacă atacuri cerebrale şi crize cardiace”, strigă un slogan de parcă primul chiştoc ar fi urmat instantaneu de sinucidere.
„Fumatul provoacă un cancer mortal la plămâni” ¬– iată o formulare mai scurtă, dar prea lungă pentru a anunţa sfârşitul vieţii. „Alcoolul ucide încet-încet”, stătea scrias acum câţiva ani pe un afiş în toate vagoanele de metrou. Un glumeţ adăugase cu pixul: „Nu ne grăbim”.
Uneori „Fumatul ucide” pe faţă, în timp ce, pe dos, avem parte de un misterios ordin: „Fumatul dă o dependenţă puternică, nu începeţi să fumaţi”. Sau „Fumatul ucide” pe recto, dar, pe verso, are alte puteri, diferite: „Fumatul poate dăuna spermatozoizilor, reducând astfel fertilitatea” – fără ca acela care inhalează tutunul să ştie dacă aceste injoncţiuni sunt alternative sau cumulative.
Există, de altfel, o altă variantă a prejudiciului adus virilităţii. Lovitura, de data asta sub centură, e foarte tare: „Fumatul poate reduce afluxul sangvin şi poate provoca impotenţă.”
Partea feminină nu e nici ea neglijată, în prima linie situându-se presupusa mamă: „Fumatul în timpul sarcinii dăunează sănătăţii copilului.” Şi nu e scutită nici celibatara convinsă, aşa-zis frivolă, mare amatoare de creme şi de portţigarete, pentru că „Fumatul îmbătrâneşte pielea”.
Brusc, la cotitura unui cartuş, poate să-şi facă apariţia şi savanţii, sau mai bine zis savantlâcul destinat să-l impresioneze pe profan: „Fumul conţine benzen, nitrozamine, formaldehidă şi cianură de hidrogen”!
În sfârşit, intransigenţii cărora nu le pasă nici de calitatea ejaculării, nici de negreala bronhiilor sunt preveniţi de pericolul pe care îl reprezintă pentru cei apropiaţi: „Fumatul dăunează grav sănătăţii tale şi a celor din jurul tău”; sau, şi mai altruist sau mai acuzator: „Protejează-ţi copiii: nu-i lăsa să respire fumul ţigărilor tale.”
Profesiile medicale au şi ele ceva de câştigat: „Dacă vreţi să vă lăsaţi de fumat, cereţi ajutorul medicului sau farmacistului.” Precum şi operatorii de telefonie: „Dacă vreţi să vă lăsaţi de fumat, apelaţi la 0 825 309 310 (0,15 euro / minut).”
Ilustratorii trebuie însă să-şi dea ceva mai multă osteneală. Căci la ce foloseşte o mitologie fără o imagine pe care să se sprijine? Anglo-saxonii preferă să-şi ilustreze aforismele cu fotografii de plămâni. De altfel, scriitorul Jacques Perret o luase înaintea tuturor afirmând că o scrumieră Ricard pusă pe masa de lucru poate înlocui uşor craniul din picturile pe tema deşertăciunii pentru a ne aminti că viaţa e scurtă.
Unii par să rămână indiferenţi la toate aceste ameninţări. Aceştia sunt cei care nu fumează. Alţii le combat, fără nici o teamă, de la tutungiii până la canceroşi, trecând, fireşte, prin anarhiştii de tot soiul... Alţii se fac că nu le dau nici o importanţă, dar îi apucă brusc dorinţa de a acoperi textul cu un element decorativ. Mulţii alţii protestează vehement, trec imediat la creşterea preţurilor, la interdicţia de a se fuma în locurile publice, şi o ţin tot aşa până la casca de motociclist obligatorie sau la culoarele rezervate autobuzelor etc. În sfârşit, unii se amuză să pastişeze şi, fie că fac pe indiferenţii, fie că adoră atât provocarea, cât şi multele şi diferitele volute, deturnează noua axiomă printr-un autocolant de substituţie conform căruia „Ţigara te face să râzi”, „Fumatul în pielea goală” etc.
Pe viitor, putem visa la un slogan mai eficient şi mai consensual de genul „Fumatul pute”, iar corespondentul de pe spatele pachetului ne-ar iniţia într-ale gustului, precizând: „în funcţie de calitatea tutunului”.
 


Pe 12 iulie 1998, la finala Campionatului Mondial de Fotbal, Zidane a marcat primele două goluri în meciul dintre Franţa şi Brazilia, încheiat cu victoria Franţei. Le-a marcat cu capul. Aceste goluri nu contau atât de mult dacă ar fi fost opera picioarelor lui Zidane. Dar începând din acea zi glorioasă a Franţei, fotbalul a căpătat în ochii intelectualilor o legitimitate sportivă, politică şi culturală pe care nu o avusese până atunci. E o adevărată plăcere să constaţi cum şi-au schimbat părerile după două lovituri de cap reuşite de un tip cunoscut pentru abilitatea picioarelor.
Fotbalul a avut multe de pătimit în ochii elitelor din cauza caracterului său universal, a simplităţii regulilor şi a popularităţii sociale zgomotoase care îl încadrau în subprodusele populismului, ba chiar ale poujadismului. Faptul că în tinereţea lor Nabokov, Montherlant sau Camus jucaseră fotbal nu avea nici un fel de importanţă: acest sport de ciungi era total lipsit de inteligenţă sau de graţie, era practicat de nişte iloţi şi nu se potrivea, în mintea unor persoane exigente, cu gustul pentru lucrurile spirituale. Pe vremea când prezentam emisiunea Apostrophes, am fost de mai multe ori atacat de aşa-zişii intelectuali de stânga şi de dreapta în legătură cu pasiunea mea pentru fotbal, care în ochii lor era în contradicţie cu pasiunea mea pentru literatură. Mingea sau cartea, ori una, ori alta. Nu era posibil ca în aceeaşi săptămână să mă duc pe stadionul Geoffroy-Guichard, la Saint-Étienne şi să traversez Atlanticul pentru a înregistra un interviu cu Marguerite Yourcenar. Vulgaritatea persoanelor cu care mă vedeam în Parc des Princes se reflecta musai asupra scriitorilor pe care îi invitam în platou. Din cauza fotbalului, pierdeam orice legitimitate de a-i citi şi de a le pune întrebări. Eram uluit şi amuzat totodată, dar mă simţeam şi puţin jignit.
Nu sportul în general era considerat de către unii de neconceput alături de artă şi literatură, ci doar fotbalul. Jocul de rugbi avea în ochii scriitorilor o reputaţie mult mai măgulitoare. Regulile erau complicate, majoritatea jucătorilor, pe vremea aceea amatori, făcuseră ceva mai multe studii decât fotbaliştii. Nu era ceva rău să apari la Roland-Garros, pe un teren de golf sau la meciurile de box. În anii 1970, Franţa nu devenise încă o mare ţară a sportului. Avea câţiva campioni, dar, în afară de rugbi, nu avea echipe campioane în sporturile colective. A apărut, în sfârşit, Platini. Tot fiu de imigrant. Purtător al numărului 10, mijlocaş ofensiv, cu o viziune corectă şi un joc rapid, el le-a dovedit celor care încă aveau îndoieli că inteligenţa dă distincţie picioarelor şi magie balonului.
Dar, în 1984, titlul de campioană a Europei, cucerit de echipa Franţei a lui Platini, tot n-a fost de-ajuns ca să trezească remuşcările ironicilor denigratori ai fotbalului sau măcar să-i reducă la tăcere. A trebuit să aşteptăm, paisprezece ani, titlul de campioană mondială câştigat de echipa lui Zidane, zis Zizou, alt purtător al numărului 10, ale cărui capacităţi de clarvăzător şi de creator în joc n-au putut fi ignorate decât de orbi sau de cretini.
Paradoxal însă, în ziua de azi fotbalul este mai contestabil ca oricând – afacerism, manevre, spectatori violenţi, rasism etc. –, dar nu mai este contestat ca activitate sportivă şi culturală. Nu mai este nici ignorat, nici dispreţuit. Asta nu înseamnă că nu e criticat. Excesele de tot felul justifică severitatea educatorilor, a psihosociologilor, a filozofilor, a moraliştilor sau a puterilor publice. Dar astăzi intelectualii îl iau în serios. Pentru ei, fotbalul a devenit chiar o adevărată desfătare: interviuri, dezbateri, articole... Cine nu şi-a dat cu părerea în legătură cu cea de-a treia lovitură de cap, istorică, a lui Zidane, de data asta nu în minge, ci în pieptul italianului Marco Materazzi, în finala Campionatului Mondial din 2006?
 


La început de mileniu, misterul feminin are forma unei genţi de mari proporţii purtate de tinerele fete. Ca să-i ghiceşti ce e înăuntru, ar trebui să fii scaner. Apendicele extern al femeilor îndeplineşte tot atâtea funcţii câte roluri joacă acestea în societate: instrument de lucru, o imagine a modei, semn exterior de cultură, sertar secret, cufăr cu comori, obiect de tranziţie, minipubelă şi trusă de prim ajutor. Geanta fetelor trebuie să fie lungă, largă, moale şi neregulată. Se poartă pe umăr, pe coapsă, uneori de-a curmezişul pieptului. E armă şi scut în acelaşi timp. Proporţiile ei au evoluat odată cu drepturile femeilor. Uneori atârnă cam greu.
Chiar şi ele, câteodată, sunt bănuitoare. Deschid geanta cu delicateţe, o evaluează cu o privire distrată ca pe un duşman cunoscut. Apoi privirea e fixă, iar mâna se strecoară prin deschizătură. Geanta uriaşă se deformează, respiră, tresaltă în timp ce se aude o înjurătură exasperată: „Fir-ar să fie, unde l-am băgat?” Deasupra genţii, pleoapa se zbate îngrijorată, fruntea se încreţeşte. Iar mâna iese goală la suprafaţă.
Urmează o explorare cu ambele braţe, furioasă, rea, drăgăstoasă. Ies la iveală tot felul de obiecte ca nişte iepuri din pălărie: un telefon mobil, o perie de păr, un Palm, ochelari de soare, două stilouri, un blush urmat de pensula aferentă, un rimel, altul de rezervă, un balsam pentru buze, o cremă de mâini, un caiet, un bilet de călătorie, trei ziare, un dosar, un pulover în caz de nevoie, un portcard, o eşarfă, un carnet de cecuri, o scrisoare veche, scrisă de mână, o factură de lumină, un walkman, un tratat de filozofie, un breloc de chei, o tetină de biberon – „Ca să vezi unde era!” –, cinci mostre de parfum. Dezvăluindu-şi intimitatea şi renunţând la orice pudoare, geanta este astfel jefuită în public. Ca să se regăsească, femeile sunt obligate să se piardă.
Uneori, se simt chiar mai mici decât propria lor geantă. Dezgolite. Dacă n-ar avea o geantă uriaşă, ce-ar mai rămâne din ele? Şi atunci le vine cheful să renunţe la ea, precum melcul la cochilie, ca să vadă ce se întâmplă. Cu o gentuţă purtată în bandulieră, se simt în sfârşit libere, tinere, înnoite. Ce bine e! Te simţi ca o foaie de hârtie goală.
Femeile de la oraş au şi mania să se joace de-a păpuşile ruseşti. E plăcerea lor. În speranţa de a-şi uşura existenţa şi de a-şi pune în ordine dorinţele, ţin la fundul genţii uriaşe o traistă. Şi ies liniştite la cumpărături sau la vreo întâlnire cu Cutărică. În fundul traistei, e ascunsă o poşetă, în cazul în care sunt invitate la cină sau se duc la teatru. Poşeta o scot la iveală când se înserează. În poşetă, se află uneori o gentuţă. Ideală pentru o plimbare pe nepusă masă. În gentuţă nu se află altceva decât un mic portmoneu. Suficient ca să te poţi duce la magazinul din colţ.
Altădată, viaţa unei femei – care se conjuga la singular – era simplă, iar poşeta nu juca decât un rol social. Ziua, un coş mare de provizii pe care abia putea să-l care când se întorcea de la piaţă, evitând privirile masculine. Seara, o mică poşetă ca o bijuterie pe care o ţinea la încheietura cotului: cu trei nimicuri înăuntru, pudriera, rujul şi o monedă pentru toaletă. Femeia ieşea în lume fără buzunare şi fără nici un bagaj profesional, purtând doar un fel de metaforă sexuală pe care o legăna în vârful degetelor în zilele în care se emancipa: ia priveşte-mi sexul, cât e de încântător! E închis, şi-l ţin bine de toartă. Dar, clic-clac, se deschide. Dacă vreau eu. Dacă soţul (sau tatăl) nu mă vede. Dacă vrei să mă iei de nevastă.
Astăzi, îţi poţi alege o „it geantă”, cum spun marile magazinele de modă, cu numele firmei înscris pe ea, dacă te crezi Kate Moss. Dar aceasta trebuie să fie unică şi în acelaşi timp multifuncţională, pentru că asta aşteaptă toată lumea de la femei (termenul trebuie folosit la plural, singularul fiind incorect).
Poţi fi femeie într-o mie de feluri, după canoanele secolului, dar, ca să merite firma, fiecare femeie trebuie să-şi exprime potenţialul ofensat până mai ieri, să varieze partiturile, fără a uita să-şi cultive ego-ul. Singura deviză este: trebuie să reuşeşti în toate şi să arăţi de ce eşti în stare. Iar pentru asta îţi trebuie evident o geantă uriaşă. Ba chiar mai multe, ca să le alternezi. Din piele sau din pânză, cu flori sau cu motive folclorice, uni sau colorate, din plastic sau din mătase, din pânză matlasată sau chinezească.
„It”-ul constă în a asorta geanta la femeia care eşti acum, diferită de cea care ai fost ieri, dar şi de cea care vei fi mâine.
 

Ultima chichineaţă a modernităţii, maşina Smart se fofilează, se strecoară, se vâră cu neruşinare în urbanitatea noastră de automobilişti. Se parchează nonşalant în toate sensurile, chiar şi în marşarier sau într-o parte, cu botul lipit de trotuar, fără să-i pese câtuşi de puţin de maşinile de jur. Încet-încet, cu o perseverenţă plină de ironie, a invadat peisajul urban, deşi, când şi-a făcut apariţia, toată lumea credea că e condamnată la o populaţie de liliputani. Nici vorbă de aşa ceva. Obezi, jucători de baschet, pitici, femei frumoase, oameni bogaţi, toţi au adoptat acest obiect conceput parcă pentru o carte de benzi desenate. Apariţia ei – şi îmi măsor cuvintele – a trecut aproape neobservată, spre deosebire de Citröen DS19 în anii 1950, pe care seniorii Franţei din acea epocă au ridicat-o imediat la rangul de maşină oficială, reprezentativă: semnul lor exterior de putere. Modelul Smart s-a impus treptat, cu modestie, ca şi viteza cu care merge, pe măsura propriilor dimensiuni. La început, văzând-o în circulaţie, turiştii străini, surprinşi, o fotografiau, iar oamenii locului zâmbeau batjocoritor, nu dădeau nici două parale pe viitorul acestui model redus conceput pentru orăşeanul cu gusturi extravagante. Într-adevăr, semăna cu o sculptură compresată a lui César Baldaccini sau cu o jumătate de automobil, cu partea din spate dăltuită cu grijă de Arman; aşadar, un înlocuitor de maşină bună pentru cei picaţi la examenul de conducere. Mulţi şi-o imaginau deja expusă la un muzeu al viitorului ca obiectul bizar al unui secol în agonie. În ceea ce o priveşte, totul părea arhaic, amintind parcă de o eră glaciară demult apusă sau indicând o greşeală de casting: părea greoaie, destinată plutocraţiei. S-a întâmplat exact pe dos. Smartul s-a impus în universul nostru de competiţie ca un obiect al seninătăţii prin excelenţă. Fără nici o urmă de ostentaţie, e semnul unei bogăţii reţinute, al unui mod de viaţă liniştit în care maşina nu mai e un jaguar, ci un ursuleţ panda, un animal blând lipsit de ghearele ucigaşe şi de colţii fioroşi ai felinei de pradă. Nu e nici arogantă, nici războinică, seamănă cu un arici simpatic care traversează, în ritmul lui, autostrăzile periculoase, mişcându-se inocent printre osiile vitezei. Are dimensiunile unor maşini buşitoare, jucării de bâlci conduse de adolescenţi ameţiţi de beţia volanului.
Maşină zen a noilor samurai ai secolului XXI, în care arta competiţiei constă nu în a-şi arăta forţa, ci în a o sugera, modelul Smart n-are nimic de demonstrat, pentru că a devenit imaginea unei lumi împăcate, chipurile, cu agresivitatea sa ancestrală, genetică, o lume a zgomotului şi a furiei unde învinge întotdeauna cel care e mai tare. Vorbind despre americani, luptătorii din fosta Indochină spuneau: „Au arme să ne distrugă, dar noi avem de partea noastră arma răbdării şi vom învinge.” Smartul a învins caii trepidând sub capotă, cu scrâşnetul intempestiv al demarării zgomotoase, devenind o maşină a răbdării, maşina micilor Puteri şi a marilor Înţelepţi ai planetei care, căliţi prin secole de violenţă, se aşază pe o băncuţă, contemplă lumile care se sfâşie între ele şi aşteaptă.
 


Geometria locomotivelor în afişele publicitare ale lui Cassandre, graficianul anilor 1930, supraîncărcarea pacheboturilor sau promisiunile de tot felul ale produselor corespund unei mari epoci a publicităţii. Lumea înconjurătoare e fascinantă, obiectul e idealizat: formele şi culorile devin tandre, spaţiile şi gesturile sunt în armonie. Ca şi cum o urgenţă de tip nou ar fi schimbat totul, de la lucrurile cele mai apropiate la cele mai îndepărtate: „Viteză lux confort” pentru căile ferate, lumini albăstrii, linii infinite pentru vagoanele „pullman” şi „trenurile de noapte”, „înregistrarea cea mai performantă” pentru marca Pathé, consum „miniwatt” pentru radiourile Philips. În prima jumătate a secolului XX, publicitatea promovează o totală modificare a obiectelor: flexibilitatea se aliază cu frumuseţea lor, creând o lume strălucitoare de vis şi de lucruri uşor de mânuit. Asta duce, totodată, la o modificare totală a spaţiului şi a timpului: modul nostru de a stăpâni, precum şi întregul univers sunt metamorfozate.
Câteva decenii mai târziu, subiectul devine ceva mai complicat: obiectul nu mai e doar un lucru generic, ci şi ceva personal. Se adaptează. Calităţile sale se particularizează, se cizelează în aşa fel încât să corespundă, chipurile, aşteptărilor fiecăruia. Făcând elogiul posibilităţii de a alege, societatea de consum face totodată elogiul diversităţii posibilităţilor. Nu se limitează doar la obiectul respectiv, ci urmăreşte dorinţele şi necesităţile fiecăruia, eventual chiar le creează. Nu mai e vorba de o maşină bună pentru toată lumea, de exemplu, sau de maşinile destinate câtorva mari familii de automobilişti, vehicule puse pe categorii şi standardizate, ci avem de-a face cu maşini ieşite din comun care ţin cont de exigenţe foarte personale, vehicule „originale”, ba chiar individualizate. De unde şi marea varietate de îmbunătăţiri, de serii sau de accesorii: vehiculele „personalizabile” sunt din ce în ce mai căutate. Iar sloganurile publicitare scot în evidenţă imediat acest lucru. De pildă, maşina Simca 1100 T1 din anii 1970 cu cele şase modele doar pentru gama 1100 şi cu numeroase modele în celelalte game superioare: „Maşina pe care ţi-o doreşti. Maşina de care ai nevoie.” Sau colanţii Dim, cu modele atât de variate, încât se poate emite sugestia: „Fiecare cu moda sa.” Sau rachetele Reebok, atât de studiate încât pot însemna pentru fiecare jucător „o a doua piele”. În a doua jumătate a secolului XX, mai ales după 1970, se impune un individualism de tip nou: calitatea obiectului nu se mai limitează la materialitatea sa, ci câştigă în imaterial, se adaptează subiectului, încercând să-i dibuie sufletul şi dorinţele.
Dinamica aceasta continuă, ba chiar depăşeşte anumite limite atunci când, în ultimii ani, L’Oréal pune în gura top-modelului care îi prezintă produsele propoziţia: „Pentru că merit”. Sensul latent s-a deplasat: meritul nu mai aparţine obiectului, ci persoanei, iar calităţile produsului sunt subordonate calităţilor „eului”. De unde şi această certitudine, pe cât de puternică, pe atât de implicită: achiziţionarea obiectului este legitimă datorită propriului meu „merit”. Atributele persoanei sunt prioritare, dominând atributele obiectului. Ideea de comandă, precum şi visul unor disponibilităţi generalizate nu sunt deloc abandonate, însă ceea ce domină e ideea de valorizare a intimităţii: satisfacerea subiectului a devenit visul suprem.
Această logică e împinsă până la capăt atunci când însuşi destinatarul e vizat direct în mesaj. Un mesaj care ni se adresează tuturor, „ţie”, „vouă” sau „nouă”: „Pentru că meriţi”, „Pentru că şi tu meriţi”, „Pentru că şi noi merităm”. În acest caz, destinatarul este asigurat în primul rând de o „valoare”, „ceva care merită”, o ascendenţă primară. Această valoare se află în miezul obiectului. Cuvântul „merit” are o ambiguitate remarcabilă: cel puţin două sensuri. „Merit” cât costă obiectul, un calcul financiar cinic. „Merit” să am obiectul, un calcul moral nobil. Îl merit. Sunt demnă de el. Propria mea legitimitate îmi permite. Ceea ce presupune o calitate, o performanţă personală, afirmată de la bun început, fără evoluţie şi fără trecut. E o stare: existenţa mea „merită”, „are valoare” în sine şi fără nici un efort, un fel de nobleţe pe care doar prezenţa mea o poate afirma. Mai mult decât atât, ea e recunoscută: „Pentru că meriţi”, îmi spune top-modelul devenit dintr-odată complicele şi garantul meu.
Nu e vorba de nimic altceva decât de triumful individului hipermodern descris în numeroase analize contemporane, „individul hipertrofiat”, cel pentru care „nu mai are nici un rost să se plaseze din punctul de vedere al ansamblului”, cel pe care societatea l-a transformat brusc în noul centru de „coerenţă”, accentuându-i sentimentul de a se simţi mai important decât orice altă referinţă socială. El a devenit gradientul produselor: punctul focal al unui univers în care obiectele însele i-ar confirma meritul de a fi obiectul primordial.
Adoptând rapid formula şi jucându-se cu ea la nesfârşit, limbajul comun a înţeles foarte bine acest fenomen: „Pentru că merit” e un nou mod de a te poziţiona faţă de obiecte. E convingerea unei promovări naturale şi totodată certitudinea unei lumi fără griji, certitudine legată nu numai de aspectele tehnice, ci şi de o totală, şi primordială, valorizare a sinelui.