Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice

 

(Casa de Editură Max Blecher, 2015)

 

Canto III

La Canto II de

două ori ai vrut să scrii:

„lațul pe care și l-a pus atunci de gât”

Și de două ori degetele

tale au bătut:

„lațul pe care ți l-a pus atunci de gât”

Nu degeaba creierul

nu știe să facă noduri.

Degetele tale, Marina Țvetaeva,

mă interesează de zece ori mai

mult decât poemele tale,

care mă țin în viață.

 

 

Canto V

Cami dă cu aspiratorul

iar mie ca-ntotdeauna

îmi crapă capul de furie

fiindcă oricum vom muri cu toții

și ce mai contează

Și e atât de frumoasă și atât de tristă

încât toată lumea din jur e-n secolul 21

numai eu în secolul 19

Și creierul meu e o ulicioară

de acum două secole

în care poeții romantici

se sinucid în grup

sub clar de lună

Și atunci să te ții feerie

pe ulicioara sub clar de lună:

Beteală de vene strălucind de sânge închegat

Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos

Beteală de creiere plutind, meduze fericite

și fosforescente, prin aerul dulce

Beteală de ficați strălucind vineții

fluturând zdrențuiți și triumfători

drapelele lor cirotice

Și creierul strălucind printre toate astea

ca un copil lăsat singur

în raionul de jucării

Și un aspirator enorm îi

culege unul câte unul

cu tot cu bilețele de adio

cu tot cu iubite sinucise

sau nu

Și e atât de frumoasă și atât de tristă

încât pe lângă ea tot secolul 19

e un aspirator e o ulicioară

e o beteală de inimi

e un creier sinucis și ce

mai contează

 

 

Canto XIII

Într-o zi și ziua asta va fi orbitoare

ca o casă de nebuni

și sunt dărâmat de tot trăitul ăsta.

Aveam 17 ani și eram hamal

la un en gros pe Siretului

și descărcam zece tone de zahăr

de unul singur în două ore

și nu eram nici pe jumătate de

dărâmat ca acum, la cinci minute

după ce l-am lăsat pe Sebastian la

grădiniță. Aveam 19 ani și se spân-

zurase tata de aproape o lună și eram tot

numai Kierkegaard și vodcă

și nu eram nici pe sfert de

dărâmat ca acum. Aveam dracu

știe câți ani și mă tot abăteam

de la poezie și eram tot

dărâmat și orbitor ca după

zece tone de zahăr.

Ca după zece zile de

Kierkegaard și vodcă.

Eram trei hamali pe Siretului,

eu cel mai tânăr și singurul

la negru. Căram tone zilnic

și lăzile de lemn erau pline de

cuie și umerii noștri însângerați

erau dulci ca zahărul. Ca Søren.

Ca vodca. Una din lumile alea

perverse care-ți dau

iluzia că poezia chiar

există și contează. În care gâtul

știe că-i spânzurabil și cântă

de fericire. În care mintea

e plină cu zahăr și răutăți

și știe că într-o zi și

ziua asta orbitoare

va fi reală și va fi

aceeași casă de nebuni.

Gâtule spânzurabil, inimo

de vodcă și zahăr – știu, cărați

tone zilnic și vă tot abateți

de la poezie. Liniștiți-vă însă,

vă jur pe cuierul în care

agăț dimineața hăinuța

lui Sebastian la grădiniță:

într-o zi, vodca și Kierkegaard

nu vor mai exista. Vom fi

omizi bătrâne. Nu voi mai suferi.

 

 

Canto XXXVIII

Noaptea aia de acum 7-8 ani

când te plimbai prin Cisnădie,

după 2 sau 3 zile de băut

suicidar, zapoi, cum spun rușii,

și în piața centrală din fața primăriei

te-ai apropiat de câinele care te privea

cu ochii lui tata, ai îngenuncheat lângă el,

i-ai luat capul în palme și l-ai sărutat pe ochi,

el a încremenit așa, de spaimă sau de surpriză

sau știind, și ați rămas așa o vreme nedefinită

în ploaia care cădea cum cad toate ploile

peste oamenii și câinii care fraternizează –

îmbibată, adică, până în fiecare picătură

de o nesimțire tipic și profund umană.