Ciprian Măceșaru

 

Portbagaj

(Editura Trei, 2014)

- fragmente -

 

1

Am deschis cele două uşi simple, din lemn de cireş. Un miros de balsam de rufe mi-a invadat nările. Hainele Alinei erau împachetate şi rostuite unele peste altele, în teancuri perfecte. Nu mi-a fost deloc uşor să umblu fără să las urme.

Pe un raft din partea de jos a dulapului, între nişte pulovere, am găsit o agendă cu coperte albastre, un jurnal. M-am aşezat pe pat şi-am început să citesc. Eram furios, dar mai ales curios. Nu mai aveam însă timp pentru lectură. Alina trebuia să sosească. Rândurile scrise mărunt, cu cerneală albastră, se înfăşurau ca nişte şerpişori pe globii mei oculari, orbindu-mă. Mi-am muşcat buza de jos până la sânge.

Am decis să păstrez agenda.

În parcare, sub crengile unui frasin bătrân, Opelul meu aștepta cuminte, plin de găinaţ şi praf. Am deschis portbagajul şi am ascuns agenda în trusa medicală, acolo unde pusesem şi scrisoarea în care îi explicam lui Alexandru povestea cu manuscrisul bătrânului, sperând că mă va putea ierta, că nu va ajunge să mă urască, aşa cum ajunsesem eu să-l urăsc pe tata. Trebuia să mărturisesc, trebuia să obţin înţelegerea fiului meu. Taică-meu nu şi-a recunoscut niciodată greşelile, iar lucrul ăsta mă înfuria mai tare decât greşelile în sine. N-aveam să procedez la fel. Voiam să fiu mai bun decât el şi în această privinţă. Absolvindu-mă de păcate, fiul meu m-ar fi ajutat să-mi dovedesc încă o dată superioritatea.

Uneori, pe umerii unui copil cad greutăţi nebănuite, bagajul de speranţe cu care părinţii au rămas din tinereţe şi care acum îi incomodează, făcându-i să se zvârcolească plini de regrete. Reîncarnaţi în odraslele lor, ei caută succesul pe care nu l-au putut dobândi în „prima viaţă”. Eu însă ştiam exact ce se întâmplă, eram stăpân pe situaţie. Încercam să fac din Alexandru un mare scriitor, dar fără a-l forţa în vreun fel. Îl tentam cu cele mai frumoase cărţi, i le prezentam în cel mai amuzant mod cu putinţă, îi citeam din ele plin de însufleţire.

M-am întors acasă, m-am descălţat şi am intrat în baie. M-am privit îndelung în oglindă. Reluam în minte filmul zilelor mele de început cu Alina şi, pentru prima oară, înţelegeam cu adevărat ce se întâmplase.

Am întâlnit-o pe Alina la un chef, genul ăla de chef la care nu prea ştii cum ai ajuns, într-un apartament al unui individ pe care nu îl cunoşteam. Aş fi ipocrit dacă n-aş mărturisi că i-am dat târcoale toată seara. Era singură, tăcută şi foarte frumoasă. Avea ochi albaştri şi un zâmbet luminos, sâni opulenţi şi păr roşcat.

La câteva zile după petrecere, a acceptat să iasă cu mine. Oraşul părea vesel, culorile maşinilor şi ale reclamelor explodau în bătaia razelor soarelui, parcurile erau pline de copii, pe străzi întâlneai o forfotă de vacanţă, până şi betonul blocurilor comuniste căpătase o strălucire odihnitoare. Sau poate că era numai efectul stării mele de spirit, o iluzie, căci mă simţeam cu adevărat fericit.

Mergea ținându-și mâinile la spate și mă asculta. Făceam, desigur, pe interesantul, pe intelectualul, îi vorbeam despre clădirile pe care le vedeam, despre cărţi, despre muzică, în fine, puneam totul la bătaie. Din când în când, zăream cu coada ochiului picioarele ei lungi şi pieptul generos. Mă ambalam şi mai tare, spuneam vrute şi nevrute, rămâneam fără aer. Brusc, şi-a pus mâna pe mâna mea, încercând să mă liniştească.

- E totul în regulă, mi-a zis și a zâmbit.

Nu s-a culcat cu mine decât după nuntă, dar până atunci a ştiut să mă fiarbă cu tot felul de promisiuni. M-a lăsat să o văd dezbrăcată, ca să ştiu ce aş primi dacă aş lua-o de nevastă, căci asta voia, să o iau de nevastă, apoi, promitea, avea să fie pentru mine cât un întreg harem, cât cele şaptezeci şi două de virgine care-i aşteaptă pe martirii musulmani în paradis.

Ne-am căsătorit după doar trei luni. Graba cu care s-au petrecut lucrurile nu mi s-a părut deloc suspectă. Ba aş putea spune că a durat o veşnicie până ne-am căsătorit. Nu credeam că sunt de nasul ei şi, prin urmare, mă consideram un tip norocos.

După toată încăpăţânarea cu „numai după nuntă”, m-am aşteptat ca Alina să fie virgină. Nu era şi nici n-am primit explicaţii, deşi am încercat să obţin. Cât despre plăcerile trupeşti promise, totul se reducea la rare abandonări pe spate, într-o înţepenire demnă de un cadavru. Nici nu putea fi vorba despre altceva. Faţă în faţă, fără a ni se vedea fesele, acesta era, probabil, singurul mod care i se părea dincolo de animalitate. Şi Biserica a crezut că misionarul face distincţia necesară dintre om şi animal, doar că au fost descoperite în Congo maimuţele bonobo, nişte cimpanzei pitici care se acuplează într-o mare varietate de poziţii, inclusiv în cea frontală.

Tot speram ca într-o zi femeia de lângă mine să se relaxeze, să se bucure cu adevărat de plăcerile carnale, dar cu cât insistam mai mult, cu atât situaţia se înrăutăţea. Cam ăsta era paradisul meu. Am presupus că de vină era habotnicia ei. Îl invoca mereu pe Iisus şi începuse să mă bată la cap cu ideea că ar trebui să merg la biserică, să mă spovedesc, să-mi descarc sufletul, numai că eu credeam, așa spunea un proverb nigerian, că, fără oameni, nu ar exista zei. Dumnezeu era invenţia fricii noastre. Fără ideea vieţii de apoi, religiile n-ar fi interesat pe nimeni. Asta credeam, chiar dacă îmi doream şi eu să existe un Dumnezeu salvator, care să nu mă lase să dispar în neant. Uneori încercam să spun o rugăciune, doar că în mod invariabil gândurile îmi zburau la prostii. Cu cât îmi doream să fiu mai grav, mai pătruns de umilinţă, cu atât îmi veneau în minte mai multe şi mai teribile spurcăciuni. Îşi băga, s-ar fi putut crede, Necuratul coada. Chiar şi la înmormântări păţeam la fel. Prin atitudinea exterioară exprimam pioşenie, dar în interior mă munceau demonice viziuni. Nu doream să am acele gânduri hidoase, dar ţâşneau la suprafaţă din întunericul minţii şi nu puteam face nimic pentru a le opri.

Orice gest îndrăzneț din partea mea părea să o irite pe Alina. Încercam să i-o trag decent, fără să gâfâi, fără să spun cuvinte porcoase, fără „ah!”, fără „oh!” şi categoric fără „oh, my God!”, fără să împing prea brutal, fără să o sărut, fără să o strâng de sâni ori de fese... Nu o priveam în ochi, dar nici nu-mi puteam ţine capul lipit de al ei, căci suflul respiraţiei mele, oricât încercam să-l domolesc, o scotea din minţi, fiind acum prea aproape de urechea ei. Mă săltam în mâini, încercând să privesc aiurea, sau închideam ochii. Când terminam, trebuia să mă comport de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu cât chipul meu era mai lipsit de urmele plăcerii, cu atât Alina era mai calmă. Odată, când n-am reuşit să mă stăpânesc, a zvâcnit din picioare, aruncându-mă din pat. A fost ca într-un slow motion din Matrix. Am ejaculat prin aer, sperma, spre groaza absolută a soţiei mele, a sărit în toate direcţiile, un strop aterizând chiar pe glezna piciorului ei drept. Acesta a fost, de departe, cel mai sălbatic moment al vieţii noastre sexuale.

 

11

Viaţa e uneori ciudată, dureroasă ca o potcoavă încinsă îndesată în carne. Palma ocrotitoare poate fi şi palma care-ţi astupă gura. Cam asta i se întâmplase Alinei de la o vârstă destul de fragedă. Doi fraţi, unul se îmbolnăveşte de ciroză, celălalt promite să aibă grijă de fetiţa acestuia, cel bolnav moare, fetiţa suferă, fratele rămas în viaţă îi alină suferinţa, îi cumpără cadouri, când mama pleacă la Bucureşti pentru a-şi găsi de lucru, o ia de multe ori acasă la el, e unchiul ei, e fratele tatălui ei, e în regulă, fetiţa e tristă, dar e ceva mai bine acum, mama e plecată, unchiul mângâie fetiţa, mama caută un loc de muncă, vrea să scape de Buzău, vrea să schimbe peisajul, speră că aşa va putea să uite..., nu să uite, dar un loc nou nu i-ar aminti de soţul ei, fetiţei îi place la unchiul ei, unchiul ei are bani, patul e mare şi moale, unchiul i-a cumpărat fetiţei mai multe haine frumoase, mama găseşte ceva, contabilă la o firmă importantă, are experienţă, e o contabilă iscusită, dar a avut şi noroc, o prietenă din Capitală a ajutat-o, i-a pus o vorbă bună, mama se urcă fericită în tren, fetiţa e în patul cel mare, sub cearşaful alb şi fin, se joacă, mama se gândeşte, priveşte pe geam, trenul troncăne, o să vândă apartamentul, cearşaful alb e un fel de adăpost, e minunat, o să vândă apartamentul, mai are şi ceva economii, va face şi un împrumut, sub cearşaf se vâră şi unchiul, mama va cumpăra un apartament, unchiul e gol, la fel e şi fetiţa care are zece ani, unchiul i-a făcut baie, palmele lui pe trupul ei, fetiţa chicoteşte şi se ruşinează, degetele lui pe sexul fetiţei, oricum, se gândeşte mama, rămân pământurile de la Pleşcoi, când se va face Alina mare, le voi vinde şi îi voi cumpăra şi ei un apartament, pământurile pe care soţul ei le moştenise de la părinţi, la Bucureşti va începe serviciul abia din toamnă, e timp pentru toate, unchiul are puţa mare, fetiţa se sperie, trenul troncăne, mama e fericită, unchiul linişteşte fetiţa, îi spune că îi va face multe, multe cadouri şi că ăsta e secretul lor, că nu trebuie să ştie nimeni, nici măcar mama ei, mama îşi face calcule, vrea să vândă şi lucrurile din casă, să nu rămână nimic care să-i amintească de soţ, unchiul ia mânuţa fetiţei, a fost un soţ bun, chiar dacă a avut patima băuturii, nu făcea scandal, nu o bătea, aducea bani, mânuţa fetiţei e acum pe puţa întărită a unchiului, fetiţa nu vrea, unchiul îi ţine mânuţa acolo cu forţa şi îi spune că totul e un joc, mama a fost impresionată de firma aceea mare, de clădirea înaltă, din sticlă, ca din filmele americane, „din puţa mea iese un fel de lapte, ca la văcuţe”, îi spune fetiţei unchiul, ea râde, mama plânge, îi pare rău după soţ, poate dacă se mutau împreună în Bucureşti viaţa lor se schimba, poate că el ar fi găsit, ar fi regăsit acolo bucuria de a trăi, în viaţă ai nevoie de schimbări, trebuie să schimbi din când în când apa din acvariu, nu se gândise la asta, acum îi pare rău şi plânge, unchiul gâfâie, fetiţa îl priveşte cu ochi imenşi, curioasă, îşi mişcă mânuţa aşa cum a învăţat-o el, mama primeşte un şerveţel de la femeia de pe bancheta alăturată, femeii i s-a făcut milă, mama e încă în doliu, unchiul gâfâie, o prinde pe fetiţă de cap, mama mulţumeşte pentru şerveţel, îşi şterge lacrimile, dar altele şi altele izvorăsc din ochii ei, din puţa mare a unchiului ţâşneşte un fel de lapte, fetiţa e din nou speriată, laptele a sărit pe ea, unchiul o îmbrăţişează, respiraţia lui e încă greoaie, dar uşor-uşor revine la normal, mama prezintă biletul la control, sub cearşaf e prea cald, cei doi au transpirat, clac!, clac!, aparatul perforează cartonul biletului, unchiul înlătură cearşaful de pe ei, mama îşi revine, o să fie bine, numai că nu e aşa, după ce demisionează din postul de la Buzău şi vinde apartamentul, cei de la firma din Bucureşti o anunţă că nu o mai pot angaja, firma a dat faliment, firma aia mare, din clădirea aia enormă, cum e posibil să fi dat faliment?! se întreabă prosteşte mama, totul se năruise, bagă banii într-un cont, unchiul le primeşte la el pe mamă şi pe fetiţă, până ce mama îşi va găsi serviciu la Bucureşti şi se vor muta, nu se pot muta încă de acum, cu ce bani s-ar întreţine acolo?, dar inflaţia atinge un ritm galopant, banii din cont nu mai înseamnă mare lucru, „nu-i nimic, am eu grijă de voi”, le spune unchiul, el nu e căsătorit, mama e mulţumită să vadă că sunt într-adevăr bine îngrijite, merg la biserică, se roagă, aprind lumânări pentru cel ce-a murit, fetiţa creşte, unchiul îi dăruieşte mereu şi mereu câte ceva, mama e copleşită de atenţia lui, se îndrăgosteşte pe nesimţite de el, fetiţa creşte şi e tot mai tristă, unchiului îi merg bine afacerile, mama se mută în dormitorul lui, apoi fac nuntă, „e de datoria mea să am grijă de familia fratelui meu”, aşa spune unchiul care acum a devenit şi tată, fetiţa are paisprezece ani, degetele lui pe sexul ei, degetele lui în sexul ei, durere şi sânge, mama e fericită, el nu e afemeiat, el nu consumă alcool, merg împreună la biserică, pare un sfânt, ea îşi făcuse multe griji, cum, Doamne, să mă culc cu fratele răposatului meu soţ?!, el i-a cumpărat o maşină, au mers în concediu în Caraibe, acolo s-a culcat cu el, iartă-mă, Doamne!, dar viaţa era bună, tentativa ratată de a se muta la Bucureşti fusese dată uitării, fetiţa are cincisprezece ani, mama e furioasă pe ea, nu înţelege de ce se poartă atât de urât, are tot ce-i trebuie, unchiul-tată are grijă de ele, puţa lui mare şi tare pătrunde în sexul mic al fetiţei, ea plânge, urlă în baie, el îi dă 1000 de euro, o nouă filă peste maldărul de secrete, fetiţa plânge pe umărul Ramonei, dar nu-i spune adevărul, Ramona o strânge în braţe, Ramona o iubeşte, fetiţa care acum nu prea mai este fetiţă merge mereu şi mereu la biserică, se roagă arzător, se roagă şi plânge, preotul e speriat şi încântat în acelaşi timp, unchiul e mulţumit, numai să nu vorbească nimic cu preotul, să nu-i spună nimic despre secretele lor, ea nu spune, încearcă să vorbească direct cu Dumnezeu, numai Dumnezeu ar putea înţelege, Ramona o aşteaptă pe trepte, ea nu e credincioasă, spune că religia e înjositoare, mai ales pentru femei, apoi unchiul-tată e arestat, obţinuse bogăţiile alea prin furt, îi este confiscată averea, Alina e fericită, sărută cu înflăcărare cruciuliţa pe care o poartă la gât, recunoscătoare, rugăciunile i-au fost în sfârşit ascultate, Diavolul a ajuns la închisoare, Alina speră ca el să sufere, speră să fie chinuit de alţi condamnaţi, aşa cum a auzit că păţesc unii bărbaţi la puşcărie, dar Diavolul nu rezistă, îşi pune capăt zilelor, se spânzură de gratiile de la fereastra celulei, mama suferă, se prăbuşeşte, e prea mult, i-a murit şi cel de-al doilea bărbat, jură să nu se mai căsătorească vreodată, Alina ajunge la Bucureşti, la facultate, Ramona o urmează, mama îşi caută din nou job de contabilă acolo, în sfârşit găseşte un post liber la un producător de băuturi alcoolice, e acceptată, vinde tot, apartamentul rămas de la unchiul-tată, chiar şi hainele acestuia, mobila, pământurile de la Pleşcoi, mai are şi ceva bani, cumpără două apartamente, unul pentru ea, altul pentru Alina, aşa cum i-a promis, amândouă sunt mulţumite, pentru Ramona e şi mai simplu, are o bunică la Bucureşti, se mută la ea, în garsoniera de pe Schitu Măgureanu, bunica moare şi Ramona se alege cu garsoniera, dimineaţa deschide larg geamul, priveşte Cişmigiul, îşi bea cafeaua pe balcon şi fumează o ţigară, gândindu-se mereu şi mereu la Alina, nimic altceva n-a contat, nimic altceva nu contează, un vag optimism o cuprinde, aici totul devine mai uşor, Alina s-a îndepărtat de cuib, Ramona aşteaptă, oricât de mult va dura, dragostea ei nu e ceva negociabil sau condiţionat de factori externi, dragostea ei, orice ar fi, oricum ar arăta, a crescut odată cu trupul său, a umplut-o în totalitate, nu mai există loc pentru altceva sau pentru altcineva.

 

17

La birou eram tăcut, îmi făceam treaba şi atât. Directorul trăgea de mine, aştepta noul roman. I-am spus că nu-l pot scrie. M-a privit furios. Mă ţinuse în braţe doar pentru că spera să dea încă o dată lovitura cu mine. Nu-mi păsa. Îmi făceam treaba şi asta era tot ce conta. N-ar fi îndrăznit să mă dea afară. Încă nu.

După orele de muncă, rătăceam pe străzi ca un animal rănit, aproape orb. Nu aveam puterea de a mă reinventa, de a renaşte. Nimic nu mă mai putea consola.

Într-o zi, ajuns acasă, am luat o bere şi m-am trântit în fotoliu. Eram singur şi priveam la pereţi. Am stat aşa vreo douăzeci de minute. Am terminat berea, m-am ridicat, am scos alta din frigider. Din nou în fotoliu. Încă douăzeci de minute. Apoi a sunat telefonul. Era mama.

- Taică-tu e foarte bolnav. Nu mai ştie nimic. Nu mă mai recunoaşte. Nu mai recunoaşte pe nimeni. Nu cred că o mai duce mult.

Am continuat să beau şi să mă zgâiesc la pereţi. Într-un final, m-am apropiat de bibliotecă. Literatura mă trădase, rămăsese inaccesibilă și mă întrebam la ce-mi mai folosea. Aș fi distrus cărțile, le-aș fi rupt, le-aș fi dat foc, însă tot ce am putut face a fost să iau câteva volume de pe rafturi, sa le deschid la întâmplare și să constat încă o dată că eu nu pot scrie fraze ca acelea. Îi uram pe Hesse, Faulkner, Cortázar, García Márquez, Ernst Jünger, Vargas Llosa, Ishiguro..., îi uram cu toată ființa mea, neputincios și ridicol.

A doua zi m-am trezit pe la prânz. Eram tot singur. M-am îmbrăcat şi-am plecat. Am condus încet. La Paralela 45, două curve grase şi urâte, machiate strident. Târâturi. Nu decăzusem chiar în asemenea hal, oricât de mult îmi doream o femeie. M-am gândit nostalgic la orele petrecute cu Erika, de departe femeia care mă satisfăcuse cel mai bine. Mă întrebam dacă aș mai putea-o întâlni, dar nu știam nimic despre ea. Nici măcar nu credeam că numele ei adevărat era Erika. Și nici nu știam dacă era suedeză. Îmi spuneam că poate într-o zi, prin cine știe ce miracol, o voi reîntâlni. Dacă aș fi înțeles că voia banii mei, i-aș fi dat din proprie inițiativă și poate că aș fi reușit să păstrez legătura cu ea. Degeaba mă mai gândeam acum. Am accelerat, încercând să las în urmă imaginea acelei femei.

Când am ajuns la părinții mei, un câine s-a apropiat de maşină şi a început să amuşine roţile. Am deschis portiera şi a rupt-o la fugă.

Mama a ieșit din casă cu ochii înlăcrimaţi. Am încurajat-o destul de anemic. Capul ei ca un dovleac scofâlcit se bâțâia patetic.

- Gata, mamă, sunt aici.

- Ce bine că ai venit. Îți mulțumesc! Acu’ fug să-ți pun ceva de mâncare.

Ăsta era primul ei gând întotdeauna, să-mi dea cât mai repede să mănânc, de parcă în afara casei aș fi suferit permanent de foame, ceea ce, în fond, nu era chiar neadevărat. La București mâncam prost, adesea porcării de la fast-fooduri. Culmea e că mă îngrășasem, trupul meu pierduse din vigoare, mă fleșcăisem înainte de termen. Aș fi avut nevoie de o alimentație sănătoasă, de mese fixe și de mai multă mișcare, însă nu găseam suficientă voință pentru a-mi ordona stilul de viață.

M-am descălțat și am mers să-l văd pe tata. De câte ori îmi vizitam părinții, faptul că trebuia să mă descalț îmi arăta cel mai limpede cât de mult mă schimbasem. Obiceiul acesta oriental al descălțatului mi se părea acum primitiv, indecent de-a dreptul. Una e să vizitezi un templu japonez și să fii nevoit să te descalți, luând în schimb în picioare niște papuci oferiți de gazde, alta să-ți etalezi șosetele într-un apartament din Berceni, să zicem.

Tata stătea în camera lui, într-un balansoar de nuiele, cu o pătură peste picioare, şi privea pe fereastra deschisă.

- Bună ziua, tată!

- Să trăieşti, măi, Paule!

Nu şi-a îndreptat nici măcar pentru o clipă privirea spre mine. Şocat, am rămas la uşă. Aşadar, nu mă uitase.

- Cum te simţi? l-am întrebat.

- Sunt bine. Are mă-ta grijă de mine.

M-am apropiat de el. I-am pus o palmă pe umăr.

- Eh! Viaţa asta!... a zis şi şi-a aşezat palma peste mâna mea.

Am stat aşa câteva minute. Mama m-a strigat de vreo două ori, dar nu m-am putut desprinde din acea apropiere tainică pe care o aveam în premieră cu tata. Emoţiile mă invadaseră ca un taifun. Abia când mama a apărut în cadrul uşii, mi-am retras mâna şi i-am spus tatălui meu:

- Trebuie să mă duc la masă. Tu ai mâncat?

- Nu mi-e foame, a zis el.

- A mâncat puţin mai devreme, a zis şi mama.

Mâinile îmi atârnau grele, carnea de pe ele părea să-mi pulseze, era o senzaţie de inutilitate. Nu era nimic de înţeles şi nimic de făcut.

Ajunşi în bucătărie, i-am spus mamei:

- M-a recunoscut!

- Vorbeşte cu tine, dar nu ştie cine eşti.

- Ba da, ba da, mi-a spus pe nume... Şi a mai spus că ai tu grijă de el, am zis energic.

- Cine ştie ce i-a trecut prin minte şi s-a întâmplat să se potrivească lucrurile...

- Nu! am zis enervat. Îţi spun, m-a recunoscut.

- Bine, bine, aşa o fi. Acum hai şi mănâncă, a cedat ea, văzând că îmi pierd cumpătul.

Am rotit de câteva ori lingura în farfurie, gânditor. Deşi îmi ghiorăiau maţele, eram dat peste cap, nu-mi mai ardea de mâncare.

A doua zi m-am trezit foarte devreme. Tata zbiera că vrea să discute cu soră-sa Rodica, numai că aceasta murise cu aproape cincisprezece ani în urmă. Mama îi spunea:

- Bine, bine, o să vorbeşti, da’ acu’ nu se poate, că-i plecată la băi, la Herculane.

Am fost cuprins de admiraţie faţă de stăpânirea ei de sine. Tata s-a liniştit curând şi, uitând parcă întreaga tevatură, a spus cu voce rugătoare, ca de copil:

- Mi-e foame!

- Îţi aduc imediat, numai stai liniştit.

Am ieşit din cameră, am salutat-o pe mama, apoi pe tata, care mi-a răspuns cu un mormăit.

- Uite, mănâncă şi Paul cu tine, i-a spus mama.

- Puturosul ăsta?! Şi-a făcut temele?

- Da, le-am făcut, am intervenit. Află că azi am luat un zece la matematică.

- Fă, ăsta vorbeşte serios? a continuat tata să se comporte de parcă aş fi fost invizibil.

Mama m-a privit mirată. Eu zâmbeam satisfăcut.

- Da, da, a luat un zece la matematică, mi-a cântat ea în strună.

- Pfui! Maaare minune! Unde să scriu una ca asta?!

Râdea cu poftă, zgâlţâindu-şi trupul ciolănos, apoi brusc a încetat şi, cu aceeaşi voce rugătoare, a spus:

- Mi-e foame!

- Hai, spălaţi-vă pe mâini! ne-a îndemnat mama.

Când ne-am aşezat la masă, tata m-a întrebat cu asprime:

- Tu cine eşti?!

- Sunt Paul, fiul tău.

- Paul?!... Paul?!

- Da, tată, Paul.

- Ah, puturosu’! a făcut parcă străfulgerat şi a început iarăşi să râdă.

- Ţi-am spus că mă recunoaşte, i-am zis mamei.

- Da, te recunoaşte, dar crede că ai zece ani, a zis ea şi mi-a pus în farfurie două ouă ochiuri, peste care a presărat apoi puţină brânză.

Tata înfuleca rapid, scoţând cu putere aerul pe nas. M-am uitat la mama. Îmbătrânise şi părea atât de obosită. Cearcăne viorii îi îngreunau chipul. A observat că o privesc şi a schiţat un zâmbet, încercând astfel să-mi alunge îngrijorarea. Toată viaţa trăsese pentru noi, o mână de om care găsise, Dumnezeu ştie de unde, forţa să ne ţină-n spinare.

- Tu cine eşti?! m-a întrebat iarăși tata.

- Hai, lasă-l, ţi-a mai spus cine e, a zis mama cu o oarecare nervozitate în glas.

- Sunt Paul.

- Care Paul?!

- Fiul tău.

- Io n-am niciun fiu.