Constantin Cheianu

Sex & Perestroika

Statul se luase la trântă cu noi

Până la urmă, ne-am lăsat păgubaşi şi o luarăm spre casele cui ne are, discutând în grupuri cum să găsim duminica viitoare ac de cojocul soldaţilor. În ce mă priveşte, flegmatic cum sunt, nu m-am grăbit să mă amestec cu ceilalţi, mai ales că îmi lipsea un pantof. Chiar dacă l-aş fi avut, ideea să mă mai expun în faţa unor soldaţi smintiţi, care Dumnezeu ştie cu ce puteau să ne uimească peste o săptămână, nu îmi surâdea. Statul îmi declarase război deschis, am înţeles foarte bine lucrul acesta, nu aveam nevoie de probe suplimentare. Încă o ciocnire cu soldaţii nu ar fi însemnat decât nişte vânătăi în plus, şi eu îmi doream un salt calitativ. Analizând lucrurile la rece, am văzut că se întâmplase ceva epocal, de fapt. Statul sovietic se încăierase cu noi! În loc să ne împuşte ori, cel puţin, să ne aresteze, cum obişnuia ori de câte ori i se năzărea că îl tracasăm, se luase la trântă. Nu era acesta un semn clar de respect?! De fapt, ceea ce vroia statul era să avem o înţelegere: „Nu vă băgaţi”, ne sugera cu referire la Piaţa Biruinţei. „De acord”, i-am zis eu, mai ales că existau atâtea alte locuri de băgat. Chit că tot statul a fost acela care, peste doar câteva luni, la 27 august, avea să zică „Acum, băgaţi-vă!”, cu referire la aceeaşi piaţă. Şi s-a făcut Marea Adunare Naţională. Şi piaţa a ajuns să se cheme „a Marii Adunări Naţionale”. Peste alte câteva luni însă, la 10 noiembrie, statului îi veni din nou să zică „Nu vă băgaţi”, cu trimitere la Minis­terul de Interne, şi, fiindcă nu l-am ascultat, ne-a cotonogit rău de tot. A lipsit puţin să împuşte în noi. Ideea era că, de fapt, nu trebuie să facem nimic, statul îşi lua totul asupra lui. Se oferea cu toată generozitatea să fie şi reacţiune, şi revoluţie, la alegere. Ori ambele concomitent. Adică, făcea tot ce doream noi şi încă pe banii lui. Nu trebuia decât să-l privim şi să primim. Eventual, să-l aplaudăm. Unora li s-a părut o chestie aşa mişto. Mai puţin mie. Să depind de capriciile unui stat aşa de schimbăcios? Ce garanţie aveam că, într-o bună zi, nu îi vine, de pildă, să redenumească piaţa în „a Biruinţei” şi să nu mai dorească niciun fel de schimbări? Democraţie pe degeaba se găseşte – ştiţi şi voi foarte bine – acolo unde caşcavalul este la acelaşi preţ. Mi-am analizat posibilităţile, mi-am cântărit şansele. Am văzut că redute de cucerit se găsesc peste tot: în ziare, la serviciu, în teatrul naţional, în stradă, în literatură, în blocul în care locuiam. Pentru că peste tot era neadevăr, şi peste tot neadevărul acesta era păzit de câte un mic comitet central. Vouă vă place să vă bateţi cu militarii? Foarte bine, eu, vorba lui Lenin, voi merge pe altă cale. Eu voi eroda regimul din interior, ca o carie. Să fii nemulţumit de toţi şi de toate, să-ţi exprimi mereu şi peste tot dezacordul, să sfidezi, să nu te temi să spui ade­vărul, să critici, să întârzii la serviciu, să înfrunţi superiorii, să sabotezi locul de muncă socialist, să faci sex la birou!…

„Make Love, Not War!”

Ei bine, da! Să faci sex la serviciu! Când, în biroul de la Uniunea Teatrală, mâna mea a pătruns în chiloţii Marcelei Bevziconi, punându-mă în faţa conflictului clasic dintre sentiment şi datorie, am optat pentru singura soluţie posibilă: datoria. Eram obligat să compromit comunismul. Mai târziu, când am văzut că nimic – nici articolele publicate în ziar, nici protestul în piaţă – nu are efectul scontat şi nu îţi dă sentimentul unui triumf asupra siste­mului, comparabil cu cel furnizat de amorul la serviciu, am realizat câtă dreptate a avut mâna mea. Mi s-a părut şi mai perspicace peste ani, când am văzut în ce fundătură ne-au dus noii guvernanţi. Aşa că am făcut sex la Uniunea Teatrală. Staţi însă că, până atunci, urma să ajung într-un picior acasă, la 12 martie 1989, trebuind, în troleibuz, să fac puţin teatru. Numai aşa, strâmbându-mă de o durere falsă, i-am făcut pe călători să înţeleagă că nu de flori de cuc mi-a venit să umblu prin oraş fără un pantof. Laudă domnului că nu aveam ciorapul găurit, ca şi domnul Paul Wolfowitz, directorul Băncii Mondiale – vă amintiţi, tipul care vizitând o moschee, a trebuit în prea­labil să se descalţe. Şi atunci, toată lumea a văzut că regele Băncii Mondiale e gol, pentru că Paul Wolfowitz şi-a etalat un ciorap plin de găuri. Adică, omul care şedea cu curul pe dolari şi euro umbla cu ciorapi de boschetar. Ce bine că nu a trebuit să-şi scoată şi pantalonii! Pe scurt, eu o asemenea ruşine, la 12 martie 1989, nu aş fi îndurat. Ar fi echivalat cu o cauză naţională găurită. Ceea ce aveam totuşi, atunci, în comun cu directorul Băncii Mondiale era că aveam o iubită, şi cu asta toate ase­mănările se epuizau, pentru că Marcela Bevziconi a mea nu îmi era subalternă, cum i se întâmpla lui, şi, cu atât mai mult, nu aveam cum să-i ofer adaosuri salariale ilegale, cum iarăşi procedase urât Paul Wolfowitz. Iubita mea era chemată să-mi fie complice, cu ea urma să consfinţim sexul la birou, un lucru care mă înalţă mult în raport cu mister Wolfowitz. Niciodată lui nu i-ar fi trecut prin cap să facă dragoste la Banca Mondială, aşa cum am procedat noi cu Marcela Bevziconi la Uniunea Teatrală. Criza financiară în care zăcem astăzi arată cât de mult a greşit domnul Paul refuzând să revoluţioneze locul său de muncă. În ce mă priveşte, după afrontul adus de regim la mitin­guri şi un pantof pierdut, îmi doream, normal, o revanşă. Doar violând locul de muncă socialistă, răpindu-i din aura de sacralitate totalitaristă m-aş fi simţit răzbunat. Pentru că scuturile soldaţilor drogaţi apărau nu doar Comitetul Central şi Casa Guvernului, ele apărau tot ce aparţinea statului nostru, căruia îi aparţinea totul. Inclusiv birourile de la Uniunea Teatrală în care lucram. Aici, unde realismul socialist făcuse atâtea victime! Soldaţii apărau intrare, pereţi, duşumea, tavane. A fost atât de uşor să-mi imaginez câte unul stând de pază lângă fiecare scaun, masă, fotoliu, covor. Numai că pe acest teren forţele noastre se echilibrau. Aici alte bastoane aveau câştig de cauză! Indienii au inventat rezistenţa prin pacifism, eu am opus totalitarismului sexul la birou. S-a văzut mai târziu ce efect dezarmant are acest gen de rezistenţă asupra miliţiei, de pil­dă. E destul să vă spun ce schimbări a suportat aceasta după ce a devenit „poliţie”. Miliţienii anului 1989 înţelegeau să ne trateze cu bastoanele-tractoare în piaţă, în timp ce poliţiştii anului 2001, de pildă, aveau să se transforme în nişte voyeuri incurabili! Unul dintre ei, din paza Casei Guvernului, a stat sub uşa biroului în care făceam dragoste cu iubita mea din sediul cu pricina o oră întreagă. Ce triumfători l-am privit amândoi când ieşeam de acolo! (O să vă relatez episodul detaliat la momentul cuvenit.) Chiar cu asta trebuia să ne ocupăm la 12 martie 1989: să facem sex în piaţă, chit că era cam răcoare pe afară. „Make Love, Not War!” Le-ar mai fi trecut oare miliţienilor prin cap să ne îmbrâncească şi soldaţilor să ne bastoneze?! Şi nici pantoful nu mi-l pierdeam! Comunismul moldovenesc nu putea fi învins în piaţă, acolo eram la discreţia lui, iată de ce trebuia atras pe terenul nostru. Aşa cum am făcut eu. Începutul ostilităţilor a fost pus la Uniunea Teatrală, după care îl voi fi răpus, redută cu redută. Când am văzut că noua putere zisă democrată este impotentă şi coruptă, mi-am continuat războiul. În cele din urmă, vom fi ajuns să ne iubim cu Marcela Bevziconi în Casa Guvernului, unde guvernanţii îşi vor fi cunoscut Stalingradul. Nu şi Berlinul, din păcate. Bătălia finală planificam să aibă loc în chiar bârlogul fiarei comuniste, la Comitetul Central (actualul Parlament al ţării), în birourile de acolo, pe canapelele, fotoliile, mesele şi scaunele acelea pline cu băşini comuniste. Nu s-a întâmplat nici până astăzi, şi numai faptul acesta explică starea de grea suferinţă în care zace democraţia din ţara mea. Şi atât de puţin a lipsit să ajungem cu iubita să facem sex la Comitetul Central, căci începutul a fost atât de promiţător, cum vă veţi convinge uşor în capitolele apropiate. La doar un singur an de la Marea Adunare Naţională, în toamna lui 1990, aveam să facem cu ea un pas decisiv în direcţia în care îmi propusesem.